Editura Global Info / Literatură

Bogdan-Florin Paul

Bărcuţa

Totul a început într-o zi de primăvară, când pe strada mea s-a spart o conductă.

Din asfalt ţâşnea un şuvoi de apă, care forma un mic pârâu care curgea pe lângă bordură cale de vreo douăzeci de de metri, până la un canal.

De prima oară când a văzut pârâul ăsta, mamei nu i-a plăcut deloc. "Uite cum curg banii noştri pe stradă, şi ăstora de la apă nu le pasă!" mi-a spus ea într-o zi, când mergeam către staţia de troleibuz din capul străzii.

Eu mă jucasem pe lângă pârâul acela şi îl cunoşteam ca pe buzunarele mele, dar nu văzusem nici un ban în el, aşa că i-am spus mamei că nu curg bani, ci doar apă.

"Da', dar apa asta costă, şi noi o plătim, că dacă ar da ei bani de la ei din buzunar să vezi ce repede ar repara-o!"

"Eu credeam că apa e gratis", i-am răspuns.

"Nimic nu e gratis!" mi-a zis ea, şi pe măsură ce vorbea, se enerva tot mai tare. "Apa aia care curge la robinet, şi pe care tu uiţi s-o închizi, o plătim, intră la întreţinere. Dac-ai şti tu ce mult costă tratarea unui metru cub de apă, ca să devină potabilă!"

Eu aveam opt ani, şi habar nu aveam de toate astea, dar nouă copiilor ne plăcea pârâul acela, pentru că ne jucam în el, şi acum eram curios cât costa.

"Şi de când curge pârâul ăsta pe stradă, cu cât ne-au mărit întreţinerea?", am întrebat-o. Nu i-am spus mamei, dar mă găndeam că dacă aş strânge banii de la colinde, poate aş putea să dau eu bani ca să curgă mereu pârâul ăla la noi pe stradă.

"Nu ne-au mărit întreţinerea, dar până la urmă, apa asta tot noi o plătim."

Mă lămurisem. Mama exagera, ca atunci când striga la mine că de ce mi-am lăsat ciorapii în mijlocul casei, când de fapt ei erau undeva în hol sau în sufragerie sau în camera mea, oricum nu în mijlocul casei care de fapt nici nu ştiu unde e şi cred că nici ea nu ştie.

Însă indiferent dacă plătea cineva apa sau nu, pârâul acela era cel mai frumos lucru care se întâmplase vreodată, pentru că în el făceam concursuri de bărcuţe.

Bărcuţele le făceam din bucăţi de scârţâietoare, care mama zice că se numeşte polistiren dar toţi copii îi zic scârţâietoare şi dacă eu îi zic polistiren ei spun că sunt eu prost şi e scârţâietoare, şi bucăţile astea le frecam de un perete zgrunţuros până când le aduceam la forma pe care vroiam să o aibă, apoi înfigeam în ele un băţ pe post de catarg, şi prin băţ treceam o bucată de hârtie care era pânza.

Apoi puneam bărcuţele toate odată acolo unde izvora pârâul, şi cel a cărui bărcuţă ajungea prima la capătul firului de apă, lângă canal, acela câştiga.

Era însă un drum lung şi plin de peripeţii, pentru că în două locuri pârâul se lărgea şi se transforma în nişte bălţi mari, şi acolo apa nu mai era curgătoare şi de multe ori bărcuţele o luau razna şi ajungeau în câte un mal şi se opreau. Când se întâmpla asta, era interzis să-ţi iei bărcuţa şi s-o pui înapoi în curent, şi era interzis şi să o împingi cu un băţ, dar aveai voie să sufli în pânze, şi dacă nu aveam încotro intram cu picioarele în apă şi suflam până începea să ne doară capul, dar nu conta, pentru că acela care reuşea să treacă primul de de cele două bălţi primejdioase câştiga, pentru că restul era simplu, şi apoi era cel mai fericit copil din lume, şi striga "Am câştigat!" atât de tare încât se auzea cale de trei blocuri şi o tanti de la etajul trei scotea capul pe geamul de la bucătărie şi ţipa la noi să nu mai facem gălăgie, dar noi nu o băgam în seama, şi cel care câştigase dansa de bucurie cu bărcuţa în braţe şi toţi copiii îl invidiau.

Toate lucrurile au mers aşa cam o săptămână, şi fiecare dintre noi a câştigat de câteva ori, până când, într-o zi, un băiat de la blocul vecin a venit cu o bărcuţă roşie, din plastic, cumpărată de la magazin.

La început am râs toţi de bărcuţa lui, pentru că era mai mică decât ale noastre, dar când a câştigat, n-a mai râs nimeni.

Bărcuţa din plastic avea un avantaj, era mai grea, şi când ajungea la bălţi nu devia de la curs aşa uşor ca ale noastre, şi aproape numai el câştiga.

A doua zi, când bărcuţa mea s-a umflat de la apă şi s-a rupt, mi-am dat seama că bărcuţa din plastic mai are un avantaj: poţi să te joci cu ea cât vrei, că nu se strică, spre deosebire de cele din scârţâietoare, pe care oricât de bine le-ai face, după două-trei zile tot se strică.

Aşa că l-am întrebat de unde a cumpărat bărcuţa aia, şi la început nu a vrut să ne spună, zicea că i-a cumpărat-o maică-sa şi nu ştie de unde, dar în cele din urmă ne-a spus că e de la magazinul din capul străzii şi a costat doi lei.

Vroiam şi eu una la fel, aşa că m-am dus la magazin să verific dacă e adevărat, şi aşa era; în vitrină erau mai multe bărcuţe, de mai multe culori, şi aveau preţul afişat: doi lei.

Mi s-a părut un preţ foarte convenabil, era cea mai ieftină jucărie din magazin, şi îmi doream foarte mult una, dar nu aveam doi lei pentru că deja îmi cheltuisem toţi banii de la colinde.

I-am cerut mamei, dar a zis că nu-mi dă, pentru că nu sunt cuminte.

Aşa că nu am avut încotro şi am fost cât de cuminte am putut, şi nu m-am bătut cu alţi copii decât o singură dată dar nu am spus la nimeni, şi în fiecare seară m-am spălat pe dinţi şi i-am cerut doi lei iar şi iar timp de vreo trei zile dar mama spunea de fiecare dată că nu am fost cuminte suficient de mult timp şi cu o floare nu se face primăvară.

Îmi doream atât de mult o bărcuţă din aceea din plastic încât dimineaţa când mă trezeam era primul lucru care îmi venea în minte, dar nu ştiu ce era cu mama, pentru că oricât de mult am insistat, nu vroia să-mi dea doi lei şi pace, deşi în alte dăţi îmi cumpărase jucării mult mai scumpe fără să mă rog de ea atâta.

Şi, când nu ştiam ce să mai fac, pentru că niciodată nu am fost cuminte atât de mult timp şi mă temeam să nu mă îmbolnăvesc, şi totul în zadar, a venit la noi bunica.

În dimineaţa aceea nu am făcut nimic deosebit, doar că am rugat-o pe mama de vreo şase ori să-mi dea doi lei ca să-mi cumpăr o bărcuţă de la magazinul din capul străzii, şi ea a zis de fiecare nu, pentru că nu sunt cuminte, şi când am rugat-o cam a şaptea oară, bunica a izbucnit: "Nu ştiu cum poţi tu să rabzi să te roage atâta copilul ăsta să-i dai bani să-şi ia jucăria aia, pe care văd că şi-o doreşte atât de mult, şi parcă ar fi o avere, dar costă numai doi lei, şi dacă nu îi dai tu, să ştii că-i dau eu, că m-a înebunit de cap!"

Mamei nu i-a plăcut deloc să audă asta, şi a pufnit că sunt un copil rău şi nu o ascult deloc şi fac numai prostii, şi tocmai când mă pregăteam să-i spun bunicii să-mi dea ea doi lei că aşa a promis, mama a plecat în hol şi când s-a întors mi-a dat doi lei.

Când m-am văzut cu cele două monezi am fost cel mai fericit din lume, le-am mulţumit la amândouă şi le-am spus că plec să-mi cumpăr bărcuţa, şi ele mi-au zis că e Paştele şi probabil la magazin e închis, dar eu ardeam de nerăbdare şi mă temeam să aştept până a doua zi ca nu cumva să fac iar vreo prostie şi să-mi ia banii înapoi, iar până a doua zi mi se părea că e o eternitate şi nu aveam cum să aştept atât de mult, aşa că le-am spus că o să văd eu dacă e deschis sau nu, şi dacă e închis mă întorc înapoi şi mă duc mâine iar că e la doi paşi, şi m-am îmbrăcat şi mi-am pus pantofii şi mama mi-a zis să fiu atent cum traversez şi am spus da şi am ieşit.

Am coborât dându-mă pe balustradă, pentru că în felul ăsta ajung la parter mai repede decât pe scări şi chiar mai repede decât cu liftul, pe care trebuie să-l aştepţi o grămadă până vine, şi când am ieşit din bloc am luat-o la goană către magazin, şi când fugeam mă rugam să fie deschis, pentru că atunci când fac vreo prostie şi mi-e frică să nu afle părinţii sau când îmi doresc ceva foarte tare întotdeauna sunt foarte credincios, şi am fugit până aproape în capătul străzii unde am obosit şi nu mai aveam aer aşa că a trebuit să mă opresc şi să merg normal.

Acolo am ajuns din urmă o femeie în vârstă, care m-a întrebat unde mă grăbesc aşa şi i-am spus că la magazin să-mi cumpăr o bărcuţă, şi ea mi-a spus că vine de la cimitir de la soţul ei care e mort şi a fost să aibă grijă de mormântul lui, şi am crezut-o pentru că în celălalt capăt al străzii mele e un cimitir, şi am întrebat-o când a murit soţul ei şi mi-a spus că acum zece ani, şi i-am spus că e mort de mult şi ea a fost de acord, şi m-a întrebat câţi ani am şi i-am spus că opt, şi m-a întrebat dacă sunt cuminte şi dacă învăţ bine şi ce note am, şi eu i-am răspuns că fratele meu e mai cuminte decât mine dar şi eu sunt destul de cuminte, cel puţin în ultima perioadă am fost foarte cuminte, şi învăţ destul de bine, în general iau cam nota nouă, şi că sunt unii şi mai ales nişte fete care învaţă mai bine decât mine dar şi eu învăţ destul de bine.

Când am ajuns în capătul străzii bătrâna mi-a spus să zic bogdaproste şi am zis, nu ştiu ce înseamnă, dar totuşi am zis pentru că m-a rugat şi am vrut să-i fac o plăcere, şi după aia ea mi-a dat o hârtie de zece lei.

Eu am fost foarte, foarte surprins pentru că zece lei înseamnă o grămadă de bani dar totuşi i-am luat şi am zis mulţumesc, apoi ea a luat-o la dreapta iar eu am luat-o la stânga, şi am luat-o din nou la fugă pentru că mă mai odihnisem şi mi-era frică să nu se răzgăndească şi să-mi ceară banii înapoi şi eram atât de fericit încât parcă zburam şi nici nu atingeam pământul pentru că numai cu o zi în urmă n-aveam nici un ban iar acum aveam doisprezece lei şi puteam să-mi cumpăr nu o bărcuţă ci şase.

Şi atunci mi s-a strâns inima de spaimă, nu cumva să fie închis, pentru că am observat că aşa se întâmplă întotdeauna, când te bucuri cel mai tare se întâmplă ceva care îţi strică toată bucuria, şi de aceea eu întotdeauna încerc să nu mă bucur prea tare că să nu mă simtă cineva dar acum eram atât de fericit încât nu puteam să mă abţin, şi apoi am ajuns în dreptul staţiei de autobuz de lângă trecerea de pietoni şi m-am uitat în partea dreaptă să nu vină vreo maşină şi apoi am traversat în fugă şi când mai aveam numai doi metri până pe iarba din mijlocul străzii am auzit un scârţâit în stânga şi m-am uitat şi era o Dacie care venea drept spre mine şi era foarte aproape şi atunci m-am întors şi am luat-o îndărăt şi Dacia a cotit şi venea tot spre mine aşa că m-am întors din nou ca să ajung totuşi pe partea cealaltă că era mai aproape şi am făcut un pas dar şoferul răsucise şi el invers de volan şi acuma venea tot spre mine aşa că m-am întors din nou şi exact atunci m-a lovit maşina şi am văzut parbrizul care venea spre mine şi altceva nu-mi mai amintesc nimic.

* * *

Când m-am trezit vedeam un bec roşu şi nu înţelegeam şi m-am uitat mult la el şi tot nu înţelegeam şi apoi dintr-o dată am înţeles, era un semafor şi eu eram culcat pe bancheta din spate a unei maşini şi priveam semaforul dintr-un unghi ciudat şi apoi mi-am amintit de bărcuţă şi m-am speriat că m-a lovit o maşină şi am pierdut banii şi atunci am desfăcut pumnul drept şi m-am uitat în palmă şi m-am mai liniştit, aveam hârtia de zece lei, era acolo, mototolită, în mâna mea, şi aveam şi o monedă de un leu dar pe cealaltă o pierdusem.

În faţă erau doi oameni pe care nu-i cunoşteam şi am început să mă uit pe jos prin maşină după moneda pe care o pierdusem şi atunci unul dintre cei din faţă a spus "s-a trezit" şi amîndoi s-au întors şi s-au uitat la mine şi m-au întrebat cum mă simt şi le-am spus că mă simt bine dar am pierdut o monedă de un leu şi i-am întrebat dacă nu e pe la ei şi ei au zis că nu şi eu i-am rugat să o caute.

Cel de lângă şofer mi-a spus că am avut un accident şi că el fusese şoferul maşinii şi acum sunt într-un taxi şi mergem la spital dar nu prea mă interesa şi l-am rugat din nou să se uite pe la picioare şi pe lângă frâna de mână poate vede moneda mea şi apoi s-a prefăcut că se uită dar s-a uitat prea repede şi cred că de fapt nu vedea nimic şi nici nu-l interesa şi atunci i-am arătat moneda care îmi rămăsese ca să nu creadă că îl păcălesc şi i-am spus uite ca asta era şi el mi-a spus că ştie cum arată un leu dar nu e pe aici şi atunci m-am întristat foarte tare chiar dacă mai aveam unsprezece lei, pentru că şi moneda pe care o pierdusem fusese tot a mea, şi acum nu mai puteam să-mi cumpăr şase bărcuţe ci numai cinci şi îmi rămăsese şi un leu cu care nu mai aveam ce face şi mi-era teamă că dacă o s-o ţin tot aşa până la urmă o să pierd toţi banii că aşa păţesc mereu.

El a văzut că m-am întristat, şi atunci i-a venit o idee, că am văzut cum s-a luminat la faţă, şi mi-a spus "N-are nimic, nu fi supărat, las-o încolo de monedă, lasă că-ţi dau eu alta" şi s-a căutat într-un buzunar de la pantaloni şi apoi a zâmbit încurcat şi apoi s-a căutat şi în celălalt buzunar şi a găsit o monedă pe care mi-a dat-o dar nu era de un leu, era o monedă de cinci lei, din aluminiu.

"Asta e de cinci lei", i-am spus, "nu e de un leu", şi el mi-a zis "N-are nimic, de un leu n-am", şi eu i-am zis că n-am să-i dau restul, că trebuie să-i dau patru lei şi el a zis iar "N-are nimic" şi tot restul drumului m-am tot gândit dacă să-i dau totuşi restul un leu cât am şi până la urmă m-am hotărât să nu i-l dau.

Când am ajuns la spital m-au dus la un doctor care părea de treabă şi m-a cercetat şi mi-a spus că am un cucui şi m-am pipăit şi aşa era dar era ascuns sub păr şi nu mi-am dat seama pentru că eram preocupat ce culoare de bărcuţe să-mi iau şi doctorul a văzut că am nişte julituri pe coate şi una la un genunchi dar i-am spus ca julituri de-astea capăt destul de des când cad cu bicicleta şi m-a întrebat cum s-a întâmplat şi i-am spus şi apoi l-a întrebat şi pe şofer şi el a zis că m-am frecat cu coatele pe capotă şi am dat cu capul în parbriz dar nu s-a spart şi atunci doctorul a zis că probabil maşina m-a lovit chiar când mă întorceam şi eram în aer şi de aia nu mi-am rupt nimic şi apoi mi-a zis că sunt norocos şi eu i-am zis că ştiu dar nu i-am spus de ce sunt norocos.

Apoi l-am întrebat pe doctor dacă pot să plec şi doctorul mi-a spus că nu şi m-a întrebat cum mă cheamă şi unde stau şi câţi ani am şi i-am spus toate astea şi pe urmă mi-a zis că trebuie să le dea telefon părinţilor mei şi eu l-am rugat să nu le dea telefon că o să se supere dacă aud că m-a lovit o maşină şi mi-e frică să nu mă pedepsească şi i-am spus că eu oricum mă grăbesc să ajung la un magazin dar doctorul a zis că trebuie să vină părinţii mei să semneze nişte hârtii dar mi-a promis că vorbeşte el cu ei ca să nu-mi facă nimic şi mi s-a părut un individ de încredere aşa că i-am spus numărul de telefon de acasă şi asistenta a spus "Uite cât de mic este, l-a lovit o maşină, şi tot ştie numărul de telefon de acasă şi eu câteodată îl uit pe al meu" şi atunci eu nu i-am zis că e o proastă, pentru că tocmai mă lăudase şi mie îmi place când mă laudă lumea.

Doctorul a pus mâna pe telefon şi a sunat la mine acasă şi mi-am dat seama că vorbea cu mama şi a luat-o pe ocolite, i-a spus "Doamnă vă rog să nu vă speriaţi băiatul Dvs. este aici lângă mine, şi tocmai am vorbit cu el şi nu are nimic, dar a avut un accident, l-a lovit o maşină" şi apoi am auzit un zgomot în receptorul lui dar nu am înţeles ce era şi apoi doctorul tot zicea "Alo, alo" dar cred că nu-i răspundea nimeni şi după un timp i-a răspuns tata şi doctorul l-a întrebat ce s-a întâmplat cu mama şi părea cam speriat şi apoi i-a spus totul de la început şi la ce spital sunt şi că nu am nimic şi că îl roagă să vină aici şi cam asta a fost tot.

L-am întrebat pe doctor ce s-a întamplat cu mama şi el mi-a zis că nu s-a întâmplat nimic dar mie tot mi se părea ceva ciudat.

Cam după o jumătate de oră au venit tata şi mama şi doctorul a vorbit cu ei, cum mi-a promis, şi au fost foarte calmi, mi s-au părut chiar veseli, şi nu mi-au făcut nimic.

Eu speram să mă ia acasă şi să ne oprim în drum la magazin să văd dacă e deschis dar doctorul a zis că trebuie să mă ţină la spital trei zile ca să se convingă că nu am nimic şi eu nu prea eram de acord, dar tata mi-a spus că trebuie să stau acolo trei zile şi gata, aşa că nu am avut ce face.

Cele trei zile în spital au trecut foarte greu deşi m-am distrat un pic cu doi colegi de salon, doi copii care se făceau că se bat, unul avea un picior în ghips iar celălalt o mână.

Într-o zi m-a vizitat şoferul care mă lovise, a venit cu soţia, şi mi-a adus nişte ciocolate mici, pe care le-am împărţit cu colegii de salon, şi lor le-a plăcut ciocolata deşi era cam proastă şi mi-au spus că lor nu le-a adus nimeni ciocolată şi eu le-am spus că nu i-a lovit maşina şi de-aia şi cred că toţi şi-ar fi dorit să-i lovească o maşină măcar o dată şi dacă aş câştiga mereu atâţia bani şi mie mi-ar place dar cred că e cam periculos.

Mâncarea de la spital nu avea nici un gust şi mi-au dat o pijama foarte urâtă şi când m-au luat ai mei acasă m-am bucurat foarte mult şi le-am povestit cum am plecat de acasă cu doi lei, apoi am mai primit zece, apoi am pierdut un leu şi am câştigat cinci, şi tata mi-a povestit că după ce i-a sunat doctorul s-au oprit în capul străzii unde era multă lume adunată că fusese un accident şi poliţia făcea măsurători şi o femeie i-a spus că pe un copil l-a lovit o maşină şi ea a fost acolo şi a văzut tot, şi că au luat copilul în braţe şi l-au urcat într-un taxi să-l ducă la spital şi copilul plângea şi eu i-am spus tatei că nu cred că plângeam pentru că nu-mi amintesc nimic şi nu cred că puteam să plâng fără să ştiu.

Apoi tata mi-a mai povestit că Dacia care mă lovise era încă în mijlocul drumului şi că s-a învârtit pe lângă ea şi a văzut un leu chiar sub maşină şi l-a luat şi că el crede că e leul meu şi eu i-am zis că tot aşa cred şi eu, şi după aia el mi l-a dat înapoi şi ăsta a fost un gest frumos, pentru că putea să spună că am destui bani şi să-l ţină el.

A, şi era să uit, până la urmă m-am dus la magazin şi tata a venit cu mine şi m-am uitat la bărcuţe dar parcă nu erau aşa de frumoase ca în mintea mea şi am văzut şi o maşinuţă care costa cinci lei, şi acuma nu puteam să mă hotărăsc ce să-mi cumpăr, bărcuţele, maşinuţa sau şi-şi, aşa că am cerut vânzătoarei să-mi arate maşinuţa şi m-am uitat atent la ea, dar avea osiile din plastic aşa că m-am liniştit şi am zis că nu e rezistentă şi mi-am cumpărat două bărcuţe, una ca să mă joc cu ea şi una s-o am de rezervă, şi restul banilor i-am păstrat pentru că deşi acum am mulţi bani trebuie să fiu chibzuit că altfel rămân fără ei imediat.

A doua zi mama a zis să mergem la policlinică să-mi facă o EEG şi eu am întrebat-o ce-i aia şi ea mi-a zis că e o electroencefalogramă ca să vadă dacă nu am vreo tumoare la cap, că dacă am şi nu află doctorii pot să mor, şi am întrebat-o dacă mă doare şi ea a zis că nu, şi am întrebat-o dacă îmi face vreo injecţie şi ea a zis că nu şi mie nu prea îmi venea să cred dar până la urmă nu am avut încotro şi m-am dus cu ea acolo.

La electroencefalogramă era o doctoriţă foarte drăguţă, mi-a plăcut de ea pe loc, şi m-a mângâiat pe cap şi m-a pus să-mi dau cămaşa jos şi apoi mi-a pus nişte fire umede pe cap şi cred că mi-a pus unele şi pe gât sau pe umeri, şi era o cameră cu multe televizoare dar majoritatea erau oprite şi atunci doctoriţa s-a dus la unul care mergea şi am vrut să mă răsucesc să văd ce vede la televizor, mă gândeam că vede ce e în mintea mea, dar când m-am răsucit mi-a căzut un fir şi doctoriţa a văzut şi a venit la mine, l-a pus la loc şi mi-a spus să stau nemişcat.

Am stat nemişcat şi m-am uitat la toate lucrurile din cameră, şi apoi doctoriţa mi-a spus să închid ochii şi aşa am făcut, dar cum i-am închis am văzut chipul ei în minte pentru că era drăguţă, şi m-am speriat că o să vadă la televizor la ce mă gândesc eu şi o să râdă şi ea şi mama de mine, şi atunci am început să cânt în gând imnul, ăla cu "Trei culori, cunosc pe lume, e al nostru tricolor" dar după primele două versuri iar a apărut chipul doctoriţei şi atunci am început să spun în gând tabla înmulţirii dar nici asta nu a funcţionat decât un timp, şi apoi m-am gândit la bărcuţele mele dar mă cam plictisisem de ele aşa că am cântat în gând câte un fragment din toate cântecele pe care le ştiu.

În afară de imn mai ştiu cinci cântece, unul e un marş pe care îl cântă soldaţii când mărşăluiesc pe sub geamul meu, al doilea e cu haiduci şi mai ştiu trei cântece triste de dragoste.
De fapt eu cred că toate cântecele de dragoste sunt triste, pentru că iubirea vine împreună cu suferinţă, când iubeşti însemnă că eşti gata să înduri suferinţă pentru cineva, şi cu cât ţii mai mult la acel cineva, cu atât o să suferi mai tare, ştiu asta foarte bine, pentru că acum sunt în clasa a doua şi când eram în clasa întâi iubeam două fete, pentru că amândouă erau la fel de drăguţe şi nu puteam să mă hotărăsc care îmi place mai mult, şi noi băieţii când iubeam câte o fată jucam jocul ăsta, întindeam mâna stângă şi o rugam să pună palma ei în palma noastră, şi când ea făcea aşa, noi ne retrăgeam palma şi ne înfigeam în ea un creion pe care îl ţineam pitit în mână dreaptă, şi cu cât o iubeam mai tare cu atât era mai ascuţit creionul, şi fetele se speriau şi cred că nu ştiau că nu le-am fi putut face nici un rău, pentru că le iubeam, şi ne făceam rău numai nouă, şi m-am întrebat dacă ele înţelegeau de ce jucam noi jocul ăsta şi dacă apreciază asta.

În unele zile fetele îmi zâmbeau şi atunci mă gândeam că mă iubesc şi ele, dar în alte zile nu îmi mai zâmbeau şi atunci mă gândeam că nu mă iubesc şi la urmă mă alegeam numai cu o durere în mâna stângă şi când durerea trecea, rămâneam cu un gust dulce-amar. Nu ştiu ce joc ar trebuie să joace fetele când iubesc un băiat, sunt mare acum sunt în clasa a doua şi toată lumea spune că sunt inteligent, dar pur şi simplu sunt unele lucruri pe care nu le cunosc, ăsta e unul şi mai sunt încă câteva, şi sper să aflu până când o să cresc mare şi n-o să mă mai intereseze.

Bunica mi-a spus odată că sunt inteligent, eram în bucătărie cu ea şi curăţa cartofi şi îmi povestea ceva ce nu înţelegea, era o întâmplare care nu ştia de ce s-a întâmplat aşa, şi nu înţeleg de ce îmi povestea mie că nici eu nu ştiam, şi apoi m-a întrebat tu ce zici, şi m-am gândit, şi tot nu ştiam, şi atunci a fost ca un fulger pe care îl vezi pe cer şi odată cu el am ştiut răspunsul şi i l-am zis, şi bunica m-a întrebat de ce zici tu aşa şi nu ştiam ce să-i spun, pentru că ştiam răspunsul dar nu ştiam de ce, şi atunci am început să-i explic logic, şi pe măsură ce vorbeam, ştiam mai departe, şi totodată înţelegeam şi eu, şi când am terminat mi s-a luminat mintea şi acum ştiam amândoi şi cealaltă jumătate a întâmplării.

Bunica a rămas încremenită, apoi s-a aplecat până la nivelul ochilor mei şi ochii ei erau mari cât două mingi de ping-pong şi se holba la mine şi mi-a spus "Bă tu eşti deştept" dar eu am tăcut şi atunci ea a zis "Bă să ştii că tu eşti foarte inteligent şi câte zile oi avea tu, dacă cineva vreodată are să-ţi spună că eşti prost, tu să nu-l crezi pe omul ăla, că minte" şi bunica era atât de convinsă încât am crezut-o, dar cu toate astea, uneori îmi vine să fac câte un lucru care ştiu că nu e bine, adică ştiu că e o prostie şi ştiu şi ce o să păţesc dacă îl fac, dar totuşi nu mă pot abţine, şi la urmă se întâmplă exact cum am bănuit şi atunci eu spun că am fost prost şi eu nu cred că mint, iar după ce faci o prostie e mult mai greu s-o îndrepţi, credeţi-mă eu fac prostii zilnic şi am ajuns expert în îndreptatul lor dar sunt unele pe care pur şi simplu nu mai poţi să le îndrepţi.

A, şi m-am jucat câteva zile cu bărcuţele pe părâul de pe strada mea, până la urmă nu am mai ţinut una de rezervă ci m-am jucat cu amândouă odată, dar parcă nu a fost aşa de frumos cum îmi imaginasem că va fi, şi apoi cei de la apă au reparat conducta şi pârâul a dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată, şi cu bărcuţele nu ştiu ce s-a întâmplat pentru că acum nu le mai am, şi nu ştiu nici cu banii ce am făcut pentru că nici pe ei nu-i mai am, dar cred că de o parte din ei mi-am luat îngheţată, şi când o să fiu mare şi o să am banii mei o să-mi cumpăr câte douăzeci de îngheţate în fiecare zi, sper să nu uit pînă atunci.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA