Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Paraziţii

I

Cosmin aşteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina "Costandin". Cu capul rezemat în mâna dreaptă, priveşte fără a clipi. Nici "băieţii" care gonesc cu farfurii, sticle şi pahare, nici mulţimea zgomotoasă şi lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.

În grădină se aud, din toate părţile, strigătele obişnuite: "Băiete, o baterie!", "O idee!", "La moment!", "Un patrician!", "Gaata!", "Pârjoala, Mitică!", "A sosit!", "Un taifas, la a cincea!", "Soseş-teee... pe telegraf!" Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cântă Ciocârlia, o scăpărare uimitoare de sunete.

Pentru Cosmin lumea, aşa de vie şi de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută şi fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca nişte umbre nehotărâte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiţi şi, în întunericul de o clipă, îi licări tremurând, ca într-un vis, o grădiniţă cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrân cu capul mare, cu părul alb, lung şi rar, şi o femeie frumoasă, tânără încă, voind să-l mângâie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrânului. Tresări, parc-ar fi simţit furnicarul mângâierilor prelungindu-i-se până pe după umerii osoşi. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre şi triste, tremurară ca două flăcări de spirt când sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă şi zise aspru unui chelner:

— Băiete, o ţuică!

Cosmin bău ţuica.

Rupse o bucăţică de pâine.

— Ce aveţi? Dă-mi o listă!

— Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecând cu nişte paşi despicaţi.

Cosmin îşi netezi colţul părului de pe frunte. Chipul lui uscăţiv e obosit. Ochii negri şi mici se sting şi se aprind necontenit. Curat îmbrăcat. E oarecum elegant în nişte haine gata.

După câteva minute de nehotărâre începu să citească lungul şir de bucate. Ceru o ciorbă de perişoare. Şi pe când lungea buzele ca o pâlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tânăr, blond, cu ochii albaştri şi cu mustăţile învoalte. Ochelari legaţi în aur.

— Te aştept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine?

— Mon cher ami¹, răspunse pripit Candian, m-am încurcat la "Noua generaţie". Era o bancă... era o vijelie... băiete, şterge scaunul, nu vezi că este ud?... uf! ce cârciumă infectă!...

— Îndată, domnule!

— Era o bancă, continuă Candian, frecându-şi mâinile, monstruoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O razuară² de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, şi ponţii, şapte, cinci, bac, patru.

— Vasăzică, ai pierdut?

— Eu?... din contră... am câştigat... Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi câştiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc... idiot! E singurul bancher... mon cher ami, trebuie să fii bê-bête³ ca să pontezi contra lui.

Candian avea obiceiul să spuie când câştiga că câştigă totdeauna, iar când pierdea că pierde totdeauna. Dar şi când pierdea, şi când câştiga, susţinea că nimeni, ca el şi ca Titeanu, nu pricepe "bacaraua". "Bacaraua e un joc de noroc la care proştii n-au noroc." Foarte mulţumit de axioma lui... da, a lui, deşi a auzit-o de la un general, la "Jockey-Club".

— Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet.

— Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei...

— Mă mir... fără avere... fără ocupaţie... păcat... o viaţă pierdută...

— Viaţă pierdută? De ce? Te-i fi gândind la examene. Ei, mon cher, cartea şi facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poţi s-ajungi cu o licenţă în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Câţi ani să caşti gura pe la uşile tribunalelor? Şi cu câtă răbdare şi cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Şi-apoi samsarlâcul domina profesia. Ca să izbuteşti în avocatură, îţi trebuie tot atâta, cum să zic, tot atât de puţină conştiinţă ca şi când ai izbuti să faci bani fără profesie.

— Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaşte veselia omului care a câştigat la joc. O veselie nervoasă şi rea.

— Rea? de ce rea? Ba nu zău, aş vrea sa ştiu cu ce şi-a făcut milionul avocatul Pelea!? Şi tu nu ai atâtea degete la amândouă mâinile câte case are el în Bucureşti. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forţat, fiecare casă, o crimă. Şi plecându-se la urechea lui Cosmin: Administrează averea unei bătrâne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal şi la curte, fără nici un proces, numai ca să-şi justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeaşi secţie? Şi cum pledează? Şi câştigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an.

Cosmin nu mai mânca, ascultând la amicul său.

— Ţi s-au răcit perişoarele, îi zise Candian sugând un rac. Te surprinde ce-ţi spun? Aşa e lumea care triumfă. Tu eşti tânăr... abia de doi ani în Bucureşti... puţin...

Candian mânca şi vorbea cu o repeziciune uimitoare.

— Peste câţiva ani vei înţelege de ce atâţia ramoliţi au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă ţara în străinătate şi de ce un falit, de trei ori simplu şi o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Şi eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai râdă de mine nişte profesori ignoranţi şi leneşi. În marea luptă a vieţii nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închişi în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densităţi turnate în acelaşi vas. Da, mon cher, în natură ştim de mai nainte care va fi deasupra şi care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungaşi care împart dreptatea oamenilor cinstiţi, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungaşi şi pe arlechini ca să se ridice şi să domnească? Examenele? Universităţile? E altceva, Cosmine... e altceva... Este marea artă de-a nu roşi de nimic şi de nimeni!

— Prea bine, şopti cu asprime Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atâtea parale?

Candian bău un pahar de vin, îşi îndreptă ochelarii şi răspunse zâmbind:

— Secretul vieţii este profund, şi arta ei, vastă.

— Nu pricep, răspunse Cosmin, plecând ochii în jos, ca şi cum s-ar fi ruşinat de ceea ce nu pricepuse.

Candian îl lovi, repede şi scurt, cu dosul palmei peste piept şi începu să râdă.

— Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput.

Cosmin tresări şi zise răstit unui chelner:

— Băiete, castraveţi acri! Cu ce să mănânc fleica?

— La moment... să viie!

Chitaristul cânta o romanţă de Cavadia⁴. Roşu, cu capul pe spate, pişca, patetic şi cadenţat, coardele chitarei. Banda îl acompania, uşor şi prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binişor-binişor în ţevile groase şi înalte.

— O cafea turcească... cu rom!... strigă Candian.

— Un tai-fas... să viiiie! La mo-ment... potrivită... cu caimac şi cu romul ei... să viiiie!...

— Eşti la prima foaie a vieţii, continuă Candian, suflând în ţigară. Oh! ce bine ai s-o înţelegi! De unde are Mănoiu parale?... Nu ştii de unde... Apoi, după o pauză: Cu ce trăieşte versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricât te-ai înroşi, o înţelegi, o bănuieşti cel puţin. Unii din tinerii de astăzi au înţeles-o pe deplin. Şi, după câtva timp, şopti, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi: A mea... mă costă... chestie de noroc...

Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, şi în privirea lui era întrebarea: "A ta, te costă? când n-ai de unde, cum te costă?"

— Numai eu am fost aşa de copil ca s-o iubesc sincer, pe când ea ar trebui să mă iubească. Şi, să-ţi spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste.

Cosmin se uită ţintă în ochii amicului său. Candian începu să râdă.

— Mon cher ami, reluă Candian după ce aruncă câteva rotocoale de fum pe care le risipi suflând în ele, capitalul tinereţii unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă şi masă...

Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuşi de câteva ori; răsuci o ţigare; sorbi din ceaşcă, deşi nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a şti ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărâmiturile; aruncă jos şervetul şi batista.

— Mon cher... continuă vesel Candian după ce bău două pahare de înfundat... altora le dă femeie, casă, masă şi bani, şi la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani şi poziţiuni sociale. Mănoiu a ajuns până la bani. Cei mai puţin deştepţi se opresc numai la masă. Ce copilărie! Dar după femeie, casă şi masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis...

Cosmin privi în tăişul cuţitului şi îngână:

— Da, da, ai dreptate... tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat....

— Şi până acum nu mă gândii decât la bărbaţii cinstiţi, bătrâni şi nenorociţi, care au greşit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbaţii care se ridică şi se îmbogăţesc prin turpitudini... o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decât virtutea, căci izbeşte acolo unde virtutea şi legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aş hrăpi cu amândouă mâinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecţiunea legilor şi eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aş imita virtutea laşă, care-şi descoperă capul înaintea lui şi-i întinde mâna? Ş-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capşa⁵, pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici şi chiar pentru săraci când nu mi-e lene să bag mâna în buzunar; şi dacă fur pentru cineva mai puţin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate...

— Mănoiu are parale... răspunse Cosmin, şi ceru a doua sticlă de vin.

— Şi parale, şi dreptate. Xantup este un spoliator bătrân şi neruşinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe şi n-a scăpat decât graţie unui prelat prăpădit după graţiile nevestii-şi. A luat cu arendă un mare domeniu al statului şi n-a plătit arendă nici până astăzi. În sfârşit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Şi creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Şi când legea este neputincioasă faţă de Xantup, şi când cinstea întinde mâna lui Xantup, şi când virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decât legea, decât cinstea şi decât virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăieşte cu Mănoiu, şi Mănoiu cu milioanele lui Xantup.

— Da... dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnindu-şi degetele.

Dinicu cânta Miserere⁶ şi naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulţimii. De la o masă se auzi glasul răguşit al unui faimos beţiv, urmaşul degenerat al unei mari familii:

— Ah! aaah! la-să-mă... la-să-mă, Dinicule... să mă vezi mort, Dinicule... încă o dată Trovatorul⁷!

Un tânăr cu chef, bufnind de râs, strigă:

— Bravo, Prinţule, eşti nemuritor!

Câţiva ofiţeri aplaudară, râzând cu hohote.

Dinicu începu iarăşi Miserere.

— Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian, arătând amicului său pe Prinţul de care râdea lumea. Aşa de mult bea, că nu mai mănâncă. Câteva măsline şi doi-trei ţâri, traşi prin spuză, şi încolo, toată ziua, ţuică, vin şi pelin. De unde bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie şi bea necontenit. Te rog, priveşte-l. Abia se ţine pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alţi cunoscuţi? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cât meşteşug se supără pentru ca ceilalţi să râdă şi el să aibă dreptul ca să le zică: "Haiti... ai râs?... o sticlă de pelin... şi nici două, că te plesnesc!" Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prinţul a băut, a trântit paharul jos, a ridicat sprâncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, şi-a rânjit cei doi dinţi negri din gingia de sus şi a strigat răguşit şi satanic: "Mănoiule, mi-ai stricat şmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin... ai auzit?... marş! marş! că te plesnesc!" Noi am râs, băiatul care ne servea a râs, dar Prinţul şi-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist!

Cosmin închise ochii, şi în acea clipă îi scăpără iarăşi tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă... şi mângâierile furişate ale aceleiaşi femei... şi cei doi ochi albaştri, melancolici, mustrători...

Vântul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor şi legănându-se în aer cad tremurând şi uşurel.

— Îmi pare rău că n-a mâncat şi Mănoiu cu noi. Sunt două luni de când nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile...

— Unde?

— La Câmpulung.

— Singur?

— Da.

— Şi madame... Saşa Malerian... rămâne... în Bucureşti? Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:

— Dumitre, socoteala!

— Nu mergi cu mine la "Noua generaţie"?

— Nu, n-am fost niciodată şi nu cunosc pe nimeni.

— Şi dacă nu-i cunoşti? Mai întâi că toţi sunt cu ochii la bancher... dar tu eşti încă fată mare... În curând te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduţi...

— Zece şi şaptezeci şi cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton roşu: "Zece bani ţuica, douăzeci pâinea, unul şi cincizeci înfundata, cincizeci supa, şaptezeci fleica, trei şi cincizeci ruginita"...

— Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncând pe masă un bilet de douăzeci de lei.

Chitaristul, cu capul întins pe spate, cânta "doi ochi am iubit într-a-mea viaţă", iar Prinţul repeta, scuturând din cap, "unul chior şi altul cu albeaţă" .

În stradă cei doi prieteni se despărţiră.

— Când ne mai vedem? întrebă Candian.

— Nu ştiu, răspunse Cosmin. Şansă bună dacă te duci la "Noua generaţie".

— Nu cred, căci astă-seară avem o bacara spartiană.

Jocul de cărţi cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian şi Mănoiu "academie liberă, palestre sau bacara spartiană ".

II

"Acelaşi, acelaşi cinic", şopti Cosmin, apucând pe Strada Academiei.

Cerul era senin; stelele sclipeau ca nişte ochi de aur; un vânt uşor, în zăpuşeala acestei nopţi de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fără să ştie încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulţime de impresii, şi acum pleca mai tulburat de cum venise. Viaţa sa i se desfăşura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atât de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile şi nopţi lungi.

Când a venit din oraşul B... şi s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat şi hotărât sa înveţe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupţi, să învingi, şi înaintea învingătorului lumea să-şi descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus şi iluziile.

Când a intrat în sala Facultăţii de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintâi la examene. La început acest "ce-mi pasă!" fu pentru provincial o supremă mângâiere. După câteva săptămâni însă începu să-şi piardă farmecul. Într-o zi, intrând în odăiţa lui săracă, deschise un volum de drept roman. După câteva minute de citire ochii îi alunecară pe rândurile negre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăşi curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice şi lanţuri de aur, cu mănuşi, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roşi, cu ghetele scâlciate, cu cămaşa mototolită şi de o culoare nehotărâtă. De astă dată, "ce-mi pasă!" îl întristă. Rândurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puţin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scântei albastre. De ce când ceilalţi discută o chestie de drept, cum de obicei se întâmplă în anul întâi, nu se găseşte unul ca să-l întrebe şi pe el ce crede despre cutare controversă? De ce când ies de la cursuri ei pleacă discutând, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mână, un sul sărăcăcios de hârtie vânătă? Şi de ce cu toţii se adună în jurul unui fleac, strâns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citaţiile latineşti, greşind necontenit timpurile, şi altul care citeşte pe nişte foi îngălbenite de douăzeci de ani -chiar şi ei nu se uită la el, ca şi cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, acelaşi lucru. Cu cât erai mai rău îmbrăcat, cu atât observaţiile erau mai aspre şi mai nedrepte. Şapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat şi fiul vicepreşedintelui Camerei. Fireşte, "premiul întâi" venea la şcoală îmbrăcat ca o păpuşă, cu părul lins şi cu cărarea aleasă drept din creştetul capului. "Ce-mi pasă!" a zis şapte ani. În facultate, în câteva săptămâni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vârstă oarecare, în liceu "ce-mi pasă!" era puternic ca iluziile unui copil. Ş-apoi, cine înşira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect maşinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proştii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată şi are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrenţele pe tine, sau iei serios note, pe când prostia continuă a da din cap, prefăcându-se că scrie. În facultate eşti deja în lume: judecat după aparenţă. Nimeni nu are vreme ca să te examineze şi să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparenţele hotărăsc, şi obişnuitul "ce-mi pasă!" devine ridicol.

Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte şi cărţi este cu neputinţă.

După două luni de la sosirea lui în Bucureşti, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfârşit, cei mari şi-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu câteva cuvinte...

Două luni şi-a plimbat în zadar, pe la diferite autorităţi, redingota înverzită de soare, ghetele scâlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită şi obrajii aprinşi de ruşine. S-a hotărât să dea lecţii la vreun pension, fie şi de domnişoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunţa continuu că-i trebuie "un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile şi istoria la patru clase gimnaziale, şi gramatica, caligrafia şi desenul, la două clase primare", când l-a văzut s-a uitat lung la el şi i-a zis: "Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tânăr, domnul meu". O lună de zile a mai citit acel anunţiu în ziare. Fireşte, domnul meu fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrân grefier din oraşul B...: "Fătul meu, îţi dau tot ce pot să-ţi dau, dar n-are să-ţi ajungă. În Bucureşti viaţa este scumpă, şi tu eşti mare. Dacă ai vrea, te-aş trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Şi el şi nevasta lui sunt oameni buni şi stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ţi fie de haine, cărţi... eşti de douăzeci de ani... nu mai eşti copil." Cu câtă mândrie răspunsese atunci: "Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!" După o jumătate de an de răbdare şi de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerşească adăpostul unor necunoscuţi, al doamnei şi al domnului Malerian. Dar cum or fi ăşti oameni? Buni? Atât nu e destul. Or fi având copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: "Te vor primi cu bucurie. Eşti mare, fii cuminte. Eu sunt bătrân, ca mâine o să închid ochii."

Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfârşitul căruia imaginaţia îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simţise. Mândria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viaţa lui, afară de premiul al doilea din liceu, şi totuşi, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mâna şi cere de pomană.

Oh! prima scenă... ce lumină!... ce întuneric!... A intrat în curte. Un câine lăţos îl latră. Câinii nu pot suferi pe cerşetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simţit-o. A pus mâna pe telul clopoţelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfârşit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis şi l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu şi-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. "Domnu Paul nu este acasă. Cuconiţa e sus." Sus s-aud două glasuri fragede: "De la cine e, mamà?", "Cine-ţi scrie, mamà?" Aude, sau i se pare? "Bătrânul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian când a fost greu bolnav." "Când a fost tata aşa de bolnav, mamà? Ce boală, mamă?" "Înainte de-a se însura... Acum bătrânul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, neputând altfel să urmeze la facultate. E foarte sărac." Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. "Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamà?" "Bietul Cosmin, ne vorbeşte de plată, îi e ruşine... vrea... să ne plătească ceva... Băiatul trebuie să fie afară... Să-i dăm odăiţa din fund... Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian."

Nu, săracul nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată... o femeie... două domnişoare... vorbesc... le e milă de dânsul... "săracul"... "odăiţa din fund"... "Mamà, o să mănânce cu noi?" Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede "să-l primim, mamà". "Mamà, la masă să nu-l pui lângă mine." Ce ruşine! Abia-şi stăpâneşte lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversaţia s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scânteietori, ca de pisică. O mână îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă îşi ridică puţintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuş. Doamna Saşa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; îşi vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine şi-ar fi cumpărat o pereche de ghete decât pe Demangeaţ⁸. Cu tot dreptul roman nu poţi să cârpeşti o gheată. Ce curios! Îi vine să râdă de ghetele lui. Când doamna Malerian se apropie, el nu mai simţi nimic.

Frumoasa doamnă îi vorbeşte blând. Totuşi, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decât: "Da, nu, da". Frumoasa doamnă i-a dat braţul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea şi, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urât şi bătrân, pe lângă ea!

— Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian.

Un glas rece şi ascuţit.

Să fi strigat altcineva în acest gât rumen şi rotund?

Uşa din dreapta se deschise binişor. Sunt ele. Şi în fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: "Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamà?" şi care: "Mamà, la masă să nu-l pui lângă mine!"

— Fetele mele, dle Cosmin, Valeri şi Gelina, aşa-i zicem noi, din Angelina.

Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiaşi ochi, acelaşi nas subţire cu nări mişcătoare, aceeaşi frunte, acelaşi par negru, aceeaşi talie, acelaşi glas limpede şi tăios. Desigur că la masă nu va sta lângă dânsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subţirică, foarte subţirică, şi uşoară ca şi rochia ei de fular alb cu bobiţe negre. Ce ochi! Albaştri, leneşi şi melancolici. Desigur, Gelina zisese: "Săracul, să-l primim"... Şi cuvântul "săracul" se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Şi el putea să-i zică: "Săraca, ce puţin sânge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!"

Şi de-aci încolo?

Cosmin se şterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viaţa, îi aprinsese imaginaţia, îi deşteptase conştiinţa. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult şi bine, ca să-şi oprească gândurile. Imposibil.

Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deşi nu are obiceiul să bea.

Da, a scăpat de veşmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Şi de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai târziu... "Eşti mare... să fii cuminte"... parcă aşa se sfârşeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte... ce va să zică a fi cuminte?... Cât de cuminte îşi închipuia că mângâie obrajii palizi ai Gelinei când sufla în lumânare! Ce cuminte se adâncea în ochii ei albaştri şi misterioşi! N-aţi auzit niciodată de glasuri care mângâie cu orice cuvânt? Ş-apoi, frumuseţea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surâs, noi dregem nasul, colorăm ochii şi părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor... ne batem joc de ochii noştri şi de perfecţiunea statuilor... Urâtă?... Frumoasă?... Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Şi nimeni nu e de vină. Chiar acum, când se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adâncimea şi misterul unor prăpăstii.

Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic... nici un semn... absolut nimic...

În locul ei altcineva a vorbit. Eşti de carne şi de nervi, simţi şi te naşti cu patimi, ş-apoi, de douăzeci de ani... şi inocent!... Nimeni nu-şi dă seama de puterea fatală a inocenţei... Este destul să-ţi şoptească: "Ce-o fi aceea... tu nu ştii, şi alţii sunt fericiţi"... Îngerul rău este curiozitatea inocenţei. Saşa Malerian a suflat... a stins cele două lumini albastre... a vorbit aşa, că inocenţa lui i-a şoptit: "Ce fericire!" Cine ar fi rezistat la fericire?... Ochii ei sunt verzi, cu scântei roşietice, ca de pisică lacomă...

La început a fost ca la toate începuturile... Un braţ care se încolăceşte de braţul tău, înfiorându-te... Un surâs neînţeles şi plin de înţelesuri vagi şi căldicele... O răsuflare apropiată de obraji... O mică greşeală... să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mâinile tale... şi să simţi pe mâini un piept rotund şi apăsat... tot din greşeală... "Ah! pardon!" Ş-apoi un surâs viclean, care-ţi spune clar: "Ce naiv! nu vezi că nu m-am înşelat?"... Apoi un vals în trei paşi... o încercare... Iarăşi o greşeală... a uitat uşa deschisă când îşi punea corsetul, şi pieptul i se mişca puternic... tot din greşeală... în sfârşit (inocenţa fiind prea sperioasă), o vorbă... una singură... Cele două lumini albastre şi melancolice... fiind numai de şaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie... Şi lacrimi... şi sărutări... frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină...

Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în braţele unui bătrân urât, gârbov şi năuc... Cum să n-o creadă?... S-a uitat la ea şi s-a uitat la el!... Ş-apoi, când Saşa i-a spus durerile vieţii, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputinţă să nu o creadă, să nu o înţeleagă, să nu o ierte şi să nu o iubească.

Paul Malerian a agonisit până la patruzeci şi cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărţi didactice, lecţii private, viaţă calică. A ajuns cu bani şi cu moşie, apoi a căutat o fată tânără, frumoasă şi săracă. Ce greşeală neiertată pentru un negustor! Pe când strângea un capital, risipea pe celălalt, şi tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere şi frumoase. Bătrânul fusese maniac şi poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, şi-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren şi, sosind în oraşul B..., a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa ştie a cui este. S-a culcat şi a adormit cu banii rispiţi prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcându-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut şi atâtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, şi-a venit în fire şi, socotindu-şi avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde ştia Saşa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B..., uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă... acolo unde el a cerut acum să-i puie patul... unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară...

Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie şi te apasă, aceşti ochi măriţi de suferinţă şi de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?... Ce de viclenii, câte minciuni, câte curse întinse bătrânului!... Cum s-a schimbat odăiţa din fund!... La miezul nopţii, uneori şi mai devreme, s-aud nişte paşi uşori şi un fâşâit de fuste ca o adiere de vânt. Este ea. Ea cu mâna ei încuie uşa.

Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopţii, se plimba cu paşi mari prin odaie?... Spunea pe dinafară versuri din Horaţiu... Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită aşa la dânsul, pironindu-şi ochii drept în ochii lui, până când îl învinge? Nu se poate, ea ştie, cel puţin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare!

Numai atât? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durând? Nu spune. A gonit pe doctor şi a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei uşă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mâinile uscate îi cad ca nişte oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă şi soită de năduşeală. Până acum trei zile înghiţea câteva linguri de supă, la dejun şi seara, pe care i le da Saşa cu mâna ei. Şi după ce o mângâia, începea să plângă, repetând aceeaşi frază pe care o spunea de două luni de zile: "Saşo, iubita mea, omul nu moare decât după ce-l uită ceilalţi". Valeri plânge sus şi îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbeşte de mai multe ori pe zi şi, când se urcă sus, se uită la mine şi mai lung şi mai neclintit.

Cea din urma fază. Aseară a strigat Saşei: "Fugi... du-te... odăiţa din fund... să nu te vadă fetele!"

În sfârşit astăzi, pe la şapte ore, pe când cobora scara în vârful degetelor, o clipă i-a zvâcnit inima. Bătrânul vorbea tare. L-a auzit bine, şi cele din urmă cuvinte îi sună şi acum în fundul urechilor: "Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii şi mi-a răpit onoarea!" Un hohot de râs şi-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, şi bătăile inimii nu i s-au potolit decât după ce a venit Candian.

E fericită sau nefericită asemenea viaţă? Iată întrebarea care-şi puse Cosmin reîntorcându-se la "Costandin", hotărât să bea, să bea mult, să fumeze şi să uite tot.

E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se aşează la o masă din fundul grădinii şi cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decât prea puţini oameni, şi toţi beau, râd, discută, strigă. Prinţul n-a plecat. E la o masă între doi ofiţeri. O ţigară stinsă i-atârnă pe buza de jos. Din când în când strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: "Lasă-mă... uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scârnăvie!" Dinicu începu Ciocârlia. În grădină e un miros greu de vin, de tutun şi de bucate. Mesele sunt ude şi pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer "baterii", ţigări, "taifasuri" şi "tararale" cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l serveşte destupă sticla privindu-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bând aşa de mult şi în neştire. Aprinse o ţigare; o fumă repede; aprinse alta, şi alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc".

A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroşit şi-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simţit aşa greutate la tâmple. Ei, dar ce să fie! Fireşte că nimic... Ce ciudat! Să se sperie el, tânăr şi viguros, de un bătrân bolnav şi nebun!... Şi cum se sting culoarea şi puterea ochilor albaştri... O copilărie... Farmecul lor nu e decât un capriţiu al imaginaţiei... Ce e iubirea?... Capriciu?... Boală?... Ce vin rău şi prefăcut... Desigur că e prefăcut... Ce-a băut pentru ca să-i vie ameţeală? Nimica toată. O! el poate mai mult... este tânăr... Să mai vie a patra sticlă. Cât de ridicole i se par toate câte îi trecuseră prin cap. Adevărate nebunii... Este o artă a vieţii, o mare artă, pe care acum a priceput-o... Iată, colo, Prinţul, cu câtă artă lasă pe ceilalţi să râdă de el pentru ca să le bea vinul... Ce artist, în felul lui!... Adică cum au făcut atâţia calici milioanele?... Nu sunt oameni politici a căror înaltă poziţie bănească şi socială o datoresc femeilor?... Legile sunt neputincioase în faţa acestor uzurpatori... Virtutea salută viciul... Şi un băiat care ar grămădi biblioteci întregi în capul lui naiv ce-ar putea ajunge decât "un-trei-sute-de-lei-pe-lună"?... Ce dracu, parcă aude glasul şi râsul lui Candian!... Aş, vinul e prefăcut... încă un pahar, va fi cel din urmă, iar nu ca celalt... Candian e un cinic... Cum e cu putinţă să se sperie de un bătrân?... Ş-apoi ce-a făcut?... L-a înşelat?... Nu... E şi natural, şi drept... Nu se însoară cineva la cincizeci de ani cu o fată frumoasă, sănătoasă şi de şaptesprezece ani... Ai?... Parcă de şaptesprezece i-a spus Saşa... Aşa e... Oare nu e revoltătoare această împerechere a şaptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parcă i-a spus Saşa... Pe cine a înşelat?... Şi mai întâi cine a înşelat? Bătrânul. El a înşelat natura, care pururea se răzbună... El a torturat atâţia ani — şi ce ani lungi! — pe o femeie tânără, frumoasă şi voinică... În acest caz viciul este mai nobil ca virtutea... Virtutea ar fi monstruoasă... Păcatul, dacă păcat este, a scăpat o victimă din braţele unui schelet... O veneră lângă un cadavru!... Ce caraghios... E de râs... (Cosmin râse şi îşi aprinse ţigara.) Ba nu, zău, este de râs... Şi ce trebuie să fi fost în seara de nuntă!... Zău că e de râs... nu e trist deloc... Marea artă e de-a arunca la o parte scheletul şi de-a răzbuna natura insultată... Nu cumva acest gând l-a spus în gura mare?

— Ce poftiţi, domnule Cosmin? îl întrebă un băiat somnoros, cu şervetul aruncat pe umărul stâng.

— Socoteala!

A plătit. Nu ştie bine cât. În urma sa auzi glasul răguşit al Prinţului.

— Uf! ce păcătos! umblă drept! marş! drept, puică, să mă vezi mort!

— Cui o fi zis! mie? nu cred, bombăni Cosmin... Ce artist... Ce mare artist în felul lui...

E hotărât să meargă drept şi repede. Nici vorbă că nu va fi aşa de laş încât să-i fie frică de un bătrân. Să îndrăznească! Scrâşni din dinţi, ridică pumnii şi îi repezi în jos, ca şi cum ar fi trântit pe cineva. Sângele îi năvăli la cap.

Pe la douăsprezece ore ajunse în dreptul porţilor. Puse binişor mâna pe clanţa portiţei. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot.

— Ce laşitate... să-mi fie frică de un bătrân! Din cotitura străzii se auzi un fluierat ascuţit. Sergentul de noapte. A trântit prea tare portiţa? Întâiaşi dată a băut atât de mult. A fugit de-acasă? A zis ceva bătrânul? Da, şi avea dreptate, ca proprietar însă, iar nu ca om... Trebuia să afle, era fatal... Vinul a fost prefăcut... O, marea artă îţi dă casă, masă, plăceri, bani şi poziţiune socială... cine se opreşte la mijlocul drumului este un prost care răpeşte tot şi nu se alege cu nimic... Când a plecat de la "Costandin" lui trebuie să-i fi zis: "Drept, păcătosule" !... Ce artist... ce neruşinat!...

Sergentul fluieră a doua oară. Cosmin tresări, aducându-şi aminte că s-a oprit în poartă.

Vasăzică, îi e frică?... Marea artă cere curaj, şi el este poltron... El, şi poltron!

Cosmin se opinti, ca şi cum ar fi fost înhămat la o căruţă încărcată, făcu doi paşi şi se clătină. Pământul i se învârti sub tălpi... Vinul a fost prefăcut... dar lampa din bibliotecă de ce-o fi arzând aşa de târziu?... La bătrân e lumină... Poate că-l aşteaptă pe el... (Un fior rece îi trecu de-a lungul spinării şi începu să vadă mai limpede.) Dacă ar merge încet, încet, ca o pisică, ca să nu-l simtă nimeni, până sub fereastra luminată?

Binişor, în vârful picioarelor, stăpânindu-şi răsuflarea, se apropie de zid şi înaintă, oprindu-se la fiecare pas ca să asculte. Da, nu-i e frică, ideea însă că bătrânul l-ar aştepta e mai presus de forţele lui. Uşile care dau în balconul de la al doilea etaj pocniră. Cosmin tresări şi se lipi de zid. Cineva ieşise în balcon. Şi nu este o părere. Îl întreabă şuierat: "Tu eşti?" E glasul ei, e Saşa, ca un sul alburiu. Cosmin tresări şi răspunse încet, abia îndrăznind să se dezlipească de zid: "Da, eu, am venit târziu". "Te-am aşteptat, şopti Saşa. Ca să nu vorbim mult, caută în batista aceasta, du-te, vezi, citeşte. Să nu pierzi nimic." O batistă căzu sub balcon, lângă treptele de piatră, şi Saşa dispăru, închizând uşile încetinel.

Pe unde să treacă? Pe lângă ferestrele bibliotecii? E lumină. Doarme bătrânul? Îl aşteaptă pe dânsul? Înlăuntru e lumină, afară e întuneric, desigur, n-o să-l vadă. Şi totuşi, e mai bine să se târască pe brânci. În întuneric păru o broască colosală. Luă batista şi se întoarse. În dreptul ferestrei luminate se opri... N-ar putea privi măcar o clipă, măcar cu un ochi? E ceva... o greutate care-l trage la pământ şi o sfoară nevăzută care îl ridică în sus, în sus, până la fereastră, măcar o clipă, ş-apoi, p-aci ţi-e drumul!... Nu se mai gândi. Ca şi cum şi-ar fi luat vânt ca să sară o prăpastie fără fund... privi numai o clipă. Colţul perdelei ridicat. Desigur, pe el îl aştepta. Bătrânul izbutise să se scoale din pat. E în mijlocul odăii, c-o bluză peste cămaşa de ziuă, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strâmbi. Îşi mestecă limba şi priveşte la un revolver de pe măsuţa de noapte, în loc de ochi, două rotocoale vinete, două gropi întunecoase. A deschis gura. Şi-auzi numele destul de bine. O! e înfiorător!...

III

Cosmin se repezi pe poartă. Dacă nu s-ar fi temut de sergentul care dormea în colţul străzii, ar fi rupt-o la fugă. Emoţiile şi, mai ales, acei ochi înfiorători i-au zguduit conştiinţa. Beţia însă îi stăpâneşte trupul. Mâinile îi tremură; picioarele — slabe, şi de pe la genunchi în jos parcă ar fi încăputate. Pe Strada Doamnei îi e aşa de greu... Se rezemă cu fruntea de nişte uluci... "Ai băut prea mult, domnule", îi zise un sergent ieşind din întuneric. Cosmin tresări. O năduşeală rece îi brobonă fruntea. S-a uşurat... E mai bine, un fel de bine ca după friguri. După ce pipăi buzunarul de sus al redingotei şi se încredinţă că n-a pierdut batista Saşei, plecă repede, fără a răspunde sergentului, care-l întreba mereu: "Ţi-e mai bine, domnule?"

Pe bulevard, la lumina unei lămpi, scoase batista, o desfăcu. În ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare şi două sute de lei. Citi repede rândurile strâmbe cu litere mari. Saşa îi scria ca să nu vie acasă. Pe Malerian îl apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se încuiase în bibliotecă, strigând că "odată cu el a venit şi rândul altuia!" L-a aşteptat mult timp prin curte, neştiind ce să facă cu "nebunul". Valeri are spasmuri de frică. Scrisoarea se termina spunându-i ca să se ducă la un otel, să închirieze o odaie şi sa-i trimită adresa a doua zi de dimineaţă. După mii de îmbrăţişări venea un postcriptum. "Te împrumut cu 200 de lei." Cosmin mototoli scrisoarea şi vârî banii în buzunar.

Îl "împrumuta". Al doilea "împrumut". El ţine socoteala, ştie tot ce i-a dat, şi neapărat că va plăti aceste datorii. Tot... tot... afară de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciţi, para cu para, de acela care zace în bibliotecă. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte că nu trebuie să cadă în rândul lui Candian şi al lui Mănoiu. Nu cumva şi ei vor fi început prin a se "împrumuta"?

A ajuns în Calea Victoriei.

Poate că dacă Saşa nu întrebuinţa cuvântul "împrumut", l-ar fi scăpat de un scrupul de conştiinţă. Ea a voit să nu-i atingă amorul propriu, şi tocmai această evidentă voinţă îl supără. Alt cuvânt nu găsea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decât faptele. Câte nu fac oamenii ocolind să-şi spună ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefăcut. Se simte slab, fără curajul de odinioară de-a se îmbrăca oricum şi de-a trăi cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi să fie aşa de energic ca să-i trimită banii înapoi însoţiţi de cuvintele: "Am înţeles cuvântul împrumutat şi mă grăbesc de-a-mi plăti datoria." Şi chiar dacă ar avea curajul ca să se arunce în voia soartei, cu Saşa cum rămâne? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemărginită. Cine nu a văzut-o cum îl îngrijeşte când se întâmplă să-l doară vreo măsea, nu-şi închipuieşte cum îl mângâie, cum tremură şi cu câtă delicateţe îi pune pe obraz o perniţă caldă, cu sare, bineînţeles după ce l-a sărutat, cu lacrimile în ochi, în locul unde-l doare. Într-un rând Gelina era bolnavă de friguri tifoide şi pe el îl durea capul. Pentru Saşa nu era decât un bolnav în casă, şi încă bolnav greu, îl durea capul. "Ce e mai mare rău pe lume decât durerea de cap?" Şi Gelina tocmai acum se bolnăvi! Nu face nimic; îi trece ei, că n-are decât friguri... Durerea de cap însă... "nu e nimic mai rău pe lume ca durerea de cap!" E ceva monstruos în iubirea Saşei, dar el s-o judece? El e singura ei speranţă şi mângâiere, el e fericirea şi idealul unei fiinţe pentru care tinereţea a fost un lung şir de amărăciuni.

La Biserica Creţulescu bătu, lung şi lugubru, două ore după miezul nopţii. Câţiva măturători târşâiau leneş lungile lor târnuri.

Unde să se ducă? La ce otel? Ar fi cutreierat toată noaptea dacă tăcerea şi pustietatea străzilor nu l-ar fi obosit. Simte însă că nici în pat, într-un hotel, n-ar putea dormi.

În dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sări pe trotuar, întinzându-i mâna. Era Candian.

— Tu, şi noaptea, la ora asta? O fată mare aşa de târziu?

— Am fost la un prieten, îngână Cosmin, dar tu?

— Ţi-am spus că avem la mine "academie liberă" cu dame foarte cumsecade şi cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Mă chema, spunându-mi că e bolnavă. Ştii, nu pot să aduc la academie o cucoană mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, mon cher. M-am dus şi n-avea nimic. M-a primit râzând şi cu ceai. De câte ori petrec o seară acasă, mă pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Dacă ar şti... dar pe fecior şi pe vizitiu îi plătim şi eu, şi ea. Abia scăpai. Şi, dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, nu te mai duce acasă, ai cu mine, să vezi şi tu "palestrele". Sunt vro câteva femei adorabile, şi avem un diavol de nouăsprezece ani neîmpliniţi, un diavol... A moştenit două milioane... Să vezi ce elegant taie băncile. E şi o blondină, o nemţoaică adorabilă, e cu el, şi nu ştie decât să râdă, să bea şampanie şi câteva cuvinte, obt la Manoi, apataş bancher, pun, pun la Lizi sau praafo, Lizi! Când bate, căci joacă şi ea contra amantului ei. E o frumuseţe... O petrecere... Te rog să vii cu mine... Acasă nu, la otel e nehotărât, pe stradă e prea trist şi prigonit de atâtea gânduri, mai ales de imaginea fioroasă a bătrânului. Ei, şi dacă s-ar duce? Poate că încercându-şi norocul va îndoi capitalul şi va putea plăti Saşei.

E ostenit, slab şi cuprins de o adevărată boală în acea parte a sufletului care voieşte şi nu voieşte.

— Merg, răspunse Cosmin.

— Te rog însă, mon cher, să fii mai vesel.

— Făgăduiesc, şi nici n-am de ce să fiu trist.

La cel din urmă cuvânt, îi trecu prin minte figura sinistră a lui Malerian. Cosmin se strânse în umărul prietenului său.

— Ce, ţi-e frig?

— Aş, nu, nu vezi c-am năduşit?

Dincolo de Episcopie cupeul apucă la dreapta şi, după câteva minute, se opri pe Calea Dorobanţilor, în faţa unor case cu două etaje. Candian şopti câteva cuvinte vizitiului, îi strecură o piesă de cinci lei, se întoarse către Cosmin şi-l întrebă, arătând spre etajul de sus:

— Îi auzi? În adevăr, strigătele şi aplauzele lor se auzeau din stradă.

— Vesel, mon cher!.

— Fii sigur, răspunse Cosmin emoţionat.

IV

Candian îmbrânci uşa salonului şi zise cu o voce teatrală:

— Domnilor şi doamnelor, vă prezint pe Iorgu Cosmin, un tânăr non plus ultra⁹

Mănoiu, un brun, cu părul creţ, cu mustăţile ascuţite, se ridică în picioare la masa de bacara şi strigă:

— Ura! Să trăiască Iorgu Cosmin!

După el cincisprezece guri repetară: "Să trăiască Iorgu Cosmin".

Recomandaţia se făcu repede; erau grăbiţi; îi aştepta bancherul gata de-a porni, la dreapta, la stânga şi la mijloc. Mai întâi cu doamnele. Fireşte, "sunt oarecare forme în viaţă". Madame Linica Theodorescu, madame Sevastiţa Pirigumenos, domnişoara Lizi Gottlib, cea cu "prafo, Lizi", domnişoara Laura D..., pe numele de artistă, Loradonna, căci în curând "va vorbi lumea de o nouă astră pe cerul muzicii când se va hotărî să studieze canto", domnişoara Zozo, "un drăcuşor şarmant, o nebună delicioasă", după expresiile lui Candian, şi coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atât de groasă că, pe scaun, pieptul i se uneşte cu pântecele. Coana Anica îngrijeşte de apartament şi de Candian.

Pe trei din domni îi cunoştea. Pe Alexandru Mănoiu, pe un student de la Drept din seria de acum şapte ani şi pe dnul N..., revizor şcolar, doctor în litere şi filozofie de la Gand¹⁰

Candian îi prezentă pe ceilalţi. Domnul Pantazi, gros, lat şi înalt, cu favoritele lungi şi cănite, rentier, Georges Panicu, "diavolul", clipeşte nervos şi vorbeşte pripit, "singurul lui cusur; încolo, inteligent, spiritual şi irrezistibil în faţa oricărei femei", Mitică Fileanu, un tânăr ciupit de vărsat, cu părul roşu, cu ochii albaştri şi mici, ca două mărgele în fundul capului, are un unchi milionar în Craiova, şi n-are "nici atâtica altă rudă" (Candian îşi arătase vârful degetului celui mic), Petre Leon, Mişu Popovici şi Ionel Ludoveanu, "trei tineri plini de talent".

Candian, văzând graba cu care se pregăteau toţi ca să se aşeze la masa verde, îi rugă să bea mai întâi câte un pahar de şampanie în sănătatea noului prieten, Iorgu Cosmin.

— Coană Anico, leagănă-te, te rog, şi prezintă-ne trei sticle extrasec.

Coana Anica se legăna în mers, parcă i s-ar fi scurtat, pe rând, când piciorul drept, când piciorul stâng. Coana Anica însă încremenise cu ochii la biletele de bancă din faţa lui Panicu. Pierduse mult şi de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi să schimbe rugăciunea în "paşol¹¹, coană Anico", dar Georges Panicu îl întrerupse, clipind repede. Vorbeşte diavolul? Se făcu tăcere.

— Ca-Candian, să trag taaa-lia-asta, ş-apo-poi sa şam-şamşampani-nizăm. Ce-cer scu-cuze don'lui Co-Cosmin.

— Să-i facem plăcerea, răspunse Candian (apoi mai încet la urechea lui Cosmin), e irrezistibil diavolul, taie băncile cu o eleganţă neîntrecută şi n-are decât nouăsprezece ani neîmpliniţi. E irrezistibil!

Panicu pierduse trei mii de lei cu o eleganţă neîntrecută. Toţi câştigau, şi revizorul, şi studentul în drept, şi Mişu Popovici, şi Mitică Fileanu, şi talentatul Ludoveanu, pentru ca să nu vorbim decât de acei care n-avuseseră cu dânşii decât douăzeci până la cincizeci de lei. Numai Mănoiu şi coana Anica Mitulescu pierdeau. Ah! coana Anica? Nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai mirosea, murise în ea tot, afară de o răsuflare grea şi de o idee fixă: "Dacă n-ar fi aruncat mult pe primele lovituri, ar fi avut acum cel puţin 1.000 de lei".

Panicu începuse cu o înfierbântare războinică. Diavolul care nu împlinise încă nouăsprezece ani (ce talent!) trimitea cărţile la dreapta şi la stânga c-o iuţeală într-adevăr minunată: zbârnâiau răzând postavul, ca nişte săgeţi scăpate din arcuri.

Candian se retrase la o parte cu Cosmin şi începu să-i vorbească despre cei de la masa verde. Sunt numai pasiune. Oricare din ei, dacă ar fi studiat frumoasele arte, am fi avut şi noi "Renaşterea Italiei". Să-i vezi dinspre ziuă, ce ochi scânteietori, "geniali" chiar, în figurile lor palide de "savanţi". "Să se organizeze forţele productive şi creatoare ale României şi se va vedea de ce sunt capabili aceşti cunoscători profunzi ai vieţii moderne. Revizorul este un savant în toată puterea cuvântului, dar ce vrei să facă în ţara românească? În Franţa de mult ar fi ajuns academician şi profesor la Sorbona." Ionel Ludoveanu poate că e "primul condei" în ziaristica noastră. Acel cap tărtăneţ închide în el un talent excepţional. N-a trecut decât patru clase gimnaziale şi scrie articole de fond într-un ziar modern cu "aspiraţiuni de ordine şi de propăşire". Mitică Fileanu e tot ce a produs Craiova mai inteligent. Au vorbit şi ziarele de modul strălucit cu care şi-a susţinut licenţa în drept la Paris. Profesorii "l-au strâns de mână", numindu-l, după afirmaţiunea organului la care colaborează Ludoveanu, "notre cher collègue"¹² . Un singur cusur are, şi "poate că e o calitate", e un fel de "socialist oportunist" în politică. Are un program de idei atât de personale, că nu e de părerea nici a radicalilor, nici a socialiştilor din ţară, şi de aceea nu s-a sfiit a iscăli trei programe în şase luni cu ocazia a trei alegeri, dar, după cum zice el, toate la un loc alcătuiesc programul lui, bazat pe patru idei fundamentale: "Patriot ca român, conservator în faţa diplomaţiei europeneşti, socialist în faţa capitalului şi democrat în faţa poporului". Pantazi, un om serios "d'un savoir faire"¹³ şi de-o energie fără pereche. La cărţi e tipul cel mai tare. Priveşte câte o jumătate de ceas ş-apoi pontează. El e organizatorul seratelor noastre, şi revizorul, în limba lui de savant, îl numeşte "Solone al Fortunei, singurul care a ştiut să smulgă banda de la ochii norocului". Rentier, e o vorbă. "E cel mai mare artist în felul lui." Câştigă bani mulţi, dar îl şi costă. Cum să nu-l coste Linica Theodorescu? A trecut ea de 30 de ani, dar e neîntrecută în misterele sexului". Dacă ochii ei, mari, negri şi galeşi n-ar bate-n galben, ar fi cei mai frumoşi ochi din România. Într-o seară revizorul i-a zis "ochi de bou". Linica s-a făcut foc, el însă i-a dovedit că aşa zice Omer celor mai frumoşi ochi din antichitate. E tare revizorul, nu e slab decât la pungă şi la joc. Aruncă toată leafa pe-o singură carte, şi dacă pierde, o lună de zile ne face "teoriile şansei". Laura D... (niciodată nu i se spune numele de familie, un nume glorios în analele noastre), Loradonna, e slăbiciunea lui Mănoiu. "Se mai consoală de Xantupinoaia." ...Ia priveşte cum se apropie Ludoveanu de Sevastiţa Pirigumenos! Pentru el ar fi un mare noroc. Dintr-o dată ar ajunge acolo unde Mănoiu n-a ajuns decât după multă răbdare şi experienţă. Şi ea îl chinuieşte cu un surâs rezervat. E şi tânără, şi frumoasă. La palestre nu vine decât rar, şi "aşa, pentru un gust". Bărbat-său, un grec bătrân, a plecat la băi, bolnav "de stomah, de ficat, de rinichi şi, după cum spun unii doctori, şi de inimă". Ea s-a asigurat de un testament făcut de jurisconsultul B... şi a rămas în Bucureşti "sub pretext, mon cher, că iar e însărcinată". Când aude grecul de aşa ceva — căci o apucă în fiece an în timpul când trebuie să plece el la băi — îl podidesc lacrimile de bucurie şi-i depune, regulat, 5.000 de lei la Maurice Lèvy. Scena se termină cu declaraţia solemnă a lui Pirigumenos: "Ţù, Sevasti, mu rog, si mi-ngropa, eu porunţescu şi rumui". Şi Sevastiţa, cu câteva zile înainte de plecarea lui Pirigumenos, simte greaţă, oarecare ameţeli, n-are poftă de mâncare şi se desperează de scârba ce trebuie să rabde o mumă pentru copilul ei. Anul acesta Pirigumenos, sărutând-o, i-a zis: "Sevasti, ştii că acum un anu am avutu prisentimentu şi ci-am spusu, Sevastě, baga la capù şi nu lèpăda". "E convins, zise Candian, râzând cu hohote, că în fiece an Sevasti leapădă mai nainte de-a se întoarce el de la băi. Anul trecut l-am întâlnit la o serată şi l-am întrebat: «Ce mai faci, nene Pirigumenos?» Ştii ce mi-a răspuns? «Cum, nu ştii?! în avgust am pierdut un buiatu, o minune de buiat! anu trecut o feta, anu ăsta un buiatu... merga bine, merga bine... nenea Pirigumenos!»"

Cosmin zâmbi, privind la Sevastiţa.

— Ai tras! Ai tras! strigă de la masa verde coana Anica c-un râs forţat. Nu se poate, diavolul mamei, ai tras!

Lui Panicu îi căzuse un trei-ochi din pachet, cu care, peste şapte al lui, făcea tocmai bac. Se puntase pe amândouă tablourile peste 1.500 de lei. Panicu clipi ameţit şi, mai încurcat ca oricând, dădu să spuie că nu trăsese, ci că-i alunecase cartea.

— Să mă, mă explic. Eu n-am atin-tins-o; a că-căzut, a aluneca-cat sin-gu-gu-ră. Să mă judece cu-cu-coane-le!

— Frumos, musiu Panicule, frumos de tot, adică ce, eu nu ţiu de cucoane? ! zise Mituleasca, sculându-se după scaun.

Linica Theodorescu, Sevastiţa Pirigumenos şi Loradonna o apucară de mâini, mângâind-o fiecare cu câte o vorbă bună: "Coană Anico, dragă"... "Anicuţo, fata mea, ce-o să fii dacă nu cucoană?, "Lasă, coană Anico, că trebuie sa se schimbe şansa diavolului; n-o să ţie până mâine; ce, eşti copilă?" Adevărul e că coana Anica, ca şi ceilalţi, şi mai mult decât ei, pierduse necontenit. Domnişoara Zozo sări la gâtul coanei Anica, o sărută şi pe-o parte şi pe cealaltă şi, după ce-i şopti ceva la ureche, coana Anica se linişti. "Irrezistibilul" plăti amândouă tablourile, "fi-fi-fiin' că aşa e e-el", spre bucuria tuturor, mai ales a talentaţilor Petre Leon şi Mişu Popovici. După ce se liniştiră, Lizi Gottlib trase paralele zicând: "Pun, pun la Lizi! praaafo, Lizi!" Georges Panicu o apucă de bărbie ş-o mângâie, vroind s-o imite: "Pra-pra-pra-fos, Lizi".

Candian arătă lui Cosmin pe Zozo.

— Ea, mon cher, a făcut pace, ea, c-o vorbă, c-un sărutat. Ce drăcuşor şarmant! Priveşte-o, Cosmine, ce bărbie rotundă, ce ochi umezi! Dacă ar şti cealaltă cât iubesc eu pe Zozo! Numele ei? Zozo. Prenumele? Zozo. Din părinţi? necunoscuţi. Chiar ea ne spune râzând că, desigur, tată n-a avut şi se îndoieşte dacă a avut şi mumă. Revizorul zice: "Zozo s-a născut ca Venus, din valurile... lumii".

— Dar tânărul Panicu cine e?

— Dacă mă crezi, nici eu nu ştiu bine. O invenţie a lui Pantazi. Solone are un talent extraordinar de-a descoperi asemenea tipuri. A moştenit de curând două milioane. Un an de zile a plimbat, pe la diferite petreceri de noapte, pe un alt tânăr, tot aşa de bogat. Acela a trecut frontiera cu o doamnă din lumea mare. Acum a găsit pe Georges Panicu. Toţi îl fac haz. Aruncă paralele cu atât sânge rece, că revizorul îi zice "forţa morală personificată". Băieţii — Popovici, Leon, Ludoveanu şi alţii — se prăpădesc după el. Coana Anica îi zice irezestibelul. Pe Lizi Gottlib a luat-o dintr-un liceu de domnişoare; fusese profesoară de canto, de limba germană şi de pictură. Nu e urâtă nemţoaica. Şi are haz Panicu, o pune să joace contra lui, de cabulă.

— Pe cea din urmă lovitură, zise Pantazi c-o voce de bas profund, pun şi eu doi napoleoni.

— Joacă Solone? zise Candian. Pun şi eu o sută de lei pe tabloul lui Zozo. Nu zău, pune şi tu douăzeci de lei, e puntul lui Solone!

Cosmin se sculă de pe scaun.

— Bine.

— Stai, Georges, nu porni, Iorgu Cosmin te onorează.

— Aşa te vreau, Cosmine, strigă Mănoiu, frecându-şi mâinile.

Femeile se uitară curios la Cosmin. Juca întâiaşi dată. Se simţea cuprins de-o veselie neînţeleasă. Uitase tot în această lume gălăgioasă şi pasionată. Bancherul "dădu lovitura" şi pierdu pe ambele tablouri.

— E lovitura lui Cosmin! strigă Mănoiu. Să şampanizăm în onoarea lui Iorgu Cosmin!

Femeile, cu coana Anica în frunte, repetară: "În onoarea lui Iorgu Cosmin!" Domnişoara Gottlib îşi înnumără paralele: "Pun, pun, Lizi, praaafò, Lizi!"

Coana Anica dispăru ca să facă rost de şampanie. Georges Panicu declară că nu pierde decât "ci-cinci mi-mii de lei în to-to-tal".

Până să aducă şampania, se împărţiră în mai multe grupuri. Mănoiu luă de braţ pe Cosmin şi-l întrebă ce mai face, cum o duce cu studiile.

— Dar Saşa? E bine? Frumoasă femeie!

— Bine, răspunse Cosmin.

— Şi Malerian?

— Şi... Mă rog, Mănoiule, coana Anica e rudă cu Candian?

— As, rudă! Coana Anica a fost de pe vremuri cea mai vestită "procuristă". Acum trei ani cât p-aci sa deschidă un pension de... cum a văzut ea la Paris. La Paris se dusese anume pentru aceasta. Întâlnind pe Candian la Şosea şi făcându-i cunoştinţa, i-a propus...

— Ce?

— Nu ce crezi. Să-l recomande unei doamne... doamnă cu care trăieşte astăzi. O văduvă de vro 40 de ani şi un venit de 150 000 de lei. Cu o condiţie: coana Anica să-l supravegheze. Şi coana Anica, ca o femeie cu minte, ia din toate părţile şi lasă pe băiat să-şi facă gusturile, ba chiar ea i-a găsit pe Zozo, o fată în adevăr delicioasă.

Cosmin se puse pe gânduri. Cum? Aşa, pe nevăzute? Numai după trup, după vârstă şi după bani? Şi el, Cosmin, cu atâtea scrupule! Ce a făcut în comparaţie cu ei? Este el vândut, ca orice carne proaspătă, după muşchi şi frăgezime? Ar putea să nu se mai gândească dacă n-ar fi acel cap mare cu ochii ca două gropi întunecoase şi dacă nu l-ar prigoni privirea albastră şi senină a Gelinei.

Ludoveanu, student în drept, Petre Leon şi Mişu Popovici vorbeau încet pe-o canapea. Ludoveanu le făcu semn:

— Tare e Solone! A găsit unul şi mai şi decât cel de anul trecut. Habar n-are de cărţi! Încă o şedinţă, şi ne scoatem lunile de băi. Ştiţi ce a făcut Zozo pe tabloul ei? I-a arătat acelaşi nouă de două ori.

— Şi n-a observat?

— Poţi să joci cu el cum vrei. E orb.

Revizorul se opri în dreptul lor şi, trecându-şi mâna prin părul lui lung, zise, încântat de el însuşi:

— La spartani, tinerii nu vorbeau decât între ei. Sunteţi demni de acea eroică cetate! Apoi, râzând: Cum v-a mers la "palestre"?

— Câteva sute de fiecare, răspunse studentul în drept. Revizorul făcu semn lui Ludoveanu. Tânărul publicist se sculă repede.

— Cum mergi cu Sevastiţa?

— Cam greu.

— Nu te-arăta prăpădit. Ar fi păcat, Ludovene. E frumoasă. E frumoasă, tânără, cu avere, şi-ţi spun eu... îi place. Dar... ceva mai imperial.

— Am înţeles.

Între revizor şi publicist, o veche prietenie.

Panicu povestea doamnelor cum, la vârsta de 16 ani, era să divorţeze pe femeia unui prefect dacă brutalul administrator al judeţului nu l-ar fi închis contra legilor şi nu şi-ar fi bătut femeia în "sec-secolul" nostru.

Pieptul coanei Anichii intră pe uşă, şi o salvă de aplauze o primiră în salon. După ea, o unguroaică cu şampania.

Se ridică toaste pentru toţi. După afirmarea lui Panicu, nimeni nu este în stare să bea mai multă şampanie "bu-bună" fără a se "a-me-me-me-meţi" ca el. Adevărul e că bea necontenit, ciocnind cu "ne-ne-ne-nea Pan-panta-ta-ta-zi", care n-a isprăvit nici primul pahar. Bea, vorbeşte fără să-l mai înţeleagă nimeni, strigă, sărută mâinile "ge-ge-ge-gentil-lelor do'ane şi do-don'şoare". Coana Anica a prins limbă şi le mărturiseşte că pe cine a iubit mai mult a fost pe un tânăr care semăna aşa de mult cu irezistibelul Panicu... îl vede înaintea ochilor.

— Şi să mă ierţi, musiu Panicule, continuă coana Anica, ştergându-şi lacrimile, să te sărut şi să-mi vărs focul de altădată.

Râsete şi aplauze. "S-a aprins coana Anica!", "Sa vie pompierii!", "Focul de altădată care se varsă acum este o iubire şi virtu-oasă şi virtu-oală. Amor platonicoheghelian". Observaţia revizorului atrase felicitările lui Ludoveanu şi puse pe coana Anica pe gânduri. Mai târziu nu uită să-l întrebe încetinel: "Ce-o fi aceea? nu e vreo boală? Nu prea mă simt bine."

Tinereţea, veselia, şampania, libertatea şi căldura răpiră pe Cosmin, ca un torent care smulge o rădăcină fără adâncimi. A fost destul primul pahar de şampanie, ca un curent căldicel să i se ridice de la ceafă în obraji, la tâmple, în sus şi profund, încurcând şi ştergând imaginile triste, pregătind, în conştiinţa lui obosită, alt câmp pentru alte grupări de impresii fermecătoare şi necunoscute până atunci. Şi al doilea pahar, al treilea. Lumea e cum eşti. Sigur, omul trist este duşmanul lui însuşi şi al omenirii. Impresiile trebuie să se şteargă una după alta, una pe alta; cine se gândeşte mereu la o nenorocire e mereu nenorocit; numai bolnavii suferă continuu de aceeaşi impresie. Dacă tu nu te vei ierta şi iubi, cum să te ierte şi să te iubească alţii? Numai nebunii refuză de-a lua parte la banchetul lumii. Uitarea este suprema mângâiere a tuturor, şi buni şi răi. Să nu ne împotrivim naturii: noi suntem jucăriile ei, iar nu ea servitoarea noastră. Ochii lui Cosmin scânteiară.

— La ce te gândeşti, Cosmine, îl întrebă Candian, întinzându-i un pahar de şampanie.

— De unde ştii că mă gândesc?

— Nu bei?

— Al patrulea, e prea mult.

Prea mult? De ce? Dacă măsori fiece lucru, ajungi la revolver. Revolver?... Ce-a fi făcând Paul Malerian? Nici el nu îndrăznea... privea la revolver... şi ce ochi!... Prostii... Candian nu este atât de cinic cum i se păruse lui. El şi-a vândut tinereţea pentru mulţi, nu numai pentru el. Şi ce-ar fi câştigat omenirea dacă Candian, în loc să fi fost recrutat de coana Anica, ar fi ajuns un grefier sau un judecător de instrucţie? Nimic. Cealaltă probă. Ce pierde omenirea dacă Candian împarte banii unei văduve decăzute? Absolut nimic. Ei, şi dacă Panicu aruncă banii, de ce n-ar culege şi el? Numai aşa ar putea să scrie Saşei: "M-ai împrumutat şi mă grăbesc să-mi plătesc datoria".

Se apropie de Candian şi-l întreabă:

— Dar Panicu ce are de gând? Nu ne mai taie o bancă?

— Monsieur Georges, strigă Zozo, destulă curte. Pe cine vrei să mai învingi? E timp de-o bănculiţă.

— Cărţi noi, musiu Panicu, zise coana Anica luându-l de gât, ori ţi-e frică de băieţi.

— Mi-mie? Nu mă cu-cunoşti, cu-cu-coană Anico, răspunse Panicu. Într-o-tr-o zi am pe-pe-pe-per... spu-ne ne-ne-ne PanPan-Pan-tazi...

— Rău, neică, răspunse Pantazi, ţi-am spus. Erai în casă la mine şi mi-a părut foarte rău. Aşa om energic şi liniştit vă declar că eu, unul, n-am mai văzut. A pierdut douăzeci de mii de lei în două ceasuri, şi râdea, făcea chef...

— Forţa morală personificată! zise revizorul.

— Aşa e, aşa e, beau acest pahar în sănătatea lui Georges Panicu, strigă Loradonna. Şi după ce bău paharul de şampanie, termină cu o scară: a, a, a, a, a, a, a, a...

Toţi se adunară în jurul ei, iar Panicu declară că "o asemenea sca-sca-ră merită o, o, o, o"... O "bancă", vroi să zică, mişcând mâinile ca şi cum ar fi dat cărţi. Roşu ca para focului, cu ochii tulburi şi lăcrimoşi, se încurcă de toate scaunele până la masa verde. Şampania şi tutunul lucraseră serios asupra "irrezistibilului". Domnişoara Lizi se aşeză la dreapta lui. Coana Anica îi prezentă două pachete de cărţi pe o tavă de argint. "Ca pe împăraţi te servesc, musiu Panicu!" Servise şi mulţi împăraţi coana Anica! În câteva minute dete două mii de lei. "Ce dracu, se gândi Cosmin, care se aşezase la joc, când pierde, pierde numai bilete întregi, şi când câştigă nu se puntează decât jumătăţi." I se pare lui, ori ceilalţi îşi retrag regulat jumătate din mize când pierd?

Coana Anica se sculă de la joc, dădu braţul lui Pantazi şi ieşi din salon. După câteva minute se întoarseră iarăşi la braţ. Se crăpa de ziuă. O lumină slabă şi albicioasă pătrundea prin storurile ferestrelor.

— Dacă deschideţi un geam, vă tai şi eu o bancă, zise râzând Pantazi, şi începu să se plimbe cu mâinile la spate.

— Solone descinde în rândul muritorilor! exclamă revizorul.

— Ce mi-mi-mi... (Ce minune, vroi să zică Panicu, care obosise dând din mâini la dreapta, la stânga şi la mijloc.) Să mă rără-ră-răz... (Adică îi venise rândul să se răzbune.)

Georges Panicu era foarte respectuos cu nenea Pantazi. Avea şi de ce. Cui îi pare rău când pierde? Lui Pantazi. Cine îl sfătuieşte ca să nu joace oriunde? Pantazi. Cine-l introdusese în grupuri aşa de vesele, de culte şi de inteligente? Cine dovedise celorlalţi că este "irrezistibil" în faţa oricărei femei? Şi cine făcea istoricul "marilor lovituri" date de el, fără a păli, ca un adevărat erou al jocului? Fireşte, nenea Pantazi. Iată de ce Georges Panicu se grăbi să piardă şi cele din urmă lovituri şi dădu locul lui Pantazi.

Pantazi începu să amestece cărţile.

Puntatorii sa sculară ca să-şi întindă puţin oasele. Ludoveanu luă de braţ pe revizor. Cosmin începu sa se plimbe. Iar i se învârtea pământul sub picioare. N-ar fi fost nimic dacă nu l-ar fi durut capul. Din întâmplare, trecu pe lângă revizor şi Ludoveanu şi, fără să vrea, auzi câteva cuvinte: "Să nu puntezi mult la Pantazi", zisese Ludoveanu revizorului. "Ştiu", răspunsese revizorul. De ce să nu punteze mult? Şi de ce răspunsese celălalt "ştiu"? Ştia ceva? Cosmin mai avea 100 de lei. Îl doare capul. Îi e greaţă.

— Gata! zise Pantazi aruncându-şi favoritele pe umeri. Cine taie? Mon cher Panicu, vrei?

Panicu scăpă de câteva ori cartea cu care vroia să taie, o damă de treflă, "cu care, când taie el, pra-praf se alege de bancher".

— O să te că-că-că...

O să te căieşti, vroi sa zică el lui nenea Pantazi, cu o evidentă părere de rău, căci tăiase cu dama de treflă. Aşa e el, nici chiar lui nenea Pantazi nu-i poate tăia decât cu dama de treflă. Nu mai joacă decât să taie cu altă carte. Cine se pune cu cabula?

— Gata, zise a doua oară Pantazi, şi fiecare îşi luă locul, având câte o cafea turcească în faţă.

În bancă erau 500 de lei.

— À che-che-cheval¹⁴, îngână Panicu, şi câştigă pe amândouă tablourile.

Pantazi surâse şi aroză¹⁵ banca. De trei ori pierdu, apoi strică cărţile şi ceru altele. Coana Anica se grăbi a-i prezenta un pachet, pe care Pantazi îl puse la dreapta, şi începu să vorbească c-o repeziciune neobişnuită, să râdă, să gesticuleze şi să glumească cu toate femeile. "Gata!" strigă Pantazi, şi întinse pachetul de cărţi lui Panicu. I se păruse lui Cosmin, sau în adevăr Pantazi nu se atinsese de pachetul pe care-l adusese coana Anica? Îl doare capul afară din cale, dar îşi va încerca norocul. Panicu ceru o damă de treflă şi tăie. Erau 1.000 de lei în bancă. De astă dată "a che-che-cheval" pierdu pe amândouă tablourile. Şi jocul începu tacticos. Toţi puntau puţin. Numai Panicu arunca zvăpăiat biletele, încredinţat că până la urmă dama de treflă va "so-so-ta"¹⁶ banca. Abia ajunsese la jumătatea cărţilor, şi Pantazi îşi înzecise capitalul.

Cosmin pierduse tot. Candian îl împrumutase cu trei sute. În câteva lovituri le pierdu. Candian îl împrumută din nou şi-i recomandă să punteze mai putin, căci aşa se întâmplă uneori: "Sunt bănci razuare". Cosmin nu-l ascultă. Cum e cu putinţă să aibă cineva aşa noroc? E ceva în hazard care-l revoltă, şi ar fi în stare sa se arunce şi el pe-o carte. Nu se poate, trebuie să câştige odată! Ah! şi capul! A băut prea multă şampanie. Cafeaua nu i-a făcut nici un bine. Îi vine ameţeală. Să nu i se întâmple ca pe Strada Doamnei... ce ruşinos ar fi!... A mai rămas cu cincizeci de lei. Să-i arunce pe toţi. I-a aruncat. A pierdut. E galben ca ceara şi-i vine... Făcu semn lui Candian. Candian îl privi mirat şi, neştiind ce are, îl întrebă:

— Să-ţi mai dau?

— Nu, răspunse Cosmin, strângând din fălci. Afară... afară...

— În odaia mea de culcare, îi zise Candian dându-i braţul.

— Unde vă duceţi? întrebă Zozo, râzând.

— Venim acum, răspunse Candian. Dar nu s-a întors decât el, spunând celorlalţi că amicului său nu prea-i e bine, nu e obişnuit cu şampania şi cu nopţile albe, e "o fată mare".

— Unde şi-a făcut educaţia? întrebă Sevastiţa Pirigumenos.

— În pension la călugăriţe, răspunse râzând Loradonna, unde am învăţat eu să scriu scrisori cu chei.

— Ce, vă jucaţi cu cheile? zise coana Anica, bătând pe umeri pe musiu Pantazi.

Rezultatul acestei talii: Georges Panicu pierduse tot ce avusese în buzunar, mărturisind că rareori dama de treflă l-a trădat aşa de grozav. Dar, cum izbuti el să îngâne, va plăti Lizi pentru dama de treflă. Şi Lizi răspunse: "Pun, Şorjic, pun!"

— Aşa e? întrebă Ludoveanu pe revizor, într-un colţ al salonului.

— Da, răspunse revizorul, apoi, uitându-se la Panicu, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua!

Iorgu Cosmin e în odaia de culcare a lui Candian. I-a trecut greaţa, capul însă îl doare, mai ales în fundul ochilor. Tot e în mătase şi broderii. Pe masa de toaletă vreo zece sticluţe cu parfum, cu apă de Colonia, cu briantină. În odaie, un miros aromatic şi greu.

Uf! s-a mai uşurat! Îi venise rău. Şampania, fumul de tutun, gălăgia, jocul, mai ales jocul, îl făcuseră să-şi piarză conştiinţa. I se păruse că el e altul, şi ce curios este acest sentiment de-a te crede altul decât ai fost până atunci. Să vezi cum unul se stinge şi că în pielea celui stins o nouă viaţă s-aprinde. Apoi un vârtej care te soarbe şi cineva care te scoate de braţ afară, afară, la spaţiu, la aer, la răcoarea tremurătoare a dimineţii. Prima impresie când te trezeşti pe un aşternut moale e neapărat plăcută, după o lungă călătorie... ce călătorie?... Patul, de la picioare, i se învârteşte încet şi lin, aşa de lin, că această dulce rotaţiune îl gâdilă de-a lungul trupului. A dormit? E bolnav? Cosmin nu ştie. Bolnav sau nu, acum îşi dă seama de un secret al jocului şi se înfioară... Coana Anica iese din sală cu Pantazi... Ludoveanu previne pe revizor ca să nu punteze mult, şi acesta răspunde: "Ştiu"... Pantazi vorbeşte, râde, gesticulează, glumeşte, cum nu e obiceiul lui, şi, fără să amestece noul pachet de cărţi, îl prezintă lui Panicu... Candian, împrumutându-l a doua oară, îl povăţuieşte să punteze mai puţin... Şi toţi, până şi cel mai pasionat, Mănoiu, să joace aşa de cuminte, lăsând pe Panicu singur să azvârle tot ce avea în buzunar?... S-a convins. Cărţi măsluite. Ce ruşine! Un tânăr milionar, înfumurat şi fără experienţă, aruncat în mijlocul acestor oameni... şi să nu se găsească unul care să-i strige: "Nu vezi că te înşeală?" Tuturor le trebuie bani şi iar bani. Lacomi şi fără milă, au căzut pe el ca nişte omizi pe un pom înflorit. Acum un an a fost în Muscel. Dincolo de Moşoroae a văzut un brad — cel mai nalt şi cel mai falnic din acest codru secular, dar trist, aproape uscat — acoperit cu un fel de scamă fumurie, ce curgea de la ramuri în jos. Un rucărean i-a spus că încă doi ani, şi vijelia va abate pe "Domnul brazilor" din cauza milioanelor de parazite care l-au supt, încetul cu încetul, de la rădăcina din stâncă până la vârful din nouri. Cum ar putea să se scuture de parazite un Georges Panicu, un cretinizat de noroc, care bea, fumează şi joacă, fără să fi împlinit măcar nouăsprezece ani? Şi după ce el va cădea sub mulţimea şi mâncărimea parazitelor, altuia îi va veni rândul, tot aşa de tânăr şi de bogat... Cât de luxoşi apar, la Şosea, paraziţii de ambele sexe!... Parazit de parazit, de parazit, ca nişte ghirlande otrăvitoare se întind de la om la om şi-şi trec din mână în mână averile altora. Amanta lui Candian a moştenit pe bărbat-său, un mare proprietar. Candian îşi umple buzunarele de la văduvă. Goana Anica scutură buzunarele lui Candian. Domnişoara Zozo trăieşte în socoteala amândurora, şi cine ştie cine întinde de buzunarele domnişoarei Zozo... Parazit!... Scârboasă viaţă!... Uşoară viaţă!... Nu ţi se cere decât lipsa totală a simţului moral, încolo poţi să fii deştept, cult... de talent... Atât mai bine, vei fi un parazit mai armat, mai perfect şi vei ataca mai sus!... Şi el e parazit?... De mult simte că se duce în jos, în jos, dar cel puţin până acum cădea în lumină. Din noaptea aceasta a intrat pe gura unei prăpastii fără aer, fără lumină, fără fund... cine-l mai poate reda luminii şi seninului?... Ce senine sunt privirile Gelinei! Ochii ei sunt adânci ca cerul, şi părul, când se piaptănă, îi cade, uşor şi luminos, ca aureola Fecioarei de pe icoana la care se închina el când era mic... Când era mic?... O grădină mare cu pomi înalţi ... dealuri cu vii... oraşul... casa... fără mumă... Ce rău e să nu ai mumă... Cine să te mângâie?... Ah!... Ah!... Nu mai simte nimic...

Ce vis frumos! Era cu Gelina la un şipot rece din coastele cu vii ale oraşului său natal. Să te întorci la copilărie, aducând cu tine tot ce-ai găsit mai divin, iată un vis fericit!

Cosmin se freacă la ochi. Nu e copil, nici pe dealurile cu vii stufoase, şi nici nu are lângă dânsul pe... ci pe Candian.

— E douăsprezece ore, mon cher!

— Da? Aş vrea un pahar de apă, mi-e grozav de sete!

— Dar ce ai?

— Sunt dezgustat.

— Ei, ce-ai făcut?

— Am băut, am jucat, am jucat şi m-am convins de un lucru revoltător.

— Ce? întrebă Candian, şi se înroşi puţin, apoi privi la prietenul său cu un surâs milos.

— A! e ceva mizerabil!

— Ei, spune, ce e, ce-ai văzut, sau ce ţi s-a părut?

— Nu mi s-a părut, am văzut!

— Ce-ai văzut?

— Pantazi a jucat cu cărţi măsluite.

— Da, ai dreptate, răspunse liniştit Candian.

— Şi cărţile erau potrivite pentru Panicu.

— Da, aşa este.

— Şi voi ştiaţi!

— Se înţelege că da. Cosmin, revoltat de atâta linişte, strigă, privind ţintă în ochii lui Candian:

— Este o crimă ce faceţi voi cu acel nenorocit!

— Convenţional, aşa e, ai dreptate, răspunse Candian, natural însă, nu. Te rog să crezi, mon cher, că Georges Panicu n-a muncit pe paralele lui nici cât au muncit, ast-noapte, Pantazi şi coana Anica. A moştenit.

— A moştenit, n-a muncit, dar e proprietatea lui, şi nimeni nu are dreptul să i-o fure...

Lui Cosmin îi tremura glasul de emoţie.

— Dar bine, mon cher, zise Candian râzând, după ce că e proprietar, tot alţii să-i păzească proprietatea?

— Candian! Candian! striga Cosmin apucându-l de umeri, voi nu vă daţi seama de ce faceţi?

— Nu, căci am trecut de criză. În curând şi tu vei fi mai liniştit ca mine.

— Eu ?

— Da, Cosmine, da, mai liniştit ca mine.

Afară, în spaţiul fără tavan, Cosmin se simţi mai bine. Încă o dată se simţi liber înainte de-a-l înghiţi acea prăpastie fără aer, fără fund, fără lumină...

V

Niciodată nu se va mai întoarce. Glasul lor, sitav de râs şi de băutură, îl aude în fundul urechilor. Privirile lor şirete, figurile lor obosite şi palide le vede încă, neştiind cum să şi le şteargă din minte. Dar încotro? Nicăieri! Fără casă, fără prieteni buni şi oneşti, fără mângâiere şi fără ideal. Îi e foame şi n-are parale. La cin' sa ceară? Nimeni nu-i va da, afara de ea, ea, care l-a obişnuit, de doi ani trecuţi, să nu aibă nici o grijă, nici o mâhnire, nici o durere. Altădată putea sa rabde. Fusese bine armat contra tuturor împrejurărilor, suferind cu înlesnire, cu naivitate, cu eroism. Acum se simte învins. Dacă cineva i-ar fi zis la timp "sărăcia nu dezonorează", sau "sărăcia de-acum va fi gloria ta", nu ar fi cerşit un adăpost străin, care l-a transformat, l-a moleşit şi l-a făcut să tremure la orice impresie neplăcută. Degeaba! Aşa s-a întâmplat, şi acum se simte neputincios în lupta pentru existenţă. Ce uşor e să faci planuri când altul ţi-aprinde focul iarna, când altul îţi face ghetele şi îţi întinde masa! E chiar plăcut. Fără griji, leneş, tot de-a gata, şi în fundul acestei odihne, un viitor iarăşi de-a gata, ca şi cum lumea n-ar merge fără asemenea monarh nepăsător... Nici o grijă, nici chiar grija bestiei... Şi după o asemenea viaţă?... Obosit, înfometat, tremurând, fără bani, fără amici, întinzând pe Calea Victoriei, neştiind unde va mânca astăzi şi unde se va culca deseară. Să se reîntoarcă la viaţa de-odinioară?... Dar cu ce? Unde sunt vechile arme? Şi examenele nu şi le-a trecut. I-ar trebui o forţă extraordinară, şi el simte bine că din această forţă nu are decât o părticică: oroarea de-a nu ajunge ca un Mănoiu, ca un Candian, ca un Pantazi. Atât nu e de ajuns. A face, iar nu a nu face, a lupta cum trebuie, iar nu a te scârbi de lupta altora... Ce mult se cere... Îi e foame, cel puţin acuşi să aibă ce-i trebuie.

Ce curios l-au privit doi domni! Desigur, e descompus. Nu s-a uitat în oglindă. E şi ridicol. Mai bine rămânea la Candian. Dacă s-ar întoarce?... Iar acolo? Să-i spuie că n-a mâncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate duce la... Imposibil... Nici o mână curată care sa-l susţie, nici un cuvânt amical. Să scrie lui tată-său? Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la birt. Unde l-a pus? După o noapte ca aceea cum să-şi mai aducă aminte? Se uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tată-său. Cât o fi scris bătrânul grefier pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze. Dar dacă cămătarul va privi bine în figura lui? Te pomeneşti că-l întreabă de unde are ceasornicul! E uşor să răspunzi "E al meu", cu un ton semeţ, când ai alt chip, dar după o noapte de ruşine nu e aşa de uşor.

Cosmin abătând pe Strada Clemenţei, cu capul în jos, cineva îl opri repede.

— Ce faci? de unde vii?

Saşa Malerian!

— Unde-ai dormit? Eşti bolnav? îl întrebă ea luându-l de braţ. Braţul Saşei tremura.

Ce să răspundă?

— Ce ai?

— Nimic, răspunse el, abia îndrăznind să ridice capul.

Şi voind s-o întrebe şi el ce are, văzând-o cu cercuri vinete în jurul ochilor, nu avu destul curaj, neştiind cum să-i zică, tu sau d-ta.

— Tu ai ceva, Cosmine! Mâinile reci! Ai friguri! Oh! Doamne, toate odată!

— S-a întâmplat ceva? întrebă Cosmin, aducându-şi aminte de ceea ce văzuse în bibliotecă.

Saşa îl întoarse pe Strada Vămii şi, ducându-l în ulicioara strâmtă şi umbrită de salcâmi care dă în curtea Bisericii Bradului, începu să-i vorbească repede, privind în toate părţile:

— Să nu te sperii... Nu e nimeni de vină... Oh! Doamne, bine că te-am întâlnit... N-a trecut un ceas după ce te-ai dus... eu nu adormisem... nu ştiam unde ai plecat... Am auzit o detunătură de revolver... Cum mi-a zvâcnit inima din loc... Dacă s-o fi întors?... Şi m-am gândit la tine... Gelina a sărit din pat strigând: "S-a împuşcat!"... "De unde ştii?"...Ea nu mi-a răspuns... A aprins lumânarea şi s-a repezit pe scări... M-am dus şi eu... Am deschis uşa... Să nu te sperii... zăcea întins în bibliotecă...

Cosmin îşi retrase braţul de la braţul ei. Se şterse de năduşeală.

— Săracu' Malerian! mormăi Cosmin şi, aproape în acelaşi timp, simţi stingându-se în el o frică adâncă.

— Să nu te sperii... Aşa a fost să fie...

Cosmin tăcu. Aşa a fost să fie! Şi totuşi, nu s-ar fi putut să fie altfel?

— Saşa, răspunse el, Saşa, mi-e frică... Cine l-a ucis?

— Mai încet! El singur, răspunse Saşa, cu mirare şi cu grijă. Nu fi copil... nu fi copil!... De ce ţi-e frică?... Dacă nu te întâlneam! Ce-ar fi zis lumea să nu te vadă!... Trebuie neapărat să vii acasă... Gândeşte-te...

— Ai dreptate...

În adevăr, ce ar zice lumea? Trebuie curaj, curaj mare în marea artă a vieţii. Candian are dreptate. Şi acest gând îi dădu curajul s-o întrebe:

— Un' te duceai?

— Am lăsat pe fete cu soră-mea şi vroiam să tocmesc doliul. Te rog însă pe tine. Şade rău să-l las singur.

Îi dădu parale, îl strânse de amândouă mâinile, îi spuse încă o dată să nu se sperie şi se depărtă, privind îndărăt până ce dispăru.

Cosmin se întoarse în Calea Victoriei. Se opri, aşteptând o birjă liberă... E de mirare... De necrezut... Primul mort pentru care trebuie să cauţi pe ciocli. Tot el să-l îngroape?... Care om a putut să zică: "Eu am fost mai tare decât împrejurările?" Omul e slab, e decăzut, e păcătos... foamea îl face să tremure... Trebuie să intre la "Costandin" să mănânce ceva... Dacă n-ar întâlni pe Prinţul... Ce ironie!... Să-i mănânce şi din paralele de înmormântare!... În care autor citise o legendă stranie... O femeie, împreună cu amantul, şi-a ucis bărbatul şi pe doi copii vitregi. Scena se petrece într-un castel aşezat pe malul unui torent. Castelul cu turnuri înalte e cufundat în păduri seculare. Femeia plânse toată ziua de ochii servitorilor. După înmormântare, pe la miezul nopţii, se închide cu amantul ei într-o sală vastă, cu pereţii acoperiţi cu armuri şi cu portretele strămoşilor bărbatului ei. În mijlocul sălii, masă întinsă, cu bucate delicioase, cu vase de argint pline cu vin spumător. Se aşează unul în faţa celuilalt. Afară, vijelie. Fulgerele întunecă flăcările torţelor înfipte în felinare. Torentul se umflă şi rostogoleşte stânci mari, smulse din maluri. "A ce miroase carnea?" o întrebă amantul, scăpând furculiţa din mână. "Mănâncă, îi răspunse ea, mănâncă, e de căprioară." "De ce e aşa de roşu şi de gros vinul?" întrebă amantul, scăpând cupa de argint în mijlocul mesei. "Strugurii au fost prea copţi"... Şi n-apucă să sfârşească, că vântul se umflă şi sparse ferestrele vechiului castel. Amantul se ridică în picioare şi, abia putând să vorbească, îi zise, arătând la portretele care se mişcau de vijelie: "Tu nu-i vezi? Se mişcă şi ne-arată! Nu-i auzi? Bătrânul acela, îmbrăcat numai în zale, a deschis gura. N-ai auzit cum ne-a zis: "Mâncaţi din ei, beţi din ei şi nu ştiţi a ce miroase carnea şi vinul?"

Cosmin iuţi pasul. Îşi scoase pălăria. E nesuferit de cald. Ce închipuire sălbatică! Sfârşitul legendei: amantul înnebuneşte şi se aruncă pe fereastră în torentul de sub zidurile castelului, iară ea cade moartă la picioarele acelui bătrân fioros, îmbrăcat numai în zale... Dar ce are a face această istorie cu foamea lui? Închipuire de oameni bolnavi. Toată epoca feudală e plină de asemenea orori. "Pi! ce prostie!" Ştie de ce i-a trecut prin minte acel basm fără gust. "Mi-am închipuit că voi mânca din paralele de înmormântare." O copilărie! Tot atât de vinovat e el ca şi fabricantul care a făcut revolverul, ca şi acela care a inventat iarba de puşcă... Abia îl mai ţineau picioarele de foame. "Trebuie să mănânc!" Şi dispăru în grădina de platani de la birtul lui "Costandin".

VI

A doua zi toate ziarele din capitală anunţau moartea tragică a "veteranului profesor Paul Malerian, unul din stâlpii culturii şi redeşteptării noastre naţionale". Organul "moderat cu aspiraţiuni de ordine şi propăşire", la care colaborează cunoscuta pană a lui Ionel Ludoveanu, descria pe larg viaţa "de virtute şi de muncă eroică a luceafărului cultural". După ce pomenea toate operele didactice ale răposatului, încheia: "A trăit, s-a jertfit, a luminat. Şcoalele noastre să-şi cernească drapelele. Unui suflet mare, un mare omagiu! Din viaţa lui a scăpărat lumina, din ţărâna lui va renaşte virtutea! Fenix pe care revoluţiunile nu l-au putut stârpi din mijlocul popoarelor. Ce martir! Când a crezut că naţiunea nu mai poate aştepta nimic de la el, ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonţ de revolver! Înainte de toate însă, noi, toţi elevi ai lui şi ai operelor lui, să imităm exemplul dlui ministru al instrucţiunii publice, care, şi astă dată, s-a grăbit a dovedi că-şi înţelege înalta misiune: d-sa a delegat pe eminentul revizor, dnul N..., ca să salute la mormânt pe acela care a luptat pentru ordine prin disciplină, pentru propăsire prin lumină". Se cunoştea pana lui Ludoveanu, în colaborare, desigur, cu revizorul şcolar, mai ales în partea privitoare la "ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonţ de revolver". Saşa rugase pe Cosmin ca să dea notiţe pe la toate ziarele, pentru că (după cum recunoştea şi ea) bătrânul avea drept la toate onorurile. Cât pentru dric, nici vorbă, de clasa întâi. Douăzeci de popi, un archiereu şi un episcop vor oficia slujba în Biserica Sf. Gheorghe şi la Cimitirul Şerban-vodă. Colegii lui Malerian vor purta panglicele şi perna de catifea, încărcată cu toate decoraţiile: serviciul credincios, "Bene-merente", clasa a doua şi întâi, "Coroana" şi "Steaua României". Saşa Malerian, pentru ea şi pentru fete, a poruncit un mare doliu, rochii lungi şi zăbranice de la pălărie şi până în pământ. Gelina s-a împotrivit, susţnâind că "exageraţiile îi fac rău". Fireşte, Saşa i-a închis gura, aducându-i aminte că "se cuvine a fi mai respectuoasă cu sfintele rămăşiţe ale părintelui ei".

Cosmin e în odăiţa din fund. Şi-a pus coatele pe masă şi capul între mâini. E obosit, e nervos şi nu poate să urmărească un şir regulat de gânduri. Da, şi-a zis foarte bine la birt: tot atât de vinovat e el de ce s-a întâmplat ca şi acela care a inventat iarba de puşcă. Dar atunci era departe... Ce are a face distanţa?... Aproape sau departe, ori ai dreptate, ori nu ai... Şi cioclii care bat cu ciocanele în porţi nu mai isprăvesc?... Putea să mai trăiască? E o întrebare... Când cineva e aşa de bolnav nu se poate zice că şi-a scurtat zilele... L-a apucat furia?... Altădată n-a fost nebun? În adevăr a fost, şi nu s-a omorât... Saşa plânge?... Se vede că povesteşte cuiva cum s-a întâmplat... A povestit de o sută de ori. Femeilor le trebuiesc impresii... Ah! să înceteze odată!... Ce nesimţire!... Şi e nesuferit să simţi în tine o a doua persoană care te judecă... De ce s-a ucis? De ce i-au venit furii? De ce s-a bolnăvit? De ce altădată, fiind în aceeaşi stare, nu s-a gândit să-şi curme zilele... Sunt unele cuvinte inocente care te prigonesc... După doi ani trecuţi, aude pe tată-său cum îi zice: "Eşti mare, să fii cuminte!"... Dar îi aude glasul uscat, îl vede cum mişcă gura... Să fii cuminte... să fii cuminte! E revoltător să auzi aceleaşi cuvinte... Când a început vina?... Cum a început şi ce putea sa facă?... Cum să reziste?... Cine l-a îndemnat?... Ah! e un demon în om care îşi bate joc de toate planurile lui, de toate hotărârile lui şi, după ce-l încurcă, se opreşte asupra faptelor, şi atunci e teribil de elocinte, de clar, de neîndurat. Atunci îţi spune: iată ce-ai făcut, iată ce trebuia să faci. Şi acestui demon oamenii îi zic conştiinţă!... Acest demon se bucură de frica care-l cuprinde când se gândeşte să se ducă în bibliotecă. El e care-i zice: "Du-te să-l vezi, eşti dator să-l vezi, dar nu vei îndrăzni!"... Cine vine? Un fâşâit de fuste, acelaşi fâşiit de acum câteva zile... Ce caută?... Ş-acum?... E dezgustător!...

Cosmin sări în picioare. Saşa Malerian deschise uşa. Nu mai găsise pe nimeni ca să-i spuie cum s-a întâmplat? Iată o fiinţă care ştie ce vrea şi nici acum nu e în revoltă cu demonul din ea.

— Ce vrei? o întrebă Cosmin cu asprime.

— Cosmine, zise Saşa luându-l sfiicios de mână, te rog să vii până jos...

— Unde jos?

— În bibliotecă. Doi prieteni întreabă de tine, un jurnalist şi un revizor şcolar. Au venit să ia notiţe, unul pentru ziar şi celălalt pentru discursul de la cimitir.

— Şi ce să le spun eu?

— Te rog, mon ange¹⁷...

Cosmin îşi întoarse privirea spre fereastră. Saşa se opri din vorbă. Aştepta un răspuns. Ce va zice lumea care îi cunoaşte? Ce vor zice cei doi prieteni dacă Cosmin nu ar vrea să vie? Iacă ce o munceşte pe ea şi nu îndrăzneşte să-i spuie. I se păruse că e bolnav. Cosmin mototoli un petic de hârtie. Ce să facă? Femeile... sunt nesimţitoare. Nu putea să-i zică altfel? Iorgule, Cosmin, altfel, altfel, dar "mon ange"? Ce este în el de înger? Ce om are vreo parte îngerească? "Mon ange" i-a zis în nopţile de plăceri şi de ruşine. Aceste cuvinte îi amintesc o fericire scârboasă acum, când celălalt stă drept, cu mâinile pe piept... De nu i-ar fi ruşine, ar întreba-o dacă rana i se vede, dacă a închis ochii, dacă i-a închis bine... Ce laş!... Ea e bărbat, el e femeie... un bolnav fără voinţă...

— Te rog... trebuie să vii... zise Saşa mângâios.

— Aşa e. Trebuie să vin. Spune acelor domni că vin îndată, răspunse Cosmin fără a-şi întoarce privirea.

— Mă duc, zise Saşa mulţumită, aproape veselă.

Saşa plecă. Cosmin se uită în oglindă. Slab, galben şi cu pleoapele roşii. Se pieptănă şi ieşi din odaie.

Deschise uşa bibliotecii. Un miros greu de flori şi de lumânări. L-a văzut! Da, s-au văzut unul pe altul! O năduşeală rece îl trece de la frunte până la genunchi... Ce nas enorm!... Un ochi i-a sărit, şi în locul lui un rotocol de plasture roşietic... Celălalt nu e închis bine... E ceva în fund care licăreşte, sau i se pare?... Acel ochi e teribil... Dacă n-ar fi nimeni, ar fugi... "Mi-ze-ra-bil grefier"... Îi aude încă cuvintele din urmă... Ce cap poartă pe umeri? În el vorbesc toţi, şi morţii şi viii, şi acel demon triumfător... A înnebunit?... Acest gând îl scutură, îi dădu curaj şi se îndreptă către prietenii săi. Le întinse mâna. De nu ar tremura! Nu, nu a tremurat, e un curaj în momentele supreme pe care-l simte orice om.

Câteva doamne, în picioare. O femeie bătrână apără pe Malerian cu un mănunchi de busuioc.

— Cum te simţi, dle Cosmin, după o noapte albă? îl întrebă încet Ludoveanu.

— Dragă dle Cosmin, îi zise revizorul şcolar, surâzând, am aflat de la Candian că d-ta cunoşti de doi ani pe bătrân... că ai trăit sub protecţia lui...

Da, îl cunoaşte... aşa e... sub protecţia lui... ei şi... unde vrea s-ajungă?... Ce vrea să-l întrebe?...

— Da, răspunse Cosmin, îl cunosc, de doi ani, relaţiuni între el şi tatăl meu...

Desigur, e cineva în el care vorbeşte. "Numai între el şi tatăl tău?" E bine să se stăpânească. Cu aceşti oameni îţi pierzi minţile!

— Foarte bine, domnule Cosmin, continuă revizorul. Îl cunoşti bine. Eu sunt delegat din partea dlui ministru ca să salut printr-un discurs pe valorosul profesor. Dacă eşti bun, să-ţi spun, încet şi pe scurt, planul discursului meu. Aş dori să-ţi dai părerea, fiindcă cunoşti pe acela care o viaţă întreagă a luptat "pentru ordine prin disciplină şi pentru progres prin lumină".

Ludoveanu se uită lung. Îi luase fraza, dar, pentru un prieten... Şi el profitase de la revizor de figura cu Brutus, cu toate că un personaj suspus îi atrăsese atenţia că Brutus este al demagogilor.

— Voi începe cu omul în sine, urmă revizorul, apucând pe Cosmin de un nasture al redingotei, cu omul în sine. Cine a fost, ce este azi şi ce va fi mâine? În această parte a discursului mă voi opri asupra virtuţii. Virtutea e nota dominantă a omului care se duce, lăsând o soţie neconsolată...

Dacă mi-o spune tot discursul? se gândi Cosmin. E o comedie nesuferită pe care o joacă în urechile lui acest cartofor pe care l-a văzut, o noapte întreagă, înşelând la cărţi.

— O... soţie neconsolată, urmă revizorul, două fiici neconsolate şi neconsolaţi pe toţi aceia asupra cărora s-a întins generozitatea sa.

— Această parte e bine, îi zise Cosmin, năbuşit de căldură. A doua parte.

— Îndată. Pe bătrân îl voi compara cu un erou din prima epocă a republicii romane, cu Cincinat bunăoară. Pe soţie, cu o matroană al cărei ideal rămâne închis în larii casei... (larii fusese pronunţat gros şi cu gura rotundă...) puritatea vetrei şi creşterea în virtute a copiilor...

Cosmin citea prin geamurile bibliotecii: "Virgilius Maro, Marcus Tullius Cicero". Revizorul îl trase de mânecă. Puritate, virtute, lari, tot trebuia să asculte.

— Cred că e destul, zise Cosmin revizorului. Această parte va fi admirabilă.

— Şi de ce voi face aceste comparaţii? zise cam tare revizorul. Pentru ca să ajung la concluzia că sub cerul modern se găseşte un templu antic, templul virtuţii: casa lui Malerian! Ş-apoi, într-o oraţiune directă, mă voi adresa la toţi câţi l-aţi cunoscut (revizorul se aprinse: intrase o doamnă tânără şi elegantă) cam astfel: amici ai lui, spuneţi voi ce este casa lui! Copii ai generozităţii lui, spuneţi voi: unde şi-a aşezat virtutea locaşul ei favorit?... (Văzând că nu-l ascultă doamna elegantă, scăzu glasul.) Şi voi încheia rugând pe Dumnezeu ca toate căminele să fie ca acela al lui Malerian, pentru mărirea şi gloria neamului românesc.

Cosmin simţi că răsuflarea i se opreşte. Dacă şi celelalte părţi ale discursului vor fi tot aşa, comedia va fi desăvârşită. Toţi vor insulta pe acest nenorocit? Ce crimă a comis ca să merite o asemenea batjocură? Cosmin simţi o milă caldă, care îi aduse lacrimile în ochi, şi începu să plângă, cercând în zadar să-şi oprească plânsul. Îşi cerea iertare prea târziu. Dacă ar fi avut destul curaj, ar fi dat în genunchi, i-ar fi acoperit mâinile cu sărutări şi i-ar fi strigat: "Iartă-mă! iertarea din urmă este divină, este eternă!"...

Revizorul, abia stăpânindu-şi mulţumirea, îl luă de braţ şi îi şopti amical:

— Aşa sunt toate inimile mari, ca a d-tale! Să ieşim, te rog... Să-ţi spun drept, sunt momente când eu, pe mine, mă fac să plâng.

Cosmin îşi retrase braţul cu un "te rog" pe care revizorul nu-l înţelese. Ieşi din bibliotecă. Sui repede treptele scării. Pe la mijlocul coridorului se izbi de cineva. Ridică capul. Era Gelina îmbrăcată în negru.

— Plângi şi d-ta, domnule Cosmin?

Şi-l privi senin şi lung.

Ah! aceşti ochi vii se aseamănă cu ai mortului! Să răspundă? Ce să răspundă? Sunt oameni care n-au dreptul sa plângă... Lacrimile lui fac parte din comedia revizorului, din minciuna tuturor acelora pe care i-a văzut aseară jucând şi înşelând. Şi ea, ca o sfântă îndurerată, nu se miscă, stă drept, nu clipeşte, aşteaptă un răspuns... Ce vrea?... Ce vrea?... Tăcerea ei judecă, osândeşte, execută... Sa fie rea, sa-l insulte, să-l pălmuiască, dar să nu-l privească aşa... În sfârşit, s-a smucit din loc şi s-a repezit în odaia lui. S-a aruncat în pat, cu capul în pernă. Aci e liber să plângă, dar nu mai poate.

După ce Cosmin ieşise din camera mortuară, Saşa Malerian intrase, dorind să întâmpine pe soţia unui doctor cu renume. Saşa Malerian primi politicos distinsele condoleanţe ale acestei doamne, care regreta că nu consultase pe "doctorul", convinsă că l-ar fi scăpat. Nu doară că-şi lăuda bărbatul, dar a făcut atâtea minuni! Pe unul l-a scăpat după ce-i pusese lumânarea în mână. Sasa Malerian se şterse la ochi, mărturisind că îi pare rău de această greşeală, şi începu să-i povestească cum "s-a întâmplat cazul, când e să cadă nenorocirea pe om". Mi-nchipuiesc, dragă doamnă, câta suferinţă şi ce pierdere aţi încercat." Saşa însoţi pe doamna, "ce fusese atât de gentilă", până la scară, apoi se apropie de revizorul şcolar şi de Ludoveanu.

Ludoveanu îi făgădui că "dacă doamna va binevoi să-i dea, peste câteva zile, mai multe detalii", va scrie un studiu întreg.

— Negreşit, răspunse ea tânărului scriitor, să poftiţi când voiţi...

— Pierderea, doamnă, e deopotrivă de mare şi pentru d-voastră, şi pentru ţară.

— Oamenii mari, zise revizorul ascuţindu-şi glasul, sunt pentru popor ceea ce sunt părinţii pentru copiii lor.

— Oh! ai dreptate, domnule, răspunse Saşa, fără să fi înţeles bine două lucruri: cum sunt oamenii mari şi cum sunt ei pentru popoare?

— Să-mi daţi voie, doamnă, zise revizorul, ca să vă expun, în câteva cuvinte, planul discursului meu. Cred că e o înaltă datorie ca să vă fac cunoscută esenţa celor ce voi avea onoarea de-a spune corpului profesoral, elevilor şi amicilor marelui profesor.

— Poftiţi, domnule, poftiţi, răspunse Saşa, făcând semn bătrânei cu mănunchiul de busuioc ca să apere figura alb-vânătă a lui Malerian.

Revizorul începu cu prima parte: omul. Nota caracteristică: virtutea; căminul: templu antic; concluzia: pentru gloria şi mărirea ţării aşa ar trebui să fie toate casele. Când ajunse la oraţiunea directă, "amici ai lui, spuneţi voi... copiii generozităţii lui, spuneţi voi"... Saşa începu să plângă, căzu pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. În camera mortuară nu mai rămăsese decât bătrâna cu apărătoarea. Revizorul era încântat de efectul de mâine. Saşa felicită pe orator, asigurându-l că răposatul merită un asemenea discurs, rugându-l însă ca să-i permită o mică observaţie, privitoare la "înaltele feţe bisericeşti". Oratorul se arătă fericit într-o îngânare curtenitoare: "O! doamnă... cum de nu.... vă rog... nimic nu e perfect"...

— Aş dori să scoateţi pe Brutus din discurs... Revizorul îşi reluase fraza din articolul lui Ludoveanu: "când a crezut că naţiunea nu mai poate aştepta nimic de la el, ca un alt Brutus s-a străpuns cu un glonţ de revolver".

— ...Vă mărturisesc că nu cunosc viaţa acestui om mare. Îmi pare rău că s-a împuşcat, dar istoria aceasta ar nemulţumi pe episcop şi pe archiereu, care doresc să creadă că s-a împuşcat din greşeală. Altfel, legea i-ar opri ca să slujească.

Revizorul se uită lung la Ludoveanu, parcă ar fi voit să-i spuie: "Acea figură a rămas numai a ta, şi e genială". Apoi făgădui că îl va compara cu alt roman, înlăturând pe "Brutus din chestie". O idee minunată avu Ludoveanu: să scoată într-o broşură, frumos imprimată, studiul pe care-l pregăteşte, precum şi "clasicul" discurs al amicului său.

Va costa maximum o mie de lei.

Saşa Malerian, încântată, abia-şi stăpâni bucuria. Le mulţumi. Îi însoţi până la poartă şi îi rugă să se ţie de cuvânt "oricât ar costa".

— Frumoasă femeie! Femeie fără vârstă! zise Ludoveanu.

— Genial tipograf! răspunse revizorul. O mie de lei pentru cincizeci de pagini!

Şi începură să râdă.

VII

S-au întors de la cimitir.

Cosmin s-a trântit cu faţa în sus în odăiţa din fund. O lumină tristă îi bate în geamuri: cele din urmă raze gălbui ale apusului, în pleoapele sale ostenite strivi două lacrimi. Un surâs melancolic i se opri pe buze... De-ar întârzia cu masa... de nu ar auzi pe nimeni... de nu i s-ar deschide uşa... Aşa cum stă, veşnic ar voi să stea... Sunt momente când sufletele ostenite nu mai pot răbda pe nimeni... Un cuvânt i-ar sfărâma acel echilibru estatic, acea linişte tristă prin care vede tot ce s-a petrecut de ieri până astăzi... Faptele sunt aceleaşi, nici o iluzie nu le poleieşte. Dar, după cum tavanul i s-a ridicat, ca un cer înalt sub privirea lui neclintită, tot astfel şi faptele se afundă în timp, parcă s-ar fi petrecut acum douăzeci de ani, iar nu acum două ore... Comedia a fost mai crudă decât şi-o închipuise...

În Biserica Sf. Gheorghe un profesor de istorie a discutat o jumătate de oră data când s-a născut "bătrânul dascăl al tânărului popor român". Un volum, Primii noştri cărturari, încercare necunoscută şi nevătămătoare, punea data naşterei lui Paul Malerian, din satul Mălăereţi, la 1815, pe când istoricul, cu documente, cu notiţe de prin cele dintâi publicaţiuni periodice, cu autografele lui Heliade, Aricescu şi Laurian, dovedea că "nu se putea naşte decât in 1817". Lumea vorbea încet despre alte lucruri. "Închipuieste-ţi un moment că s-a născut la 1815, zicea un student vecinului său, ştii ce s-ar întâmpla?" "Nu." "Malerian n-ar fi mort." "De ce"? "Dacă s-a născut la 1815, nu e mort, căci a murit cel de la 1817." "Doamne, şoptea o femeie care se plictisise, vecinei sale, sa vede că omul acesta ţine răboajele arhanghelului Mihail." Când oratorul ajunse la valoarea operelor didactice ale răposatului, geografii, istorii sacre, naţionale, universale, gramatici şi cărţi de lectură, episcopul întrebă dacă mai ţine mult. Pe drum, până la cimitir, în mijlocul mulţimii, câte n-a auzit! De ce s-ori fi înşirând oamenii după dricuri dacă e să vorbească de haine, de comerţ, de politică şi de scandaluri? Înaintea mortului, cântări ostenite, în urma lui, glume şi petreceri. Cei mai respectuoşi sunt aceia care se desprind de alai şi se furişează la cea dintăi răspântie.

La cimitir a venit rândul revizorului. S-a suit pe mormanul de pământ proaspăt. Capul lui mic predomina, ca înălţime, toată mulţimea de şcolari şi curioşi. După ce a aruncat mâna, căutând un gest eroico-sacerdotal, a pornit cu prima parte. Nimeni n-a plâns. Saşa îşi ţinea batista la ochi. Nici chiar când oratorul a ajuns la "spuneţi voi...spuneţi voi", n-a produs nici un efect. Din cauza aceasta, sau poate fără voie, n-a trecut cu vederea figura cu Brutus". Afirma dar că răposatul s-a sinucis. Aci o adevărată scenă. Episcopul şi archiereul — alarmaţi. Saşa Malerian şi-a luat batista de la ochi, lucru de care se vedea că-i pare foarte rău. Degeaba însă fulgera cu privirea pe orator, oratorul îşi terminase figura şi lumea aflase că "veteranul, ca un alt Brutus, îşi străpunsese creierul cu un glonţ de revolver". După Brutus a urmat un lung şir de bărbaţi din antichitate, nici chiar Anibal n-a scăpat, căci şi el, "într-un moment suprem, a sorbit otrava eroilor". Şi acela peste care cădea pământul, răsunând în pleoapa cosciugului, nu expia decât o singură greşeală care nu privea pe nici unul din acei comedianţi... Lumea se depărtează trist, fiind cald, praf şi cale lungă... E ceva însă de care îi e frică să se apropie cu gândul. Ce capriciu şi pe Saşa, la întoarcere, să-l puie pe el cu Gelina în trăsură! Pe drum nu simţea nimic, nici milă, nici căinţă, nici ruşine, nimic din lupta de până atunci. Aproape de casă a îndrăznit s-o privească. Peste figura albă a Gelinei, zăbranicul negru. O statuie de marmură vineţie. În clipa aceea, ea începu să plângă, fără a se mişca. Şi fără să vrea o întrebase: "Plângi, domnişoară Gelino?" Şi ea, cu o linişte supraumană şi cu un glas ca din altă lume: "Dar ce, vrei să râd?" Şi acest răspuns îl deşteptase ca pe-un cloroformizat în mijlocul operaţiei.

Ah! da, el e autorul acestei oribile comedii. El a încoronat virtutea în templul antic de sub cerul modern! Ce ruşine!

Cosmin sări din pat şi încuie uşa. Când îl va chema la masă... să nu-i dea braţul... desigur, ea se va grăbi ca să-l cheme... Aşa e... Se aude cunoscutul fâşâit de fuste... Cel puţin acum ar fi trebuit să trimtă pe altcineva...

Bătu în uşă. Cosmin strânse pumnii şi, după ce strivi între dinţi un "ah", îi răspunse:

— La masă? Bine. Vin îndată.

— Georges...

— Da, da, du-te, te rog, sunt dezbrăcat. Câtva timp o simţi stând cu mâna pe clanţă, apoi fâşâitul rochiilor se depărtă. De mirare că nu-i răspunsese: "Eşti dezbrăcat? nu face nimic, deschide, mon ange!" Cum n-o fi auzind glasul preoţilor: "Veşnica lui pomenire! veşnica lui pomenire"? Lui îi răsună în urechi ca nişte trâmbiţe... Ce curioşi ochi are, când mângâie îi sticlesc ca la pisică... Ceea ce nu pricepe e că de ieri o vede altfel... o simte... o înţelege cu totul altfel decât până ieri... Ce s-a schimbat în ea?... Ce s-a schimbat în el?... Şi despre bătrân alte gânduri... Altele?... Dar până acum câteva zile nu se gândise deloc la el... De la revolta şi ura din seara de la "Costandin" până la mila nesfârşită de astăzi este o cale infinită... Când a străbătut-o?...

La masă, Saşa l-a pus la dreapta. În stânga ei e sor'-sa, madame Firica Ghimbavu, văduva unui băcan. Lângă el, Valeri. În faţa lui, Gelina. La început nimeni nu vorbea. Gelina privea neclintit în farfurie. Saşa turna necontenit în paharul Firichii, care bea şi, după fiecare pahar de vin, zicea oftând: "Săracu nenea Paul! Dumnezeu să-l ierte!" Pe la friptură Firica prinse poftă de vorbă.

— Vai! Saşo dragă, când mă gândesc la câte spunea revizorul, îmi vine... săracu nenea Paul! Aşa e... a muncit... nu putea să zică că vă lasă pe drumuri... moşie, casă, vie, bani... săracu nenea Paul... Dumnezeu să-l ierte!... Acolo, cu virtutea şi cu ... templul, a fost grozav de bine! Şi după ce mai bău încă un pahar de vin: Saşo dragă, cine erau ăia de care pomenea el, Brutus, Cinatu, Lanibal, pesemne alţi profesori ca nenea Paul, Dumnezeu să-l ierte! Mă apucă fiori când mă gândesc. Vezi d-ta? Dacă nu se-mpuşca, trăia şi astăzi. Ar fi văzut şi el fetele căpătuite. N-a avut parte, săracu nenea Paul!

Începu să plângă cu hohote, îşi suflă nasul şi bău un pahar de vin. Cosmin plecă capul în jos. Gelina se sculă de la masă, spunând că o doare capul.

— Ai dreptate, Firico, zise Saşa, revizorul a fost la înălţime. Ce păcat că a pomenit de Brutus! Episcopului nu i-a plăcut, încolo, minunat! Aşa e, domnule Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.

— Dar şi tânărul Ludoveanu a scris tot ce s-a petrecut. Amândoi vor scoate o carte despre Malerian, şi nu costă decât o mie de lei. Nu e bine, dle Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.

— Numai atât costă, mamà? Întrebă Valeri.

— Da, ma chère, dar o fac aşa de ieftin pentru că tată-to a fost un om mare. Nu e aşa că e ieftin, dle Cosmin?

Saşei îi venea foarte greu să-i zică domnule, dar n-avea ce face, era Firica de faţă.

— Da, răspunse Cosmin. Firica voind să zică ceva, îi căzu furculiţa şi, pe când o trăgea cu piciorul, Saşa se plecă repede spre Cosmin şi-l întrebă:

— Eşti bolnav?

— Nu, răspunse Cosmin. Firica ridică capul de sub masă. Era roşie, sudoarea îi curgea de pe obrajii ei rotunzi.

— Dar cine era acela de la Sfântu Gheorghe, Saşo dragă? Doamne fereşte! Îl apucase alte alea. Ei, şi dacă s-a născut la atâta şi nu la atât, ce-a ieşit de-acolo? Doamne, iartă-mă, că-ţi vine să râzi!

Firica începu să râdă şi să se închine. Bău un pahar de vin. Se întristă. Aduse şervetul la ochi. Începu să plângă, să suspine şi să vorbească.

— Când mă gândesc... la nenea Paul... ce om, Saşo... ce om!... moşie, casă, vie, bani, bani munciţi... şi când să se bucure... să-şi vadă fetele căpătuite... ooh! Valeri, oh!

Valeri plângea, deşi nu se gândea la nimic.

— Plângi, Valeri, plângi, fata mea, urmă Firica oftând, ce ai pierdut tu nu se mai găseşte!

Să pierzi ceva pe care să nu-l mai găseşti! Această frază emoţionă pe Saşa şi, văzând că soră-sa se uită la Valeri, întrebă pe Cosmin, încet şi mângâietor, ca în serile de fericire: "Eşti bolnav? spune-mi, ce ai"?

Cosmin se rugă să-i dea voie ca să se retragă.

În pragul uşii lui, Saşa îl apucă de braţ. Acest braţ îl făcu să se scuture. Parc-ar fi simţit un şarpe. Ea îl privi cu nişte ochi scânteietori.

— Eşti bolnav? Georges, ce ai? Să chem doctorul? Să-ţi fac un ceai... să ţi-l aduc mai târziu... eşti bolnav... ai călduri!

Vorbea şuierat şi nu-şi dezlipea ochii din ochii lui. Cosmin îşi scoase braţul din al ei şi-i răspunse deschizând usa:

— Te rog, te rog, să nu vie nimeni la mine astăseară. Sunt ostenit. Nici doctor, nici ceai, nimic, nimic, nimic!

Cosmin se închise în odaie. Saşa se uită lung în uşă. Niciodată nu fusese atât de nervos şi de aspru. Nimeni!... Să-l ştie bolnav şi să nu-l îngrijească... Revizorul a spus atât de multe... L-a emoţionat... Aşa e... liniştea o să-i facă bine.

Cosmin aprinde lumânarea. Se plimbă prin casa. În capul lui se bat impresiile, se rup gândurile. Ar dori sa fie singur într-o câmpie nemărginită, să nu vadă om, să n-audă mişcare. În mijlocul pustiului să se culce, să doarmă şi să nu se mai deştepte. Să nu simtă, să nu dorească, să nu vadă decât o masă infinită de pământ.

"Toată lumea a râs de el, afară de o singură fiinţă!"... Numai acei ochi albaştri şi senini au plâns de milă, de iubire, de durere... Din ce vis nesuferit se trezeşte.... N-a fost vis, ci realitate şi ruşine!... S-a încălzit în casa lui, s-a săturat la masa lui... Şi el, el, care trăieşte, ce-a făcut? I-a dat foc casei? I-a răpit averea?... I-a batjocorit viaţa, apoi i-a pus un revolver în mână şi i-a zis: ori te împuşti, ori să-ţi vezi casa casă de prostituţie!... Nefericitul şi-a ales moartea, iar el, el, prostituatul, a rămas stăpân acolo unde n-a adus nimic, afară de ruşine! Sub ochii unui bătrân generos şi ai unei fiinţe divine niciodată nu s-a comis o crimă mai stupidă la început şi mai oribilă în urmă!... A greşit?... O dată... de două ori... de zece ori... Trebuia să se oprească... Trebuia să plece, fără să se uite îndărăt... Aş, nu, liniştit, nepăsător, petrecea, se simţea fericit, înfumurându-şi mintea că răzbună natura insultată de un bătrân... El, judecător suprem?... El?... Un moleşit, un nesimţitor, un decăzut, un beţiv, un parazit murdar!

Cosmin se opri în mijlocul casei şi, rotind o privire de om care-şi pierde vederea, se izbi cu amândouă palmele peste obraji. O ploaie de stele scăpărară înaintea ochilor.

Aude sau i se pare? Cineva bate la uşă... Sa nu vină! Să nu vină! Ar fi în stare să-i spuie tot ce au făcut şi s-o întrebe: cum se numesc faptele lor?... Bate la uşă... Prin cimitir răsună încă Veşnica lui pomenire! şi ea îi bate la uşă?... Dacă e aşa, să intre şi să-i spuie dacă e nebunie sau crimă ceea ce au făcut ei! Cosmin se repezi la uşă şi-o trânti de perete... Şi-a pierdut minţile?... Ochii care-l privesc sunt ai lui Malerian?...

Picioarele i se muiară. Se sprijini de colţul sobei, scăpă capul în piept şi mormăi:

— Poftim, domnişoară, poftim...

Era Gelina, îmbrăcată în negru, aşa cum fusese la cimitir.

— Domnule Cosmin, zise Gelina, şi glasul ei curat tremură ca glasul unui soprano într-o catedrală, aş dori să-ţi vorbesc, şi grabnic, şi desluşit. Mama s-a culcat. Valeri doarme.

Gelina se roşi, trecu o batistă pe la ochi şi se opri câteva momente. Cosmin, cu liniştea unui om care nu mai simte, îi dădu un scaun şi o rugă să stea şi să vorbească, că el "o ascultă, da, fireşte, cu plăcere... o! cum de nu... cu plăcere..."

Era alb.

— Domnule Cosmin, reîncepu Gelina privindu-l neclintit, a fost un om muncitor, cinstit şi generos, şi acum nu mai este. Şi-l iubeam nu numai pentru că mi-era tată, ci pentru că, de când mi-aduc aminte, acest om mi s-a părut un martir. N-avea decât să mă privească, şi mi-era de ajuns: ştiam ce vrea, ştiam ce-l doare, căci ori de câte ori eram unul lângă altul, înţelegeam şi sufeream împreună. Într-o zi însă, este aproape un an, într-o zi de durere pentru mine, am rămas singură, am înţeles numai eu ceea ce el nu bănuia încă. Din acea zi am suferit pentru amândoi, pentru amândoi şi pentru un vis mare, stins într-o clipă de oroare... De ce te uiţi aşa?... Te gândeşti la altceva?... Nu mă înţelegi, domnule Cosmin?

— Da, da, am înţeles, am înţeles! răspunse Cosmin, tresărind speriat.

— Multe zile şi multe nopţi am vroit să nu cred; am încercat să spun ochilor mei că mint, că nu văd! Într-un acces de friguri am vroit să mi-i scot, dar n-am avut curaj... El a avut. Eu n-am avut curaj, şi am văzut înainte... Oh! domnule Cosmin, domnule Cosmin!...

Privirea lui aiurită căzu în jos. Strigătul ei plutea în aer, se învârtea pe lângă urechile lui, îl simţea sfredelindu-i conştiinţa. Într-o clipă de revoltă ridică capul în sus, deschise gura, voind să-i zică: "Sfârşeşte odată şi dă-ţi veridictul!"

— Poftim, domnişoară... înţeleg... da, de ce nu!...

El a vorbit?

Ceea ce îl zdrobi fu conştiinţa limpede că spusese altceva decât voise, că era odios şi ridicol!

Gelina îl privi lung. Pe figura ei se coborî un văl senin şi blând.

— Doreşti să sfârşesc, domnule Cosmin? Să sfârşesc. Sunt aici trei fiinţe care nu pot trăi la un loc. Una din ele trebuie să plece. Eu, d-ta şi... Pe ea însă nimeni nu are dreptul s-o dea afară. Dintre mine şi d-ta, d-ta eşti acela care să hotărăşti. Cine vrei să plece, acum, îndată?

Pe Cosmin îl podidi plânsul, un plâns binefăcător.

— Eu, domnişoară! răspunse el acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile. Voi pleca îndată, dar, te rog, te rog să-mi spui dacă vreodată mă vei ierta!

— Da! răspunse Gelina plecând repede. În prag însă se opri, îl privi cu ochii plini de lacrimi şi-i zise: Dintr-un vis mare nu mi-a rămas decât o mare durere, dar cel puţin... oh! îţi mulţumesc... acum, mai mult, n-ai fi putut face...

Uşa se închise. Cosmin auzi în lungul coridorului nişte suspine năbuşite.

Se şterse la ochi. Îşi luă pălăria şi bastonul. Suflă în lumânare. Se coborî pe scara cea mică, care da în fundul curţii. Deschise poarta şi se repezi în stradă.

O imagine dezgustătoare îi trecu prin minte: i se păru că se aseamănă cu un parazit greoi care părăseşte un pat străin, abia mişcându-se de gras şi de nesimţitor.

Cosmin iuţi paşii... E loc... e loc în lume când vrei să fii cinstit... Dar încotro?...

Oriunde!

Note

1. Scumpul meu prieten (fr.)

2. La jocul de cărţi, partida la care toţi jucătorii pierd în favoarea bancherului; de la fr. raser— a rade.

3. Bête - dobitoc (fr.).

4. Bariton şi compozitor român, autor al unui mare număr de melodii pentru voce şi piano.

5. Cafenea bucureşteană, pe Calea Victoriei, loc de întâlnire al scriitorilor şi artiştilor.

6. Arie patetică din actul al IV-lea al operei italiene Il Trovatore de Giuseppe Verdi (1813-1901).

7. Il Trovatore, operă italiană; libretul de M. Salvatore Cammarano şi muzica de Giuseppe Verdi.

8. Joseph-Charles Demangeat — jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris începând din 1862.

9. Mai departe nu se poate merge (lat.) — fără egal.

10. Oraş în Flandra orientală.

11. Marş! (sterge-o) (rus., trecutul verbului itti, alterat).

12. Scumpul nostru coleg (fr.).

13. Capacitate de a se descurca; abilitate, şiretenie (fr.).

14. Călare (fr.). La jocul de cărţi, a miza pe două tablouri deodată.

15. A distribui ce se cuvine jucătorilor (fr.: arroser la banque).

16. A câştiga toţi banii bancherului (fr. faire sauter la banque).

17. Îngerul meu (fr.).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Ion Păun-Pincio: Dies irae

Traian Demetrescu: Gluma

Dimitrie Anghel: Pastel în metru antic

Vasile Alecsandri: Sora şi hoţul

George Coşbuc: Podul lui Traian

Alecu Donici: Greierul şi furnica