Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Susana

În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălţuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roşu, galben şi albastru pe deasupra câmpiei dintre "casele pustii" şi gropile de nisip.

Soarele e zăpuşitor. Lumina te orbeşte. Aerul joacă, fierbe, şi nici un pic de adiere nu potoleşte arsura.

În mijlocul viei, doi castani bătrâni şi stufoşi stau neclintiţi, rupând albastrul cerului şi întinzând pe verdeaţă umbrele lor împreunate, ca două poloage rotocolite.

La rădăcina lor se odihnesc grânarii la Sân-Petru şi Sânt-Ilie. De la amiezi, rogojinile şi velinţele sunt aşternute. Perne de paie se pun căpătâie. Botele cu apă proaspătă, clondirele cu vin scufundate în doniţi, puişoarele noi cu miros de brad, câteva castroane cu fiertură, lingurile de lemn şi ştergarele vărgate la căpătâie sunt rânduite cu îngrijire şi înconjurate cu foi de pelin ca să le dea un miros sănătos şi răcoritor.

S-au aşezat pe mâncare şi veselie. Toţi sunt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic. E o familie întinsă. Mănâncă din acelaşi castron, sorb cu aceeaşi lingură, rup din aceeaşi azimă, din aceeaşi turtă caldă.

Mai-marii lor sunt moşnegii de câte un veac, cum este bunăoară Tămădueanu, cu barba pân' la cingătoare, Doroftei, căruia îi cam place să sugă, aşa bătrân cum este, şi să ciupească cu vorba pe fetele mari, care se ruşinează.

Amândoi stau în capul mesei. Şi când se scorneşte vreo pricină de neînţeles, bărbaţii şi femeile, ba până şi liota de copii, dau năvală cu întrebările, şi ei ascultă cu mândrie şi le împart dreptatea după cum li se cuvin.

— Nu e aşa, tată Doroftei, că cuscra Vişea e cu munca la Rădovan?

— Nu e aşa, tată Tămăduene, că neamţul e mai hain ca muscalul?

Ş-apoi lua cuvântul Tămădueanu, şi mi-ţi vorbea aşezat şi îndesat, că lingurile nu se mai mişcau de pe buzele străchinilor.

— Suntem, le zicea el, de-aceeaşi cruce cu muscalul, dar nu de-acelaşi sânge. Beilicul neamţului, muscalului, turcului e tot beilic. Oricare din ei ar călca ţara, ambarele se golesc, de păsărime te-ai spălat pe mâini, clăile de fân se fituiesc. Şi unii aduc lăcustele, alţii molime, iar în urma lor ne lasă praful şi sărăcia. Dacă nu te înţelegi cu românul la vorbă, adicătelea dacă nu grăieşti acelaşi grai, poate să facă o mie de cruci, una peste alta, până ş-o găuri frunte, umerii şi buricul, că tot juvină şi pacoste cade pe urechile noastre.

— Dar se închină, răspunse una din femei, înghiţind o năstrapă cu apă rece de la Susana.

— Taci, cap de tivgă, grăi Tămădueanu. Apoi îmbătrâneşti de-a surda, muiere. Şi ce-ai văzut, şi ce-ai auzit, mai bine le vedea şi le auzea coţofenele, că tot atâta era. Gara-gaţa, ca şi ele... Ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? Să îmbucăm ceva, ş-am să vă spun eu, că una e crucea şi alta e neamul.

Clondirul cu vin gâlgâi de-a rândul în gâtul bătrânilor, care răsturnau capul pe spate, şi se opri o toană l-alde tata Doroftei.

După ce-şi potoliră foamea şi-şi înecară setea, unii cu vin, alţii cu apă rece, bătrânele plecară capul pe perne, bărbaţii, flăcăii şi fetele mari făcură roată împrejurul Tămădueanului, iar băieţii o tuliră de-a lungul viei, strigând în goana lor:

— Cine vrea de-a puia-gaia să-i adune cu tigaia?

— Cine vrea de-a v-aţi-ascunselea?

— Cine de-a hâra care taie vâna?

— Cine de-a poarca?

Iar fetiţele:

— Cine vrea de-a leapşea?

— Cine de-a feţele?

— Cine de-a ineluş-învârtecuş p-al cui deşt te-ai pus?

— Cine de-a hai la groapa cu furnici care pişcă mari şi mici?

Asupra acestui stol zburdalnic şi speriat ca de uliu îşi îndreptară cu toţii privirile vesele. Multe din femei îşi făcură cruce, mormăind: "Ţine-i, Doamne!", "Lighioile mamei!", "Veselia bunichii!" Ba unele scuipară de trei ori în vânt, ca să nu se deoache, tânjind, de la umbra castanilor, pe Bălaia, pe Neghiniţa, pe Cicoarea, pe Brebenica şi pe Ţigăncuşa, că şi-au prăpădit tibetul roşu din codiţele care le joacă pe spate şi se despletesc la sfârcuri.

Tămădueanul se scărpină în cap, îşi drese glasul şi începu dibuind în pustiul amintirilor. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-şi întinde picioarele, ca nu cumva târşiala rogojinilor să-i tulbure şirul.

— Năpădise muscalul, cu tot potopul puterilor, de nu se mai isprăvea. Oriun' te-ntorceai, herghelii de cai cu coame lăţoase şi cu fotoloage la picioare, şepci, chivăre, ciacuri şi purcoaie ţuguiate de puşti şi de suliţe. De la Pantilimon până la streaje numai corturi. Ofiţerimea în fireturi, polcovnicii şi prapurcicii bănănăiau de-a încâtelea, uluiţi de vutcă şi de rachiu, mustruluind, ca vai de lume, căzăcimea cu chipul scofâlcit şi negricios.

Pornise viteaz la viteaz, împărăţie la împărăţie. Muscalul, nici una, nici două, aducea plocon turcului, de peste nouă mări şi nouă ţări, vârf de suliţă, ascuţiş de sabie şi ghiulele mai mari ca mămăliga mocănească.

Da' de ce voiau să se dovedească care pe care, asta n-au ştiut-o nici feţele boiereşti, darmite noi, sărmanii, topor de oase, vite de beilic, tobă de buşeli, creştini de jumulit.

În mahalaua noastră abia se aciolase câţiva săteni, de pe la Sohat, Postăvaru, Pastramă şi Rădovanu. Le mergeau strună. Harnici, de omenie — nu că mă laud — aşezaţi, strângători. Curţile le îngrădirăm, casele se şiţuiră. Biserica Delii se zugrăvi. Puţurile cu ghizduri se sleiră cu sfeştania cuvenită. Prinserăm la inimă. Şi ca noi nu mai era nimeni. Din cer să fi picat, şi tot am fi avut mai multe păcate, afară de Doroftei, care de altfel era, ca şi în ziua de azi, om voios şi cu inima lui Dumnezeu, dar ce pârdalnicu făcu, că făcu o cârciumă şi-şi bău butia toată singur singurel.

— Apoi, despre partea voastră, se oţetea vinul în pivniţă de nu eram eu om priceput... răspunse tata Doroftei şi, aruncându-şi pe spate pletele albe care îi dădeau în ochi, mai răsturnă clondirul pe beregată.

— Aşa, cum vă spusei, urmă Tămădueanul, cum năpustiră muscalii peste noi — fir-ar de râs să fie cu crucea lor cu tot -parcă ne luă piuitul. Într-o săptămână nu se mai pomeni de lighioaie omenească. Grăunţele de vite le măturase vântul. Căruţele noastre erau încărcate pân'la coviltir cu de-ale lor. Caii ni se clătinau în ham, ca nişte mârţoage nebăute, nemâncate. Femeile şi fetele mari se dau afund în ascunzătorile dintre vii, ca să scape cu faţă curată. Copiii se făceau teacă de pământ când auzeau că vine muscalul răcnind din poartă să-i dea mâncare.

Tot aşa îşi ducea zilele, ca vai de capul ei, biata Susana, c-o fiară de cazac ce-i căzuse pacoste şi-i rodea până şi urechile. Era numai o fetişcană, dar cu ochii în patru şi inimoasă ca un voinic. Fără mumă, fără tată, muncea să se răpuie şi-şi ţinea casa cu rostul ei, stropolind şi deretecând prin vecini. Pleca din revărsatul zorilor şi se întorcea pe la amurg cu alba-n căpestere: cu de-ale gurii pentru ea, cu boabe pentru păsări şi cu oscioare-n poală pentru căţei.

Şi să fi văzut cum toate lighioanele curţii îi ieşeau înainte, parcă erau dăscălite. Cloşca cu puii: clonca-clonca. Dolfa cu cinci-şase buflei. Mâţa, cu prăsila în şir. Şi tuturora le purta de grijă.

Când o pedepsi soarta cu spurcatul de muscal, nu mai putu prididi. Alerga ea cât o ţineau puterile, dar de-a surda alerga. Gămanul mânca căzăceşte. O găină întreagă la o friptură, şi tot răcnea de-o apucau groazele, mai ales când scrâşnea din dinţi şi învârtea sabia (...)

Într-o bună dimineaţă veni la mine cu noaptea-n cap. Era c-o cămăşuţă soioasă pe ea, de unde o ştiam albă-floare din tălpi până la creştet. C-un glas de-ţi era mai mare mila, începu să mi se tânguiască, ştergându-şi ochii cu mânecile.

— Nene Tămăduene, ce să mă mai fac? îl spăl, îi dau să mănânce, şi nu mai ştiu ce vrea. Am tăiat toate alea din curte. O cloşcă cu pui mai rămăsese, şi mi-a păpat-o şi p-aia. Puii o caută pretutindenea, ţipând de te arde la inimă.

— Tine-ţi firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ş-asta, îi răspunsei eu.

— Bun o fi... îngână biata fată pe gânduri, ş-o podidiră lacrimile. Într-un rând a venit beat mort, că nu-l mai ţineau picioarele; ş-a dat peste căţeii Dolfei, care dormeau grămadă în bătătură. Dolfa s-a repezit şi ea, şi doar că l-a lătrat. Ei, ei, nene Tămăduene, atât i-a fost de-ajuns! C-a tras sabia şi i-a despicat capul în două. Nene Tămăduene, s-a mai dus, săraca Dolfa, câţiva paşi, împleticindu-se, cu sângele şi cu puii dâră după dânsa, ş-a căzut moartă în mijlocul lor! Şi eu n-aveam pe nimeni decât pe ei. Mă simţeau din depărtare. Şi de nu puteam să le dau îndestul, ştii, ca oamenii, mă credeau. După ce se jucau pe lângă mine, plecau mulţumiţi, care încotro apucau.

Şi începu să plângă.

— Ce să mă fac, vai de zilele mele! La un miez de noapte, ce să mă pomenesc... cu el, câinele... începu să dea cu sabia în uşă, apucat de alte alea. Striga cât îl lua gura: Tureţchi duh! tureţchi duh¹. Astă-noapte, abia adormisem, şi tresării din somn. Îl auzii, bâjbâia la clanţa de la cămara mea. Până să mă reped să încui uşa, el o şi deschise, îndată ce mă zări, mă cuprinse, nene Tămăduene, în braţe... Mă zmâcii din mâinile lui. Îmi dădu la picioare şi începu să se roage: Duşinca! duşinca². Era beat. I-am înfipt pumnii în ceafă şi l-am repezit pe uşă afară.

— Nu e nimic, Susano, nu e nimic, îngânai eu, neştiind cum s-o mai mângâi.

— Ei, nu ştii dumneata cum se uită la mine! E mai blând, ce e drept. Aş vrea să fie rău ca o fiară, cum era şi mai nainte. Dumneata nu ştii cum se apropie de mine... Şi nu ştii că mă trimite, tot pe-nserate, să-i aduc apă dintre vii, şi el îmi aţine urma. Scapă-mă, nene Tămăduene... Scapă-mă!... Rămân aici... Nu mă mai întorc acasă!... Mi-e frică ca de moarte!

Şi iar o înecă plânsul... Puterile o părăsiră. (Nu ştiu de îmbucase vrun dumicat de câteva zile.) Se învârti pe spate şi căzu pe pat din mâinile mele. Când se dezmetici, îi zisei:

— Mai du-te şi în astă seară la apă, şi eu o să mă-ntorc tocmai pe-nserate, printre vii. Şi lasă că-i pui eu mirul, drept în frunte, ca la mistreţ.

Susana plecă oftând.

Apusese soarele. Stufăria şanţurilor întuneca potica dintre vii. Mă apropiam de fântâna cu "apă-bună", pipăindu-mi brâul, aşa, fără să ştiu de ce, doar să văd de pustia de teacă. Mâna mi-alunecă a mângâiere pe plăselele cuţitului. Netezeam cuţitul ca pe-un câine credincios.

Mi se păru că auzii ceva la fântână. Mă oprii o clipă. Făcui trei cruci. Spaima şi mânia m-aruncă din loc. Grăbii pasul şi, deodată, fără de veste, la un ţipăt, o rupsei la fugă spre cumpăna puţului, ce se înălţa repede printre cei doi plopi.

Când ajunsei la fântână, înlemnii. Sângele îmi năpădi la cap. Susana, cu chipul alb ca varul, trântită la pământ, se lupta cu spurcatul de cazac, scrâşnind, nemaiputând nici să ţipe. Cum mă văzu biata fată, căscă gura, parcă şi-ar fi dat sufletul:

— Nu mă lăsa, nene Tămăduene!

Trupul i se-ntinse sub genunchiul cazacului. Mâinile-i plesniră de verdeaţă.

Toate se petrecură mai iute decât le-aţi gândi cu gândul.

Trăsei cuţitul, îl înhăţai de beregată, îl măsurai de la inimă până la pântece şi, înfigându-i cuţitul pân' la mâner, îl răbufnii la pământ.

Susana mai căscă o singură dată ochii săi mari. Mă privi lung. Îi închise şi adormi de veci, c-un surâs blând pe chipul ei alb ca floarea de muşeţel. A murit de spaimă.

Pe Susana am plâns-o şi-am îngropat-o în apropiere de fântână, dar n-am putut s-o slujesc de frica polcovniciei. Pe cazac l-am aruncat pe gârlă, lângă Vitan, şi eu m-am dat afund până s-a dus muscălimea din ţară, bătută şi ruşinată de puterea turcului.

D-atunci fântâna dintre vii se cheamă, din botezul poporului, "Susana", şi voi până şi azi, când plecaţi scuturând capacele doniţelor, ziceţi, fără să vă daţi seama: "Aducem apă de la «Susana».

— Săraca Susana!

— Ce apă bună!

— Cum fierbe de bine lintea şi fasolea!

— Fireşte, că nu e sălcie.

— Şi rufele le speli, că face clăbuc ca apa de gârlă.

Tămădueanul, întorcându-se către Vişana Ţuguiului, o întrebă:

— Ei, muiere, face cruce muscalul? Şi dacă face, are milă de neamul tău? Nu-ţi spuneam eu că o să îmbătrâneşti nici coaptă, da' nici pârguită?

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA