Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Zobie

De-a lungul tufăriilor dese şi verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse şi scorburoase, Râul Târgului îşi răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâşii şerpuite, reci şi străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale.

Morile vuiesc pe malul stâng, învălmăşind în spiţele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe şi se sparge de bolovanii de piatră.

Peste hălăciuga de verdeaţă, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decât clădirile oraşului, aşezată în lungul şoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă¹.

De-o parte şi de alta, dealurile smărăldii se încovoaie şi, depărtându-se, se prefac în muscele, muscelele se azvârlă în munţi năprasnici cu creştetele brăzdate de puhoaie şi pârlite de arşiţa soarelui.

Şi munţii, încălecând unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele ţării în albăstrimea cerului.

Acolo, pe creştetele Craiului, Cetăţuii şi Păpuşii, vulturii cuibează puii şi-i reped la vânat. Şi când cad ţintă la pământ, par nişte gloanţe trimise din senin. Firea vieţuitoare se mişcă ca o secătură în aşa mândreţe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pământ, din iarbă verde, care trezeşte şi întunecă mintea, înalţă şi sugrumă orice licărire a gândului.

Dacă frumuseţea naturii deşteaptă închipuirea, bogăţia ei năbuşeşte orice tresărire a omului. Când ea nu-şi mai stăpâneşte uriaşele minuni, omului îi răpeşte mintea, îi fură măreţia inimii... Deschizându-i belşugul sânului, îi răpeşte bogăţia minţii.

Peste ce-a făcut natura de prăpăstios, numai geniul şi prostia stăpânesc.

Aici numai pătrunderea fără seamăn şi neghiobia fără pic de înţeles pot prididi. A stăpâni sau a nu înţelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taină a vieţii.

* * *

Pe zăblăul verde al platoului Bughea, bubat de muşuroaie şi întins ca o velinţă zbârcită, merge de-a-nboulea Zobie guşatul, ticălosul şi batjocora oraşului.

Capul lui mare ca o baniţă se rezemă pe-un gât înfundat în umeri. Picioarele şi mâinile-i cată anapoda. Faţa, lată şi scofâlcită, la fiece pas se strâmbă. Iar guşele, înflorite ca la un curcan, şi le aruncă pe spate, şi le mişcă moale şi gras în mersul lui şontâcâit pe piciorul drept.

Ochii adormiţi nu spun nimic. Buza de jos se răsfrânge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr roşcat, ca de vulpe. Zdrenţos, murdar, desculţ, cu părul capului viţioane, sărac, idiot şi liniştit, Zobie îşi deapănă alene picioarele, fără a şti încotro.

Zorile şi-au desfăşurat apele lor portocalii. Oraşul doarme sub poalele platoului.

Zobie, rezemat în ciomagul său neted şi galben, îşi ţine drumul întovărăşit de un copil, ca de vreo opt ani, bălai, cârlionţat, îmbrăcat într-o cămaşă petic de petic. Copilul ţine în braţe un pisoi cenuşiu cu cercei roşii în urechi.

Mirea, sărac de tată, n-are altă mângâiere decât pe nea Zobie. Cu el se-nţelege. Cu el şi cu pisoiul. Şi când mă-sa îi caută, adesea îi găseşte ghemuiţi unul peste altul. Guşatul orcăie cu faţa în sus. Pisoiul, lipit de fruntea lui îngustă, toarce caierul său neisprăvit. Copilul stă lângă acest sân zbârcit şi negru ca pământul.

— Nea Zobie, îi zise copilul apucându-l de braţ, nea Zobie, ei, ce frumos e cerul de Sfântul Ilie! O să avem câştig!

— Aba-abu! aba-abu! îi răspunse guşatul, netezindu-l uşurel pe frunte, şi-i arătă pisoiul din braţe, care dormea cu picioarele împletite şi cu gâtul răsfrânt în sus.

— Nea Zobie, azi n-o să plouă ca ieri. Şi să cerem la cucoanele cu betele de argint. Ele mă mângâie şi au mâinile ca puful. Ştii că mie-mi plac? Sunt frumoase şi se poartă ca noi. Ai, nea Zobie? Ai?

