Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Răzmiriţa

Lui Alexandru Vlahuţă

I

Scăpătase soarele.

Bogăţia de grâu, orz, ovăz şi mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi şi movilite în clăi.

Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuţind boii cu coada ascuţită a furcilor. Bătrâni, însurăţei cu nevestele care îşi târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din braţe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, ţin răzoarele şi se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.

Mulţi ies din porumbişti şi se revarsă în mulţimea ce se întreabă, în graba fugii, arătând cu degetul spre soare-răsare:

— Ce să fie acolo, nea Strujane?

— Ce veste, bădiţă?

— Ce pârjol, vere Dinule?

— Ce e nu e de-a bună, răspunse moş popa, îndesându-şi în brâu pulpana giubelei. Mână, preoteasă, dă zor, parcă eşti ciolacă, pârjolul se apropie şi tu tremuri ca un căţel bolnav de jigodie.

— O, păcatele noastre, Doamne, ce-o mai fi şi asta ! mormăi baba Uţa, care îşi încurcase vaca în carele omeneşti.

Desculţă, cu picioarele cojite şi arse, nu mai căta la bolovani şi mărăcini, dând cu tânjala să ia nouă piei de pe juncană.

În urma tuturor, lipiţi unul de altul, într-o cărucioară târâtă de doi mânzaţi, Miu şi Cobila.

— Scăpai de beilic, Cobilo, de arnăuţi şi de muscali, ţinându-mi zilele în fundul codrilor cu porumbe sălbatice şi cu pere pădureţe. Trecui prin toate, gândindu-mă la tine. Şi nu trecură decât cinci zile de când ne cununarăm, şi iacă ce ne-aşteaptă.

— Ce-ţi pasă, Miule... îi răspunse ea. Sa mergem în ceata lui Dinu Potop. Noaptea la răspântii, ziua în vizuini, voi fi cu tine. Nu mai e de răbdat. Eu sunt muiere, dar nu mă înşeală mintea. Vine răzmiriţa, şi de ea nu scăpăm nici noi, nici copiii noştri.

— Vine, veni-i-ar numele!... grăi Miu, şi-şi potoli necazul sărutând-o pe obrajii ei bălai, cu nişte pajure roşietice ca nişte răsuri de măceşe.

Praful răscolit îneca, ca în fum gălbui, norodul speriat. Uruitura şi gălăgia speriau păsările crângurilor. Stolurile de grauri zburau ameţite, ciripind ca de spaima şoimilor. Lăstunii se-afundau glonţ în nemărginirea zării. Mugetul se-amesteca în nechezarea cailor. Cumpenele liniştite ale fântânilor de pe vâlceaua satului îşi arătau vârfurile în şir, atingând cerul în depărtare.

II

Când se apropiară de sat, lighioile bătăturilor fâlfâiră, speriate, în frunzişul pomilor. Câinii începură a lătra, ca şi când hoţii călcau satul. Până şi porcii trândavi se iuţiră, pornind-o anapoda, guiţând ca de cuţit. Cu toţii năpădiră la biserică, să vadă ce era de făcut.

Cerul dinspre soare-răsare, roşu cât prindea ochiul, se încingea dogorând până în cătunul Măgura. De la o vreme, pălălăi de fum şi de flăcări se ridicară, amestecându-se între ele şi scăpărând scântei răsucite în sulurile uriaşe de negură posomorâtă.

— Să dăm foc satului şi să luăm calea pădurilor! strigă un flăcău din mijlocul lumii înmărmurite.

— Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! răspunse părintele Ştiubei. Ce dai gurii să mănânce la întoarcere? Minunile Domnului sunt mari. Să fugim cu toţii în ascunzătorile codrilor. Ş-o trece ş-asta. Că nu una am văzut eu de când am albit...

— Faceţi copiii şi nevestele grămadă, şi noi, roată în jurul lor. S-o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul, grăi un bătrân.

— Înhăţaţi topoare şi coase. Ce ni s-o întâmpla întâmple-ni-se tuturora.

— Aşa! Aşa! strigară cu toţii. Iar copiii, tremurând de spaimă, goi puşcă, agăţându-se de bietele femei, îngânau înecaţi de plâns, ştergându-şi nasul cu mâinile slabe:

— Mamă, vin turcii? Vin căpcăunii cu două guri, mamă?

Un ropot de cai, fără de veste. Picioarele li se tăiară de la încheieturi. Popa îşi făcu cruce, şi după dânsul toţi bănănăiră semnul mântuirii.

III

Într-o goană nebună, pe deşelate, bătând gonacii cu iataganele, un polc de călăreţi se-arată în capul Măgurii.

Cât te-ai şterge la ochi, ceata sosi în faţa mulţimii.

— Sunt de-ai noştri, sunt creştini, strigară toţi în toate părţile. Bine-ai venit, Potoape! Ce mai veste, haiduce?

Caii deliilor erau în spume, în loc de frâie, ştreanguri şi curmeie. Cuţite late la brâu. Căciuli ţurcăneşti date pe ochi. Priviri de fiare.

În fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mâna dreaptă, răspândind răcoare în jurul său de cotropitor, nalt cât un brad, cu faţa crestată de luptă şi de nedormire.

— Veste rea, creştini de Dumnezeu, zise Potop, a flămânzit omida. Vin turcii mânaţi de arnăuţii stăpânirii. Ard satele. Robesc copiii şi femeile. Scrum în urma şi vâlvătăi înaintea lor. Mâna pe topor şi să luăm calea pădurilor. La strâmtoare să-i apucăm. Jur că voi mânca unul de viu cu carne şi cu oase.

Unii peste alţii, porniră.

O vălmăşeală de care, de cai şi de boi, de moşnegi, de femei, de bărbaţi şi de copii, cu traiste de mălai, cu tingiri, cu tigăi şi căldări. Unii se roagă, alţii înjură. Zgomotul sec al roatelor, bălăngăitul arămurilor, ca nişte clopote dogite, împrăştie spaima în lungul ţinuturilor. Se duc, ducându-şi sărăcia şi plânsul.

Unde-şi zidiseră bordeiul vor găsi tăciuni şi, răscolind cenuşa satului mistuit, vor da peste petice de velinţe, peste crâmpeie de icoane, la care s-au închinat o viaţă întreagă. Şi poate n-or cunoaşte vatra în jurul căreia ş-au cârpit zi cu zi traiul, îndrugând poveşti şi basme.

Droaie netrebnică, ce nu mai crede în mântuire, se repede încurcată, ca fulgii unui viscol în lungul drumului, fără să ştie ce s-o întâmpla pe ziua de mâine.

E noapte. Cerul în urma lor s-aprinde, cătrănind văzduhul. Dinu Potop, înaintea tuturor, îşi sângeră armăsarul, jucând pe spinarea lui ca un stâlp negru. El îndeamnă poporul la viaţă şi la goană.

IV

Rătăcit de ceilalţi, Miu s-a aruncat pe calul din cetlău, retezând-o de-a curmezişul holdelor. Se duce de zor. Cobila, în căruţă, pe-un maldăr de fân, se gândeşte la desişul unei păduri şi la creasta de piatră a vreunui munte, departe de răzmiriţa care cotropeşte temeiul omului.

— Vremuri grele, Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr. Nu e de trai. Mai bine cu lupii pârloagelor decât cu stăpânirea de azi. N-apucă să se încălzească locul sub tine, şi bir cu fugiţii, că răzmiriţa bate la uşă.

Nu sfârşise bine cuvântul, şi-i apropie din spate un ropot de cai ş-un zăngănit de arme.

— Ne-au dat de urmă, strigă Miul, nu e scăpare, Cobilo, dar să încercăm ceva.

Degrab' el îşi opri caii. Ridică fânul din căruţă, îşi lungi nevasta cu faţa în jos de-a lungul dricului ş-o acoperi cu maldărul de fân şi îi zise, pornind-o la drum:

— Te chinuiesc, Cobilo, dar poate c-aşa ne-o ajuta soarta să trecem şi de-astă primejdie.

Încălecă, îşi făcu cruce. Apucă hăţurile. Şi începu să bată mânzaţii cu codirişca, de le plesnea pielea pe coaste.

— Mai încet, grăi năbuşit Cobila, mă îneacă răsuflarea...

Miu, fără s-audă, fără să vadă înaintea ochilor, goneşte în pustiul întunericului. Căciula îi cade din cap. Cămaşa i se umflă de vânt. Codia biciului i s-a spart în hăşchii, şi sar din ea puzderii când dă în şoldurile uscate ale cailor numai apă şi spume.

Degeaba însă. I-a sosit. Cu şalvari roşii şi creţi, găitănaţi şi strânşi pe fluierul piciorului, cu iatagane lucioase, ei prind pe Miu de ceafă, oprind căruţa în loc, înjurând, beţi morţi, să te cutremuri: "Bre! Ghiaur! Ana sâna sictir!"¹

Îl croiră cu latul iataganelor. Unul din ei, de-abia se mai ţinea pe şa, îl izbi cu pumnul în faţă şi-i zise pe româneşte:

— N-ai nimic în car, păcătosule?

— Jupân ciauş, răspunse Miu, mai mult mort decât viu, aşa să-ţi ajute Dumnezeu, nimic. Îndură-te de mine! Lăsaţi-mă cu zile!

Ceauşul bolborosi câteva cuvinte tovarăşilor săi, iară ei începură a băga iataganele în fânul din căruţă, până la mâner, da' de-or găsi ceva pitulat.

În acea gălăgie de ocări şi urlete de fiare, la fiece împunsătură de iatagan, parcă se-aud vaiete năbuşite, şi maldărul tresare. E viu. Îl dor acele limbi ascuţite care-l spintecă.

Miu, smulgându-şi părul din cap, sărută imineii ceauşului şi răcneşte:

— Stăpâne, n-am nimic, nu mă mai chinuiţi, îmi mor copiii de foame, lăsaţi-mă!... Stăpânul cerului să v-asculte cum vă înduraţi şi voi de mine...

Îl iertară. Întoarseră caii. O tuliră ca vântul. Miu se repezi la fân. Înhăţă din el cât putu şi, după ce-l aruncă tot la pământ, se ridică pe inima căruţei. Fără să vadă, fără să-şi dea seama de ce face, strigă ca şi cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă:

— Scoală, Cobilol... Nu te mai face!... Sunt eu... Deşteaptă-te!...

O luă în braţe. O aşternu pe iarbă. Trupul îi era moale şi cald încă. Spinarea ei, scăldată în sânge, era ciuruită de iatagane. În gură avea hăşchii din scândura dricului, în care-şi înfipsese dinţii, ca să nu strige.

Miu începu să ţipe, simţind în adâncul inimii toate găurile din spinarea ei.

Se sculă năuc. Plesni cu biciul caii, care fugiră.

— Duceţi-vă, altul să vă fie stăpân, eu n-am ce mai face cu voi!

Sărută pe Cobila de mai multe ori. Se sculă din nou în picioare. Strânse biciul în mână. Apoi se izbi cu palma în faţă.

— Jelesc ca o babă...

Îşi potrivi codirişca în gură şi-o înfipse toată pe beregată. Horcăi şi căzu la pământ.

A trecut o săptămână, şi răzmiriţa s-a dus. Măgurenii, pocâltiţi de foame, se apropiară de vatra satului.
Şi-au găsit bordeiele pustiite, biserica arsă, sfintele icoane pângărite.

Iar unii din copii, după ce s-au întremat cu câteva îmbucături, alergând după un stol de corbi, au dat peste Miu şi Cobila, lungiţi unul lângă altul, cu ochii scoşi, cu coşurile pieptului scobite, şi caii lor, târând căruţa, le dau târcoale, păscând de jur împrejur.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA