Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Sentino

Arde soarele.

Bate toaca de fer. Lucrătorii de la Banca Naţională se odihnesc. Ţiganii rîd, strigă, se-njură, pifăie din lulele stinse şi se tolănesc la umbra caldă a schelelor. Copii goi, cu pîntecele rotunde, cu părul cîrlionţat şi îmbîcsit, înghit lacom îmbucături de mămăligă şi se foiesc printre bătrîni, gustînd, pe furiş, din lulelele celor adormiţi.

Italienii, întinşi pe spate, sub lunga magazie de scînduri de lîngă Bancă, vorbesc, şi pleoapele lor cad leneş şi greu; părul negru, mustăţile lungi şi genele răsfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineaţa pînă seara.

Sentino, cu mînele puse sub cap, ca nişte aripe, cu bluza albastră, cu chivără de hîrtie dată pe ceafă, visează, lipit la pămînt d-o lene dulce şi fericită.

Mustaţa neagră îi mijeşte pe buza subţire. Ochii mari, umbriţi de fruntea netedă şi lustruită, ca şi cum ar fi de marmură. Pletele negre, ca nişte şurupuri lungi, îi acoperă urechile, se risipesc pe obraji şi se perd sub umerii lipiţi de pămîntul gol.

Doarme uşor, c-un picior întins şi c-un genuchi ridicat în sus.

Dar cînd Sentino se deşteptă, o lume întreagă se deşteptă în privirile lui scînteietoare.

Departe de patrie, cînd bea cu ceilalţi, el cel dîntîi strigă: „Trăiască Italia!”

Fără părinţi, el cel dîntîi strigă: „Trăiască ai voştri!”

Fără dragoste, el cel dîntîi strigă, ridicînd paharul dasupra capului: „Trăiască iubitele voastre!”

Cel dîntîi înghite vinul din pahar şi rămîne cel din urmă cu vin în pahar. Şi, cînd tovarăşilor le cad capetele în jos, şi li se închid ochii, şi le scapă paharele din mîini, şi cad ghemuiţi la pămînt, Sentino închină mereu. Iar cînd ceilalţi sforăie, doborîţi de vin şi de osteneală, Sentino cîntă încet, scuturîndu-şi pletele răsucite ce-i cad pe frunte şi-i acoperă ochii luminoşi şi umezi.

Şi tîrziu, adormind cu capul pe taraba circiumelor, mormăie prin vis: „Oh, Vezuviul meu… Oh, albastra mea mare”…

În fumul greu al tutunului ş-al lămpii roşietice, în umezeala circiumei şi în mirosul ameţitor al vinului vărsat pe tarabă, pe duşumea şi pe vestmintele tovarăşilor săi, Sentino tresare din visuri şi îngînă uşor: „Dio santo! Dio santo!”

Şi adoarme.

A doua zi, cînd se luminează de ziuă şi porneşte spre Bancă, Sentino merge cu capul în jos. Îi e frig; îi e sete; se întinde; îi e silă de trecători şi de zgomotul tovarăşilor săi; trotuarele i se par cu dealuri şi cu văi; uneori ridică picioarele prea sus, alteori le tîrşie şi se împedică de pietre.

Numai cînd soarele se ridică sus şi începe să dogorească şi să arză, Sentino lasă dalta şi ciocanul, priveşte în splendoarea lui şi zice vesel: „Trăiască soarele!”

Într-o zi el sta pe un bolovan de piatră. Împrejurul lui ceilalţi se odihneau. Sentino, cu ochii spre zidurile colosale ale Băncii, nu vedea nimic.

Pe dinaintea lui trecu o ţigancă tînără.

Sentino ridică capul şi o privi. De astă dată, privirile lui, stinse şi risipite, se treziră şi, ca şi cum le-ar fi adunat cu o lupă, i se aprinseră în luminele ochilor.

Privi lung la mijlocul ei subţire, mlădios şi sugrumat în betelia rochiii zdrenţăroase. Îi pipăi cu ochii sînul care tremura sub cămaşea stropită cu var.

Ţiganca se depărtă, legănîndu-şi talia în şolduri, fluierînd, trosnind din degete şi plimbîndu-şi mîna dreaptă, arcuită ca o seceră, pe dinaintea ochilor. Cînd dispăru, începu să cînte repede şi ascuţit. Glasul ei tînăr şi limpede era cald, era dăsfrînat.

Sentino o privise aşa de puternic într-o clipă, încît i se păruse că o întorsese din ochi şi o adusese iarăşi în dreptul lui, în locul în care i s-arătase.

Şi ochii ei îi păreau mari, adînci, învăpăiaţi. Ochi negri, peliţă pîrguită de soare, dinţi albi şi răvărsaţi. În loc de o femeie, Sentino văzu mai multe mii; în loc de Bancă, poalele Vezuviului şi dealuri cu vii. Din mlădiţele viţelor cu frunze ruginite şi cu ciorchini băşicaţi răsăriră mii de ochi cari îl priviră, mii de guri cari îi suriseră; ochi şireţi, guri rumene şi ferbinţi, valuri de păr răvărsate pe grumaji rotunji. Şi văzu ochi înţeleşi de el; obraji sărutaţi de el; şi auzi, ca din adîncimea unei depărtări, cîntece pe care el le cînta odinioară. Şopîrlele repezi fugeau şerpuindu-şi coada şi se afundau în florile stufoase…

Dar această lume fericită, ca şi cum ar fi fost un tablou cu care cineva fuge, se micşoră, se aburi, se stinse, dispăru. Se şterse pe frunte; dădu cu pumnul în piatra pe care sta şi zise: „Sangue di Cristo!”

Înjurătura îl potoli. Închise ochii, şi două lacrămi îi lăsară două dungi rumene pe obrajii lui prăfuiţi de măcinişul pietrelor.

Din tot acest vis fermecător nu mai rămăsese decît cîteva cuvinte. Încet-încet, aceste cuvinte se legară între ele şi începură a curge pe mlădierea unui cîntec vechi din Neapole.

Sentino cîntă în gînd, mişcă buzele, şopti; îşi auzi şoptile; apoi începu să cînte d-a binele.

Italienii se treziră din somn, se ridicară în coate şi strigară:

— Bravo, Sentino! Porca Madonna, oh! che divinissima voce!

Sentino zicea înainte, fără a se uita la tovarăşii lui:

„Iubita mea, eşti frumoasă cînd aluneci pe marea albastră, cînd sui pe lava Vezuviului, cînd mi-apari în fundul răzoarelor, dar eşti mai frumoasă în braţele mele…

Iubita mea, eşti frumoasă cînd îngenuchi la Madonna, cînd zîmbeşti răsfăţată de privirile trecătorilor, cînd plîngi înţepată de ghimpii măceşilor, dar eşti mai frumoasă cînd oftezi în braţele mele…

Iubita mea, şi dacă e să-ţi vorbesc drept, eşti frumoasă duminica cînd te îmbraci cu sculele găitănate cu fir, dar ca duminica noaptea, cînd n-ai nimic pe tine… niciodată nu eşti mai frumoasă”…

În noaptea aceea Sentino, înfundat într-un „tunel de viaţă”, n-a mai închinat pentru ceilalţi. Şi de la primul pahar, se ridică în sus şi repezi mîna cu paharul plin, ca şi cum şi-ar fi smuls-o din umăr, şi zise:

— Să trăiască iubita mea, cu ochi negri, cu peliţă arsă şi cu talie subţire!

De la primul pahar se îmbăta.

A doua zi se spălă cu săpun, se peptenă, şi-aruncă pletele răsucite pe umeri şi, începînd să cioplească un bolovan de piatră, ciocanul lui de lemn izbea mai mult în pumnul stîng decît în muchia daltei.

Tovarăşii lui rîseră. Unii, prefăcîndu-se că-l plîng:

— Sentino innamorato!

— Sentino non canta piu!

— Sentino non dorme piu!

— Sentino non beve piu!

— Povero guaglione! Sentino mio!

Da, Sentino nu mai cînta, nu mai dormea, nu mai bea. Neapole, fermecătorul Neapole, cu sărăcia şi căldura lui, cu beţiile şi iubirile lui, cu fetele lui repezi la dragoste, cu cerul adînc, cu marea albastră şi încropită, cu nopţile înroşite de văpăile Vezuviului — Neapole cu rinalzii săi, cari cîntă pînă în ziua de astăzi nebuniile amoroase ale Orlanzilor — Neapole-căldură, Neapole-beţie, Neapole-iubire îl tortura.

Şi, uitîndu-se la soare cu ochii încărcaţi de lacrimi, îngînă trist:

— Din toate, dar din toate de odinioară nu mi-a rămas decît soarele. Dar degeaba luminează ochi fără de Neapole, degeaba încălzeşte inimă fără de dragoste!

Acei ochi negri şi mari, acea talie subţire şi mers molatic, acea peliţă arsă, acel trup plin de o mîndrie dăsfrînată deşteptase în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat ca vecinic să cînte, să iubească, să bea şi să se întoarcă la cer şi la mare.

A fost de ajuns dogoarea soarelui şi a ochilor negri, ca sîngele, îngheţat de gerul iernei, să se încingă iarăşi şi iarăşi să fiarbă.

Capitala i se păru o imensă magazie cu gratii de fer, în care el îşi închipuia că înfige ghearele şi dinţii, ca un leu revoltat cînd, în loc de pustiul cald, vede zăbrelele sîngerate şi ulucile murdare ale unei menajerii.

Sentino pîndi. O văzu intrînd mlădioasă în zidurile enorme ale Băncii. Azvîrli ciocanul şi dalta în bolovanul de piatră. Dalta scapără scîntei, sărind în sus ca o minge.

Sentino, abia atingînd pămîntul, dispăru dupe dînsa, strivind printre dinţi: „Madonna mia! Napoli, Napoli, quando ti rivedro!”

În noapte aceea Sentino, bînd mai mult ca oricînd, cletănîndu-se pe picioare, după ce privi lung pe fiecare din tovarăşii lui de circiumă, ridică un pahar de vin în sănătatea tuturora. Cu ochii roşii şi scînteietori, cu sprincenile brobonate de sudoare şi încruntate, le zise, şi glasul lui argintiu tremura…

— Amici, frumuseţea mea este murdară; gura ei duhorăşte a tutun; limba ei bolboroseşte în loc să vorbească; sînul ei e pătat cu var şi cu pămînt. Amicii mei, cînd am sărutat-o mi-a scăpat din mîini şi mi-a spus că este logodită… Ce frumuseţe cunoaşteţi mai urîtă ca o frumuseţe murdară şi cinstită?

— Bravo, Sentino! strigară ceilalţi, trîntind paharele cu fundul de tarabă.

— Amici, în frumuseţea mea murdară, ca într-o oglindă prăfuită, s-a oglindit Neapole şi fetele zvăpăiate, cu gura aromată de struguri şi mandarine, şi gata d-a-şi înşela mirele pentru un sărutat mai cu foc, întîlnit la răspîntii, la văpăile roşietice ale Vezuviului şi la lumina argintie a lunei. Mai bine să mor sub poalele Vezuviului decît să mă îngraş în această ţară mănoasă şi cinstită. Eu vreau foc, eu vreau să cînt, şi aici n-ai nici ce cînta, nici cui cînta!

Şi pe Sentino l-au dus pe braţe în magazia de scînduri de lîngă Bancă. A fost cea din urmă seară de beţie şi cea din urmă zi de dor pentru el.

Dupe un an de zile citii într-un ziar muzical din Neapole, o lungă critică scrisă şi subscrisă de cunoscutul poet sicilian Rapisardil, în care, vorbind de debutul lui Sentino pe scena Operei din Neapole, îl numi „luceafărul de Sud” şi „diva voce” a Italiei”.

Articolul sfîrşeşte cu următorul cuatren:

„Dacă Sentino n-ar alerga prea mult după femei, după glasul lui Sentino ar alerga prea multe femei.”

TE-AR MAI PUTEA INTERESA