Guşatul dădu din cap. Se uită la Mirea, şi faţa i se deschise. Îşi aruncă ochii spre răsărit. Şi cerul, subţiindu-şi aurul, părea ca o pieliţă de argint cald. Iar şirul muscelelor, din Nămăeşti până la Măţău, ca un talaz cernit, acoperit cu păduri mărunte, creţe şi pitulate la pământ.

Ochii săi mici se crăpară. Zbârciturile feţei plecară spre tâmple. Nările nasului i se deschiseră şi, înviorându-se în obraji, începu să alălăie un cântec înfiorător.

— A, la, la, la, lu, la, lu, la, lu!

Mirea începu să ţipe ascuţit, vesel de cu ziuă de ce-o să câştige de la cucoanele lui cu mâinile moi ca puful, cu ochii blajini, cu zâmbetul pe buze.

Şi juca în jurul guşatului, tremurând de răcoarea dimineţii. Şi Zobie cânta mereu, arătând cu ciomagul spre soarele care se aprinsese în vârful munţilor.

În toată liniştea surdă a platoului nu se-auzea decât glasul ascuţit al copilului şi jalea veselă a lui Zobie.

Era un fel de înfrăţire ciudată între scălămbăiarea guşatului şi cântecul bezmetic al lui Mirea.

— Nea Zobie, şi-o să bei rachiu când ne-om întoarce pe înserate la Bughea, că o să-mi dea de cheltuială fata aia blândă, blândă, care mă-ntreabă mereu cum mă cheamă?... şi pe mama cum o cheamă?... şi tata când a murit?... şi unde dorm eu?... şi cu cine mă culc?

Guşatul îi morfoli obrajii, vroind să-l sărute. Pisoiul se deşteptă şi se întinse lung în picioarele de dindărăt.

— Bade Bie, o să-mi dea gologani fata aia, că-mi dă în toate zilele. Că e cu părul ca fumul şi cu ochii albaştri. Şi e mititică şi bună. Şi mă întreabă dacă plâng, dacă o să mai vie tata, dacă mi-e dor de el şi dacă-l visez noaptea...

— Bu, a! ba! îngână Zobie, împleticindu-se pe picioare.

Era vesel. Erau numai ei trei. Aşa înţelegea viaţa guşatul. Obrajii săi întunecaţi i se luminară. Soarele, revărsându-şi întreaga sa lumină şi căldură, le îndulci viaţa. Mirea începu să întindă de ciomagul lui Zobie, iară el, clătinat pe picioare, zâmbi. Şi câteva lacrimi, cotind după scofâlciturile feţei, îi alunecară la vale.

Când ajunseră în muchia Gruiului, se aşezară jos ca să se odihnească.

Negustorii începură a zărvăi ducându-se spre târg. Câţiva copii sunau din fluiere. Cocoşii s-auzeau la întrecere dintr-un cap până la celălalt al oraşului. Râul Târgului şopotea în matca sa, şi morile vuiau parcă le-ar fi luat cineva la bătaie.

Guşatul îşi luase copilul în poală. Mirea vârâse pisoiul în sân. Şi basmele începură, ca la fiece popas obişnuit.

— A-ba, a-ba, a-bu, a-ba...

Aşa ştia Zobie să povestească ce-i trecea prin minte. Şi privirea i se încrunta parc-ar fi văzut sânge înaintea ochilor. Mâinile uscate se înfigeau în cămaşa copilului, care asculta înmărmurit.

— Şi l-a sorbit Mama-Pădurii, nea Zobie, nu e aşa? îngâna Mirea.

— U! u! răspunse guşatul.

Veselia îi străluci în luminile ochilor. Îl înţelesese cineva pe pământ, şi el numai atâta vroia.

Apoi ridică pumnii încleştaţi în sus, îi trânti jos, scrâşni din dinţi, strigând îndesat: "He! he!"

Copilul, cu ochii căscaţi, în loc să se sperie, îi răspunse liniştit:

— Şi pe Mama-Pădurii... Făt-Frumos a ucis-o cu paloşul...

Zobie-şi sfârşi povestea şi-şi mângâie prietenul. Buza de jos se frângea pe bărbie. Scuipatul i-aluneca în creştetul copilului.

La urmă se sculară de jos mulţumiţi ş-o porniră spre târg.

Mirea-şi netezea pisoiul, îndrugând:

— Şi era o fată de împărat, frumoasă-frumoasă...

* * *

Şi mergea Zobie bombănind o limbă pe care nimeni nu o înţelegea. Capul, greu şi mare, i se clătina pe umeri. Obrajii scofâlciţi atârnau în jos. Ochii i se duseseră în fundul capului. Nasul său, turtit şi lat, cu nări răsfrânte şi adânci, îi răpea orice asemănare de om. Rezemându-se de ciomag, târându-şi piciorul drept, moale de la gleznă, se ducea cu sacul gol la spinare şi se întorcea greoi, să-l vadă pe Mirea ce-i păşea în urmă cu pisoiul în cârcă.

Cum ajunseră în dreptul Bărăţiei, copiii de pe drumuri îşi făcură cu ochiul, asmuţindu-se asupra guşatului.

— Ho! Ho! uite şi Zobie, frumuşelul maichii!

— Miau! miau!

— Huidu-ho! potca pământului !

— Hâr, ho! pe el, mă!

Şi unii azvârliră asupră-i cu coceni, alţii cu cartofi şi cu paie leoarcă de apă, adunate din canalul oraşului. Iar Viezure, cel mai nebunatic, îi apucă, în fugă, ciomagul şi îl smuci, dând un chiot. Ciomagul îi căzu cu zgomot şi se rostogoli pe pietre. Zobie se clătină pe picioare. Se plecă binişor. Şi când se ridică ameninţător, orcăind ca o fiară rănită, copiii se împrăştiară.

— Blă! ablă! na, na, ablă!

Aşa înjura Zobie. Ochii i se zăreau, sub sprâncenele de carne, galbeni, umezi şi acoperiţi cu firişoare de sânge. Scrâşnea din dinţi şi mesteca, ducând mâna stângă la gură, parc-ar fi vrut să-şi mănânce duşmanii care îl necăjeau în fiece dimineaţă. Scutură din cap. Viţioanele de păr ca de capră i-acoperiră faţa. Şi porni înainte, luând pe Mirea de mână. După dânşii iar se adunase droaia de copii. Şi-i ameninţau care cu vorba, care cu bulgări, ba câte unul mai sprinten se repezea ca un şoim până sub zdrenţele lui Zobie şi-l înhăţa de hartanele zăbunului, opintindu-se să-l dea pe spate.

Guşatul se învârti în loc, ridică ciomagul şi căscă gura, încât i se văzu omuşorul. Dar nu putu bâlbâi nimic. Se umflă în gât. Guşa sa roşie îngălbeni, şi tot sângele îi năvăli în obrajii veşteziţi. Se împletici, oftă şi plecă plângând.

— Ce au ei cu noi, nea Zobie? zise Mirea, sfiindu-se de bulgării ştrengarilor.

Şi în jalea guşatului se amesteca mânia cu un fel de rânjet. Jelea a milă, a mângâiere, ridicând din umeri. Aci semăna unui câine care visează şi latră, aci unei bătrâne care leagănă un copil mic şi ululuie ca să-l adoarmă.

Cercă să fugă, strângând pe Mirea de mână, dar se opri, temându-se să nu cadă. Şi începu a-şi bate piciorul drept.

— Lasă-l, nea Zobie, îngână Mirea, ce-ai cu el?

Ajunseră, în sfârşit, cu chiu, cu vai, în târg. Negustorii începuseră a zărvăi şi a-şi rândui marfa. Lumea bucureşteană, leneşă, ca de obicei, nu se sculase încă. Soarele se ridicase ca la două suliţe şi scânteia pe cerul fără pic de nori, ameninţând să zăpuşească oraşul cu arşiţa sa. Carele cu stambă, cu zeghii, cu cioareci, cu flori de târg, cu lăzi şi tronuri, şi câte şi mai câte, descărcau în pripă, căci Sfântul Ilie, în anul acesta, făgăduia minunea minunilor. Câţiva ovrei, veniţi din Piteşti, graşi şi rumeni, vorbeau repede, încurcat, şi-şi spuneau mulţumiţi, "gheşefturile" din preziuă.

Când Zobie şi Mirea intrară sub şirul umbrarilor, încredinţaţi că se vor odihni de gălăgia nebunilor care le aţineau drumul, negustorii se uitară urât la dânşii.

— Aţi venit cu noaptea în cap, cerşetorilor!

— Toată ziua, bună ziua, milogilor!

— Ai, cărăbăniţi-vă! N-are omul să se mişte de voi!

— La o parte, că v-arunc troaca asta în spinare!

Aşa-i primiră şi negustorii. Bietul Zobie nu-şi mai găsea loc. Şi gonit de un ceaprazar, înjurat de un toptangiu, huiduit de un pantofar, îmbrâncit de un grec care vindea coase şi securi, căzu pe brânci. Se sculă bombănind. Luă pe Mirea de mână şi ieşi din târg, vroind să aştepte, pe podul dinspre Flămânda, sosirea cucoanelor şi fetelor mari, care, oricât, sunt mai frumoase şi mai cu milă de sărmani.

Acolo, rezemat de laţele podului, se uită c-o privire tâmpită la apa limpede din Râul Târgului, ce curgea liniştită, zuruind pietricelele în matcă şi ocolind în şuviţe argintii burţile de pietriş.

Dar aci îi încolţi din nou ştrengarii de copii. Se aşezară pe două rânduri, la cele două capete ale podului, şi începură a-i ochi cu pietre. Înaintând ca două armate — comandate de câte un căpitan cu chivără de hârtie —, îi strângeau la mijlocul podului.

Zobie începu a striga. Mirea se vârî în el, ţinându-şi cu amândouă mâinile sânul în care se frământa pisoiul speriat.

Deodată se-auzi glasul unuia din cei doi căpitani strigând: "Iureş!" Şi se năpustiră cu toţii asupra lui Zobie. Îl întinseră de zăbun, îl îmbrânciră, râzând să se prăpădească de spaima idiotului. Unul îi răpi sacul din spinare. Altul îi puse piedică. Altul îi dete cu nuiaua peste obraz.

Zobie urla, învârtind ciomagul pe deasupra capului. Ochii săi erau ca două picături de sânge. Fălcile îi tremurau şi buza de jos i se lungea din ce în ce. Mirea începuse să plângă.

— Ce aveţi cu el! Ce aveţi cu noi! Nu v-am furat nimica! Cătaţi-vă de drum !

În învălmăşeala aceea guşatul izbise pe vreo câţiva cu ciomagul. Lupta se înverşunase. Cel mai în vârstă dintre copii îl apucă, pe la spate, de mijloc, şi-l trânti cu faţa în sus. Mirea căzuse lângă el. Iar ceilalţi se porniseră droaie asupra lor. Pisoiul miorlăia în sânul lui Mirea. Un copil îl înhăţă de coadă şi, învârtindu-l de câteva ori, îl azvârli în râu.

Zobie se zvârcoli. Aruncă cu mâinile şi cu piciorul stâng în sus. Faţa i se învineţi. Cu gura căscată, căută să muşte, şi, când văzu pe unul din ei trei azvârlit în râu, îşi ieşi din fire. Închise ochii şi izbi în toate părţile cu pumnii încleştaţi. Urletul i se înăbuşi de copiii care veniră valvârtej asupră-i. Răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce.

Dar deodată, de sub acel morman ce colcăia, se-auzi un ţipăt ascuţit. Copiii, de spaimă, se rostogoliră unii după alţii şi într-o clipă o rupseră la fugă.

Guşatul se sculă de jos. În mâna dreaptă strângea cât putea gâtul lui Mirea, care înţepenise, cu limba scoasă afară, cu ochii albi în cap şi cu două şiroaie de sânge de la nas până la poalele cămăşii.

Când Zobie se dezmetici şi deschise ochii asupra copilului, începu să tremure. Căzu jos. Se tăvăli pe grinzile podului. Îşi rupse cămaşa de pe el şi, vârându-şi degetele sângerate în gură, îşi muşcă pielea uscată de pe ele.

* * *

Procurorul însoţit de poliţaiul oraşului îl găsiră într-o văgăună adâncă de sub poalele Măţăului. Lungise trupul mort şi alb al copilului, îl împodobise cu flori şi-i jelea la cap, fără strop de lacrimă în ochi. Era un fel de cântec, o legendă tristă, o poveste de nebun şi de părinte.

Şi gângâia mereu: "U, lu, lu! ah! lu, lu!", fără a se îngriji de cei care veniseră să-l ridice.

A trebuit să-l lege ca să-i poată lua trupul copilului.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA