Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ursita

Roman istoric

I

În care se arată cum, prin uciderea unei babe, postelnicul Şarpe a lipsit pe un băiat de tată.

Era pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare…

Postelnicul Şarpe, încunjurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianţă antimusulmană între Moldova şi Polonia.

Acum ei ieşiră din Cernăuţi şi se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit româneşte Molodia, şi botezat nemţeşte, nu ştiu de ce, Frantzthal.

Soarele apunea şi cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriaşului codru, întins pe un şir de dealuri şi colnice, văi şi văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.

Postelnicul era un om de vro treizeci şi cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut aşeza două capete şi,poate, ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.

O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, se unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită cu flori sculptate; lungi plete, cam creţe şi stufoase, şerpuiau de sub o cuşmă de samur în patru colţuri cu un ciucur de catifea roşie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă neşte ochi mici şi negri, un nas larg de şoim o frunte pătrată şi zbârcită şi buze foarte subţiri, ce abia se zăreau de sub arcul musteţelor.

Ceata trecea acum d-a lungul unui şir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omeneşti: trista rămăşiţă a bătăliei în care Ştefan Vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan Albert; neşte movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de stafie rătăciţilor călători; o bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca zicătoare în gura poporului polon!

Postelnicul îşi opri calul, un bidiviu mic, păros şi ţeapăn ca şi stăpânul său, îşi întoarse faţa cătră fruntaşul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roşu“.

— Bre, Lucă, zise postelnicu, arătând cu mândrie la piramidele de oseminte, aici ne-am bătut cu leşii.

— Aici! răspunse junele stegar, nalt, uscat şi palid, pişcân-şi galbena mustaţă ce abia înfiora.

— Presemne am ucis şi eu în acea ziulică vr-o zece păcătoşi.

— Vor fi fost mai mulţi.

— Dar şi tu te arătaşi voinic, copilule; n-am ce zice.

— Apoi dă!

În acest minut vro câteva săgeţi, repezite de pe un deal, au spintecat aerul, unele şuierând dasupra capetelor ceţei, altele înfigându-se în pământ, una mai nemerită, oprindu-se la piciorul flegmaticului Luca, tocmai când el rostea: apoi dă!

— Hoţii! zise stegarul, fără să-l fi turburat, cât de puţin durerea neaşteptatei rane; trecu stindardul în mânile unui cetaş de alături, zicându-i:

— Mai ţine-l şi tu, Iorgule!

Scoase piciorul lovit din scara de stejar a şelei şi rupse jumătatea săgeţii, lăsând cealaltă parte înfiptă în carne.

— Hoţii, repetă ceata.

Şi-n adevăr, prezenţa hoţilor era cu atât mai lesne de ghicit cu cât în genere finitul domniei lui Ştefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulţire a numărului haiducilor, mai cu seamă în partea nordică a Moldovei, încununată cu munţi nestrăbătuţi şi codri verguri. E destul a zice că unul din căpitanii hoţilor, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbeşte poezia noastră naţională şi cronicele polone, izbutise a aduna sub povăţuirea sa nu mai puţin de zece mii de haiduci.

Necurmatele războaie ale lui Ştefan-vodă, luând necontenit pe ţărani de la sapă la armă, au sărăcit cu desăvârşire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau şi boierii, căci domnul cruţa foarte mult aristocraţia ţării, organizată după modelul feudalităţii ungare şi polone. Aşadară, toţi acei ce simţeau în piepturile lor bătând inime de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost-se puneau a pândi şi a tăia pe neguţătorii drumeţi, mai cu seamă turci şi armeni, şi pe avuta boierime.

Postelnicul Şarpe, aţinti ochii asupra culmii dealului prin o mişcare iute ca lovitura fulgerului, apoi goli sabia şi strigând: după mine! se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcţiunea de unde au venit săgeţile.

O a doua împroşcătură de săgeţi a răsturnat de astă dată la pământ doi din ceata postelnicului, care el însuşi abia scăpa numai mulţumită armurii sale; dar când ceata ajunse în vârful dealului şi spera a descoperi, în fine, pe misterioşii duşmani, ea n-a văzut altceva decât un copilaş ca de opt ani, cu păr roşietic, care se juca în iarba.

— Al cui eşti tu? îl întrebă postelnicul.

— Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică la călăreţii ce-l încungiurară.

— Şi cine-i acel tată?

— Un pui de zmeu.

— Vrei să zici un hoţ?

— Ba hoţ eşti tu!

Postelnicul rădică pe copil şi-l aşeză înaintea sa pe cal.

— Mulţi haiduci sunt aici în codru?

— Douăzeci şi patru

— Cine e căpitanul lor?

— Drăgan Bărbuţă-Scurtă.

— Unde sunt ei acuma?

— Au fugit în ceea parte, răspunse copilul, arătând în dreapta.

Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro două sute de paşi înainte, când, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le arunca.

— Înapoi, fraţilor! zise postelnicul cu despreţ; că doară nu ne vom bate cu văzduhul!

Ceata se retrase, urmărită dentâi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeţilor. Un bulgăr a izbit pe postelnic în umăr, iar o săgeată s-a mai înfipt în celălalt genuchi al bietului Luca, care seamănă acum cu un înger înaripat la picioare.

Postelnicul a răspuns la rană prin o înjurătură, Luca prin tăcere.

Întorcându-se la locul unde rămăseseră cei doi cetaşi răniţi, postelnicul îi găsi proaspăt descapitaţi şi sângerândele lor trunchiuri întinse fără haine pe iarbă.

O furie de răzbunare s-a zugrăvit pe feţele tuturor voinicilor. Dar cum să-şi răzbune, când nu aveau asupra cui! Pentru o clipă, postelnicului îi veni în gând de a zdrobi capul copilului de hoţ, pe care până acum îl ţinea lânga sine pe şea; dar acel gând era mai jos de măreţul sau suflet. “Ce-i vinovat copilul?” îşi zise el şi opri mâna, deprinsă a secera numai pe vrăjmaşii puternici şi primejdioşi.

Tocmai atunci ieşi dintre crăngi şi se apropie de ceată o babă îmbrăcată în zdrenţuri, cocoşată, cu capul plecat în jos îmbrobodită astfel, încât i se vedeau numai ochii.

— Fie-ţi milă, jupâne; dă-mi copilul înapoi, zise ea, apropiindu-se de postelnic şi silindu-se a da glasului său un ton femeiesc,

— Tata! tata! strigă copilul, zbuciumându-se ca să sară de pe cal.

— A, hoţule, răcni postelnicul, care căuta o jertfă de răzbunare.

Şi, smulgând măciuca aninată la şea, izbi în capul mincinoasei babe. Haiducul se îndreptă, se apucă cu mânile de cap, se clatină şi căzu mort.

În aceeaşi clipă ca prin minune, vro douăzeci de hoţi, îmbrăcaţi ţărăneşte, dar cu pene de păun la cuşme şi înarmaţi cu suliţe şi lungi cuţite, s-au aruncat din toate părţile asupra cetei postelnicului, strigând: ucide! ucide!

Postelnicul nu avea cu sine, după moartea celor doi ucişi, decât pe stegarul său Luca, pe grămăticul său Iorgu şi şase tineri, feciori de boieri, cari l-au întovărăşit în Polonia pentru, a vedea şi ei ţările străine; dar toţi erau înarmaţi, cum se zice, până-n creştet şi ardeau de dorinţa de a se arăta voinici în faţa unui bărbat atât de vestit ca postelnicul şi de ale cărui laude atârna viitorul lor.

Postelnicul era modelul unui ostaş român din şcoala lui Mircea, Ştefan, Ţepeş. Vitejia fără viclenie era pentru el ca carne fără sare, ca prânz fără vin. El vedea că hoţii sunt mulţi mai numeroşi şi mai tari prin cunoştinţa localităţii. Ceata sa era obosită de drum. Aşadară, postelnicul tună deodată cu puternica sa voce:

— Staţi, haiduci, că o să vă spun o vorbă bună.

Hoţii, încredinţaţi că mica ceată boierească nu le poate scăpa din mână, s-au oprit pe loc.

— Nu şade frumos, urmă postelnicul, nu şade frumos ca românii să se bată cu români, căci doară suntem fraţi. Mai bine să ne înţelegem cu pace. Cine e vătăşelul? Care din voi e Bărbuţă-Scurtă?

— Eu, răspunse unul din hoţi, ieşind cu semeţie din grupa celorlalţi, de cari se deosebea numai prin neobicinuita lungime a barbei. El se apropie de postelnic, şi, răsucindu-şi mânecele cămeşii, îl întrebă cu un aer măreţ: vezi aste braţe groase, groase şi vânoase? Vrei o luptă dreaptă?

Postelnicul îl măsură cu ochii de la cap pană la picioare, fără a răspunde un singur cuvânt, despică aerul cu tăişul săbiei, şi o dată cu aerul, a despicat capul îndrăzneţului haiduc.

În acelaşi moment toată ceata postelnicului se aruncă asupra hoţilor, ameţiţi prin neprevăzuta moarte a căpitanului. Lupta n-a durat mai mult de câteva minute; şapte haiduci căzură morţi, iar ceilalţi, cuprinşi de o frică şi de panică, au dispărut în desişul codrului.

— Unde-i tata? unde-i tata? ţipa copilul, revenit din leşinul ce-l cuprinsese văzând moartea părintelui său, şi pe care postelnicul îl ţinea strâns la piept cu braţul stâng, pe când cu mâna dreaptă mânuia arma. Unde-i tata?

— Taci, plodule, că-ţi sfărâm capul, răcni postelnicul. Ţine-l, Iorgule, adause el către unul din ceată, dându-i copilul. Să mi-l aduci teafăr la Suceava. Trebuie să scăpăm sufletul acesta nevinovat din păcatul hoţiei. Ş-apoi, noi suntem cari l-am lipsit de tată.

II

Din care se vede cât de primejdios este de a sosi în Capitală în ziua când s-a născut un copil în palatul domnesc.

Chiar în ziua când postelnicul Şarpe se întoarse pe la crăpatul zilei în Suceava, curtea domnească înfăţişa spectacolul unei bucurii amestecate cu tristeţe. Domniţa Stanca, femeia tânărului Bogdan-vodă; mai-marele fiu al domnului, muri din facere, născând un cocon, cărui i s-a impus în botez falnicul nume de Ştefan.

Bogdan Vodă era nemângâiat. închis în camera sa, el ascundea de văzul curţii lacrimile ce-i udau ochii. La naiba! îşi cugeta el în gândul său, copii voi mai face treizeci, dar o nevastă ca Stanca unde să mai găsesc!“

În adevăr, a fost frumoasă, plăpândă, drăgălaşă răposata domniţă, despre care istoria tace, dar o slăveşte pănă astăzi cântecul poporului:

"Fecioară ca o stea,
Mândră ca o păsărea,
Dulce ca o floricea!"

Pe când la aripa stângă a colosalului palat domnesc, zidit, în forma unei cetăţi, tânjea junele Bogdan Vodă, la cealaltă, aripă, unde locuia Ştefan cel Mare, era petrecere-şi veselie. Bătrânul domn, a cărui patimă pentru femei se stinsese acum sub greutatea anilor şi a podagrei, se bucura de naşterea unui nepot, netezindu-şi barba şi zicând cu zâmbet: „Cu o muiere mai puţin, cu un voinic mai mult!“

Apartamentul lui vodă avea forma de semicerc cu o galerie de ferestre arcate, iar sub fiecare fereastră, din partea curţii, se înălţa câte o cascadă, şi în stropiturile argintii ale apelor se jucau în acest moment razele soarelui, îngânând toate culorile pietrelor scumpe.

Odaia era podită cu mozaic; tapiţată cu catifea mohorâtă de Veneţia, pe care străluceau flori cusute şi împletite din mărgăritar şi aur; mobilată în giur cu divanuri acoperite de covoare turceşti; iar în mijlocul apartamentului stă o masă circulară de marmură neagră, pe care se vedeau aşezate o mulţime de preţioase mănunţişuri: cerbişori de aur cu coarne de mărgean, păunaşi cu coade presărate de ametiste, rubini, smaragde, zmei de aur cu ochi de diamant etc. etc.

Ştefan cel Mare şedea într-un jeţ şi părea a număra bobiţele frumoaselor metanie de mărgean, ce i le închinase cu câteva zile mai înainte un stareţ al Putnei; iar înaintea Domnului şedea pe scaun vornicul Boldur şi sta în picioare doftorul măriei-sale, italianul Vatini.

— Zici, meştere doftore, că copilul e sănătos, voinic? întrebă pentru a treia oară bătrânul Vodă.

— Era cam în primejdie, răspunse doftorul, dându-şi un aer de importanţă; dar, slava Domnului, am luat toate măsurile trebuincioase, încât poci răspunde pentru sănătatea băiatului.

— Spune mai pe scurt că era în primejdie, şi tu l-ai scăpat.

— Da, măria-ta.

— Apoi minţi, că nu l-ai scăpat tu ci l-a scăpat Dumnezeu. Aşa e, jupân vornice?

Vornicul plecă capul în semn de afirmaţiune, iar Ştefan Vodă, mulţumit de neplăcerea ce face doftorului concurenţa lui Dumnezeu, urmă mai departe:

— Cu cine seamănă copilul, cu mine, cu Bogdan, sau cu mă-sa?

— Pană acum nu se poate cunoaşte, măria-ta; toţi copiii seamănă la faţă unul cu altul; dar putem să-i cercetăm zodia.

— Bine spui, meştere doftore! Vrea să zică, tu eşti şi zodiar pe lângă celelalte? Cum de nu mi-ai spus-o pănă astăzi?

— Ba nu, măria-ta; eu nu sunt zodiar, dar zilele trecute a sosit aci de la Padova un văr al meu, foarte deştept în magie.

— Ce vrea să zică magia, jupâne vornice? întrebă Vodă pe Boldur, crezând că boierul nu va şti să răspunză.

— Slăvoneşte se zice adică volhovstvo măria-ta.

— Procopsit mai eşti, jupâne vornice! gândeam că te pricepi numai la arme. Dară eu ţi-oi spune că magia nu e volhovstvo; şi cată că am dreptate, măcar că tu eşti cel procopsit. Magia este amăgeală. Cum ţi se pare? Chemaţi-mi dară pe acel învăţat amăgitor.

Doftorul, deprins cu păcăliturile bătrânului domnitor, se închină în tăcere şi ieşi.

— Ia spune-mi, Boldure, urmă Vodă după o scurtă pauză, crezi tu în solomonii d-ale zodiarilor?

— Trebuie să credem, măria-ta, că vorbesc şi Sântele Scripturi; trebuie să credem dară oricum să fie, e mare păcat, mare păcat este de a asculta pe zodiari...

— Şi de ce să fie păcat?

— Pentru că adică e lucrul Satanei.

Ştefan Vodă s-a pus pe gânduri. Pe d-o parte, curiozitatea îl împingeau a afla viitorul nepotului său, pe de altă parte, machiavelismul îi impunea necesitatea de a părea religios până la fanatism. În fine, domnul găsi un ingenios mijloc pentru a împăca această contradicţiune.

— Zici, Boldure, că solomoniile sunt lucruri drăceşti?

— Da, măria-ta.

— Şi mai zici că este păcat de a se folosi de lucruri drăceşti?

— Aşa, măria-ta.

— Dar mie unuia mi se pare că este păcat numai atunci când te vinzi dracului, iară când nu te vinzi atunci înşeli pe Ucigă-l Toaca şi, prin urmare, faci o faptă plăcută lui Dumnezeu.

Vornicul nu ştiu cum să răspunză la puternica argumentaţiune a Domnului, care tăia cu sabia greutăţile teologice.

În acest moment uşa s-a deschis şi a intrat doftorul, urmat de astrolog şi de un băiat de vro zece ani.

Zodiarul era un bărbat de o vârstă de mijloc, frumos, nalt, cu o figură foarte dulce şi plăcută. Intrând, el se întoarse mai întâi de toate cătră icoana Sântului Ştefan, aninată într-un unghi al odăii, făcu trei cruci, apoi merse spre Vodă, îngenuche, îi sărută mâna, dar toate astea fără a rădica ochii în sus.

Băiatul se deosebea prin o figură atât de palidă şi transparinte, încât se părea că-i poţi număra toate oasele.

El imită întocmai ceremonialul de intrare al stăpânului său, cu acea numai diferinţă că nu-şi ascundea ochii.

Ştefan cel Mare îi privi în tăcere, apoi zise:

— Dar multe cruci mai faceţi.

Zodiarul ceru de la doftor italieneşte explicarea cuvintelor Domnitorului.

— Îi pare bine că te vede, răspunse doftorul.

— Ce ţi-a spus talianul? întrebă Vodă.

— A răspuns că face multe cruci pentru că meşteşugul său atârnă de ajutorul dumnezeiesc, răspunse doftorul.

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine!

Precum vedeţi, zodiarul rămase foarte mulţumit cu traducerea italiană a cuvintelor Domnului, şi Domnul fu încântat de traducerea românească a cuvintelor zodiarului; priceputul doftor ştiu a-i îndatora pe amândoi.

Acum zodiarul aşeză băiatul pe divan, aţinti asupra-i ochii săi căprui deschişi, a cărora privire avu puterea de a adormi îndată pe slabul copil, şi s-au început interogaţiunile: Vodă se adresa româneşte cătră doftor, doftorul italieneşte cătră zodiar, zodiarul tot italieneşte cătră băiat, băiatul răspundea, şi apoi doftorul d-a dreptul traducea răspunsul.

— Pentru ca să fiu sigur că zodiarul ştie viitorul, trebuie să văz mai întâi dacă-i sunt cunoscute lucrurile de faţă, zise Vodă. Întrebându-l, meştere doftore, ce face acum împăratul turcesc?

După ce întrebarea trecu prin intermediele enumerate mai sus, băiatul răspunse:

— Doarme.

— Dar ce face craiul leşesc?

— Doarme.

— Tot doarme! Pesemne numai eu sunt mai harnic decât toţi domnii creştinătăţii! Dar, ia spune-mi, ce gândesc eu acuma?

— Să ne dai câte douăzeci şi cinci de toiege la spate.

— Zău ai ghicit! Vezi, că Dracul nu glumeşte! Aici Domnul făcu o cruce. Mai spune-mi ce veste a primit, domnia-noastră în astă-noapte?

— Două veşti: una că a ars palatul de la Vaslui, alta că tătarii se pregătesc a intra în ţară.

— Minune! mare minune! strigă Domnul, făcând trei cruci după olaltă. Auzitu-l-ai pe neamţ, Boldure? Ei bine, acuma să-mi spui dacă nepotul meu va fi voinic.

— Va fi un viteaz de frunte.

— O să fie iubitor de dreptate?

— Va vărsa mult sânge nevinovat.

— Cu cine va avea războaie?

— Cu turcii şi tătarii.

— Mult va trăi?

— Va fi omorât de tânăr.

Fruntea lui vodă s-a posomorât:

— Şi cine-l va omorî?

Aci copilul nu răspunse nimic.

— Cine-l va omorî? repetă vodă.

Copilul se păru a face o silinţă convulsivă şi răspunse:

— Moartea lui a sosit astăzi în Suceava.

Tocmai în acest moment întră postelnicul Şarpe.

Vodă s-a-uitat la Boldur, Boldur s-a uitat la postelnic, postelnicul se uita cu nedumerire la unul şi altul, la copilul aşezat pe divan, la astrolog, la doftor...

III

Din care oricine poate să vază cum că Vodă n-a putut închide pe un postelnic, pe când un copil a izbutit a închide pe un vornic.

Palatul postelnicului Şarpe se afla la marginea Sucevei, aproape de poarta numită atunci ungurească, fiindcă pe acolo trecea drumul spre hotarul ţării cu Transilvania; o poartă zidită în chipul unui mare turn cu patru unghiuri, în a cărui jumatate de jos era arcul de intrare în oraş, iar în jumatatea de sus, covârşită cu un acoperămant conic, locuia un calic prepus la păzirea portii.

Un zid de piatră cu zăbrele încungiura şi ascundea palatul, lungit în fundul curţii, având în dreapta o grădină, în stânga un şir de căsuţe mici pentru slugi, în faţă – grajdurile. În mijlocul curţii se vedea o fântână de marmură, cu un stâlp de fier alături, de pe care spânzura un lanţ tot de fier pentru a scoate apă. Palatul avea două rânduri de arhitectură gotică, cu uşi şi ferestre ogivale, cu geamuri verzi cu trei foişoare vitrate şi ascuţite aşezate în firidele unui acoperemânt foarte înalt; în fine, un palat precum se poate vedea până acum în Nürnberg, însă numai acolo.

Postelnicul se întoarse acasă trist şi gânditor.

El nu s-a putut aştepta niciodată ca Domnul să-l primească cu atâta răceală.

— Ieşi, postelnice şi vei aşterne mai târziu domniei noastre, despre câte ai lucrat în Ţara Leahului“ îi zise Ştefan Vodă, fără a-l lăsa să rostească un singur cuvânt.

Sprinceana dreaptă a domnului, se rădică în sus: semn de mânie.

„Şi de ce să fie mânios?" gândea postelnicul, umblând cu paşi mari prin odaie. "Ce i-am făcut? Cu ce sunt vinovat?“

Şarpe în zadar îşi frământa capul pentru a descoperi cauza neaşteptatei dizgraţii.

În vârstă de treizeci de ani, adică foarte june după ideile epocii, el ajunsese deja mare postelnic şi unul din favoriţii cei mai de aproape ai tronului. Această repede înălţare îi făcu mulţi duşmani şi mulţi invidioşi: pe de o parte, între boierii cei tineri, pe cari îi lăsase în urmă; pe de altă parte, între boierii cei bătrâni, pe cari îi întrecuse. Nu cumva aceştia s-ar fi folosit de lipsa lui din ţară pentru a-l ponegri înaintea lui Vodă?

Însă chiar calomnia trebuie să aibă o bază, un clenci de care să se anine şi să-i mărească importanţa; chiar calomia trebuie să vază o umbră de vină pentru ca să-i poată da un corp, să facă din ea un uriaş, o namilă. Postelnicul căuta acea bază, acel clenci, acea umbră, dar n-o găsea, căci tot trecutul său era limpede ca apa izvorului.

În sfârşit, apăsat de mâhnire, el se aruncă pe divan, crezând că liniştea îi va însufla o idee de mântuire.

Uşa s-a deschis şi a intrat vechiul său amic şi tovarăş, vornicul Boldur, pe care l-am văzut în odaia domnească faţă la scena zodiarului.

— E rău, postelnice! E foarte rău! Nu-ţi pierde timpul. E rău! Încalecă un cal, şi la fugă…

Aşa începu vornicul...

— Dar eu nu pricep... voia să întâmpine postelnicul.

— Vei pricepe mai târziu, mai târziu vei pricepe.

— Slujbele mele cele multe...

— Se vor găsi totdeauna mulţi, foarte mulţi se vor găsi ca să slujească domnilor.

— Nevinovăţia mea...

— Ascultă, Şarpe, porunceşte să-ţi înşeie pe cel mai bun, auzi! Cel mai bun cal din câţi ai; şi apoi vom mai vorbi cât va fi timpul.

Postelnicul merse la o fereastră deschisă. Comişii adăpau caii la fântână.

— Să-mi inşeie pe bahmetul Talpeş, strigă el cătră comişi; iute!

— Un blăstemat de zodiar — urmă atunci Boldur — proroci lui Vodă că tu o să fii ucigaş al nepotului său, al nepotului celui nou născut…

— Eu?

— Cel puţin aşa a vrut să înţeleagă măria-sa; aşa i-a plăcut să înţeleagă, căci zodiarul a spus numai atâta, că ucigaşul domnişorului a sosit în Suceava astăzi, adică a sosit tocmai în ziua sosirii tale.

— Dar au mai fost şi alţi cu mine.

— Cine anume?

Postelnicul enumeră pe toţi tovarăşii călătoriei, sale, începând de la rănitul Luca.

El a uitat numai pe copilul găsit, despre care credea de prisos să mai vorbească.

Un uşier a venit să spună că calul stă gata la scară.

Postelnicul scoase dintr-o ladă de fier, aşezată într-un colţ, un greu săculeţ plin de ţechini veneţiani, numiţi la noi simplu venetici, se îmbrăţişă cu vornicul, şi amândoi ieşiră afară.

La scară sta spumând şi bătând din copite un mândru cal arăbesc din soiul negrilor, negru ca pana corbului, cu un căpuşor mic, picioare subţiri şi gât încolăcit ca al unei lebede.

Postelnicul voia să mai vorbească; dară Boldur îl împinse spre cal, zicându-i cu asprime:

— Nu e timpul, postelnice!

Şarpe se aruncă pe şea, făcu o cruce, se mai îmbrăţişa cu Arbure şi dispăru.

Vornicul privi în tăcere la fugândul siluet al amicului său; dar când voi a se retrage, i s-a părut că zăreşte ceva într-o fereastră deschisă; era un copil cu ochi gălbui şi cu păr cam roşu, îmbrăcat în frumoasă haină vişinie cu ceprazuri de argint şi jucându-se cu o minge.

Boldur n-a văzut până acum pe acel copil în casa lui Şarpe. Aşadară, se apropie şi-l întrebă:

— Al cui eşti, băietele?

— Apoi acuma eu singur nu mai ştiu al cui sunt! răspunse copilul, a cărui figură prevestea o inteligenţă neobişnuită.

— Dar cum te cheamă?

— Iancu.

— Cum ai nimerit aici?

— M-a adus boierul din codrul nostru...

Aci, aducându-şi aminte de moartea tătâni-său, copilul a început a se îneca în lacrimi, şi vornicul n-a mai putut scoate nici un cuvânt de la el.

Nu ştiu dacă toată lumea a observat un lucru; mie, unuia, mi se pare că nu l-a ghicit nici chiar Lavater. Natura copilului se poate recunoaşte când îl vezi plângând. Lacrimele nu desfigurează unele feţe copilăreşti, ba încă le dau oarecare expresiune blândă, dulce, simpatică; pe când, sunt copii al cărora plâns le strâmbă şi le schimonoseşte astfel toate trăsăturile feţei, încât nu te poţi uita la ei fără să resimţi un dezgust, o aversiune, o depărtare involuntară.

Aşa era copilul la care se uita acum vornicul: figura lui prezintă ceva aşa de mizantropic, aşa de amar, aşa de respingător, încât bătrânul Boldur îi întoarse spatele şi se depărta de casa postelnicului, şoptind printre dinţi: ciudat lucru!

Vestea despre prorocia zodiarului cum că postelnicul Şarpe este menit a fi ucigaş al nepotului domnesc se lăţi prin Suceava cu repeziciunea fulgerului, însoţită de sute şi mii de comentarii, care de care mai fantastice.

Însă nu se cunoştea încă hotărârea bătrânului Domn, şi deci, pe de o parte, toţi boierii prieteni ai lui Şarpe, pe de alta, toţi boierii vrăjmaşi ai lui Şarpe s-au grăbit a merge la palat ca să stăruiască, unii pentru el, alţii contra lui.

Vrăjmaşii erau mai numeroşi!

Vodă chemă pe vel-armaşul Fliondur şi porunci să închiză pe postelnic în foişorul cetăţii, pănă la o altă poruncă.

Armaşul adună toate slugile postelnicului, le întrebă unde e stăpânul lor, dară nimeni nu ştiu să răspunză.

— Eu ştiu, strigă atunci copilaşul cel roşcovan, alergând înaintea armaşului; venise aici un boier cu musteţi mari negre şi zise jupânului să fugă; l-am auzit vorbind eu singur, ţinindu-mă ascuns din dosul uşii.

Slugile au adeverit că au văzut pe postelnic cu vornicul Boldur.

Armaşul raportă lui Vodă rezultatul cercetării şi primi porunca de a întemniţa pe Boldur şi de a trimite douăzeci armăşei în goană după postelnic, zece pe drumul Ardealului şi alţi zece pe drumul Poloniei.

Era cel puţin patru ore trecute de la fuga lui Şarpe.

Armăşeii l-au căutat în dreapta şi-n stânga, dar i s-a pierdut până şi urma.

A doua zi a venit la domnitor veşti noi despre năvălirea curândă a tătarilor în părţile Fălciului. Ştefan era acum prea bătrân şi prea slăbănog pentru ca să mai poată el singur mânui sabia.

După o lungă răzgândire şi nedomerire, el porunci vel-armaşului să scoată din popreală şi să aducă la palat pe vornicul Boldur, atunci cel mai vestit din toţi hatmanii Moldovei.

— Te vei fi supărat pe mine, jupâne vornice, şi ai dreptate, începu Domnul, făcând lui Boldur semn ca să şadă.

— Ba nu m-am supărat pe măria-ta, stapâne: m-am supărat pe veneticul, care prin vrăjiturele lui ţi-a fermecat judecata măriei-tale, răspunse cu îndrăzneală Boldur, dar fără a se pune jos.

— Lasă, te linişteşte, căci am poruncit să-l dea afară peste hotare, zise Vodă, făcându-se că n-a înţeles amara ironie a vornicului. Aşadar, Boldure, fie pace între noi, şi să ne iertăm unul altuia, pentru ca să ne ierte apoi şi Sânta Troiţă.

— Amin, zise Boldur.

— Acum, du-te de te odihneşte, şi te vom chema după aceea la slujba domniei noastre.

Vornicul sărută mâna ce-i întinse cu prietenie Vodă, şi ieşi din palat, zicând în sine: "Vulpe bătrână"

Tot atunci stăpânul, rămas singur, zâmbi fi zise în gândul său: "Proastă-i lumea!"

În curtea palatului un arcaş aduse înaintea vornicului un săcui, care-l căuta de vro câteva ceasuri.

Săcuiul îi dete în mână următoarea scrisoare de la postelnicul Şarpe:

"Frate mai mare şi ca şi un părinte, jupân vornice.
Am scăpat cu zile în ţară săcuiască şi mă aflu sănătos în casa grofului Andraş. Pană ce va trece urgia măriei-sale lui Vodă, nu te îndura de a mă înştiinţa despre starea lucrurilor pre acolo. Iarăşi să aibi în milostiva ta grijă căsuţa mea, pre biet nepotul meu Luca şi pre nevinovatul copil ce l-am întors din calea hoţiei."

IV

În care apar pe scenă trei doftori: un italian, o babă şi un copil

Luca cu care am făcut cunoştinţă la începutul acestei istorii, era nepot de frate al postelnicului Şarpe.

Tată-său, părcălab al Cetăţii Albe, fu ucis pe murii fortăreţei, apărând-o contra turcilor. Mumă-sa şi două surori căzute în robia tătărească, pieriră fără veste. Luca a scăpat, fiindcă din întâmplare se afla atunci în Suceava la moşul său.

După obiceiul acelei epoce, de la doisprezece sau treisprezece ani în sus, boierul român devenea ostaş. în războaiele contra turcilor, tătarilor, leşilor, mai cu seamă în sângeroasa bătălie de la Cosmin, tânărul Luca atrase asupră-şi privirile chiar din partea celor mai vitezi, nu atât prin o furie războinică pe cât prin un sânge rece mai presus de natura omenească. A şedea lângă vatră sau a sta în faţa duşmanului îi era totuna. El căpăta rane cu aceeaşi nepăsare cu care bea un pahar cu apă. Niciodată ninieni nu l-a văzut nici râzând, nici plângând; niciodată vocea lui nu-şi schimba tonul obicinuit; niciodată paşii lui nu erau mai pripiţi sau mai înceţi.

Luca nu ştia multă carte, dar avea multă minte. Deprinderea de a cumpăni fiecare mişcare, de a cântări fiecare cuvânt, de a desfira fiecare faptă îl înzestra în gradul cel mai înalt cu cunoştinţa vieţii. El vorbea bine, dar niciodată de prisos, însuşi postelnicul, cu toată fineţa sa, de multe ori recurgea la sfaturile nepotului şi recunoştea apoi bunătatea lor.

Luca nu pricepea ce este dragoste sau ură. El nu ura pe turci sau pe tătari, deşi lor le datorea stingerea neamului său. El nu iubea pe postelnic, măcar că acesta era unica sa rudă şi unicul său protector. El nu ura şi nu iubea pe nimeni; dar în privinţa tuturor îşi împlinea ceea ce i se părea lui a fi o datorie a sa. Se bătea ca un leu cu turcii şi tătarii, socotea şi apăra pe postelnic.

Luca era nalt, subţire, cu picioare şi mâni de o lungime disproporţionată; avea o pieliţă foarte albă, ochi albaştri şi somnoroşi, păr galben, un nas tras; în fine, o figură mai mult olandeză, ceea ce nu este de mirare, căci românii nu se deosebeau niciodată, ca celelalte popoare, prin vreun tip propriu al lor. Ca regnul vegetal al ţărilor noastre, ca temperatura cea nestatornică ce ne bântuie când cu frigul norvegian, când cu arşiţele Egiptului, fiii Daciei lui Traian poartă pe feţele lor tiparul tuturor climelor. Aţi văzut cu ce sublimă flegmă a întâmpinat Luca loviturile săgeţilor în lupta cu hoţii din Codrul Cosminului. Rău şi în pripă curăţate şi legate, ranele sale era să-l coste foarte scump. Deşi postelnicul, făcându-se chirurg de nevoie, scoase capetele săgeţilor şi, spălând ranele cu apă rece, împreună marginile lor pe cât putu mai bine, totuşi, trecuse pană atunci un interval destul de lung, un interval şi mai lung a mai trecut după aceea până a ajunge la Suceava, încât durerea, osteneala călătoriei, necontenita mişcare aduseră pe bietul rănit într-o stare foarte primejdioasă, în care incepu a aiuri.

Palatul postelnicului, ca ale tuturor boierilor mari din acea epocă, era plin de slugi de tot felul. Maimuţind pompa domnească, aristocratii noştri aveau şi ei curteni, uşieri, stolnici, paharnici, comişi, vânători etc., etc., cari toţi, la caz de trebuinţă, se înarmau şi întovărăşeau pe stăpân la război, sub numele de “casa cutăruia”. Dar lucru curios! În toată curtea postelnicului, atât de numeroasă şi pestriţă, nu se gasea o singură femeie! Chiar slugile cele căsătorite trebuiau să tină nevestele lor în târg, căci vai şi amar de afla cumva boierul că o suflare de muiere s-a pripăşit în palatul său! Aşadară, bietul Luca căzu în grija bărbatilor, cari se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să facă, cum să înceapă măcar.

După fuga postelnicului din ţară, mai mare peste casă a rămas cunoscutul nostru din Codrul Cosminului, gramaticul Iorgu, poreclit Hârea, fecior al unui boier muntenesc care pribegise în Moldova din cauza cruzimilor lui Ţepeş Vodă şi muri aici, lăsând pe fiul său sub ocrotirea postelnicului Şarpe. Iorgu iubea foarte mult pe Luca şi cu tristeţă se scărpina la cap, gândindu-se la suferinţele lui şi întrebându-se pe sine însuşi: „ce-i de făcut?“

— Să aducem pe mătuşa Despa, îi zise vânătorul Focşa.

— Dar nu ştii tu că mătuşa Despa îi o muiere, ea? răspunse Iorgu, apăsând asupra ultimelor cuvinte.

—Te temi de mânia boierului? Parcă jupânul postelnic o să ştie?

— Poate să afle.

— Vorbă să fie! ş-apoi dacă nu va vindeca mătuşa Despa, atunci nici Dracul nu va mai putea să vindece, iartă-mă, Doamne!

— Fie şi aşa! Ad-o dar aici pe mătuşa Despa.

— O aduc îndată, dar să ştii că ea nu primeşte bani mai înainte de a vindeca cu desăvârşire.

— Numai cată să nu ajungă cumva la ştirea postelnicului.

Mătuşa Despa era în acel timp o celebritate medicală a Sucevei şi, prin urmare, a Moldovei întregi. Prin descântece şi prin ierburi, ea avea puterea de a lecui toate boalele şi, din contră, de a le trimite oricărui nenorocit ce ar fi avut prilej a-i displăcea. Poporul, pe de o parte, se temea de farmecele sale, pe de altă parte, o slăvea pentru minunatele sale leacuri. În toată ţara, mătuşa Despa avea un singur duşman, pe doftorul domnesc, italianul Vatini; dar nici doftorul nu putea să-i facă vreun rău de frica poporului, nici ea nu putea să facă vreun rău doftorului de frica lui Vodă. El o învinovăţea că are legăture cu Dracul; ea îl bănuia a fi din favoriţii cei mai de aproape ai Satanei.

Mătuşa Despa a cercetat starea lui Luca, a cerut să i se aducă apă nencepută şi stropi rana de trei ori, cântând următoarea invocaţie, râmasă de la strămoşii noştri romani, şi pe care nu ştiu dacă o înţelegea ea singură:

"Sator
Arepo
Tenet
Opera
Rotas"

După aceea udă în apă un petec de pânză curată şi-l legă la rană, incredinţând că bolnavul se va însănătoşi în nouă zile, repetându-se de câte şase ori pe zi operaţiunea spălatului ranei cu apă nencepută şi descântată.

Dar numai două zile a urmat Luca cu leacul mătuşei Despei. La a treia zi veni vornicul Boldur, îndemnat prin scrisoarea pribeagului postelnic, şi, aflând despre boala nepotului prietenului său, aduse cu sine pe doftorul Vatini.

Medicul italian dezlegă rana lui Luca şi o văzu pe jumătate tămăduită.

— Cine a căutat pe bolnavul? întrebă el pe Iorgu.

— Apoi de, cine să-l fi căutat! adusei pe mătuşa Despa...

Auzind acest nume, doftorul, aruncă pe masă bereta sa te catifea neagră şi nu putu a nu rosti printre dinţi un: „Corpo di Bacco“

— Şi ce a făcut mătuşa voastră?

— Descânta şi uda rana cu apă rece.

— Blăstemată! procletă! Poftim, mă rog, ce fel de doftorii! Descânta şi uda!

— Cu toate astea, vezi că leacul a ajutat mult; rana s-a închis!

— S-a închis, nu s-a închis! răcni doftorul cu furie, bătând în masă cu inelul de aur ce-i împodobea unul din degete, s-a închis pe dinafară, şi s-a deschis dinăntru, mă înţelegi? Auzit-a cineva ca apa rece să fie o doftorie. Per diabolo!

Cu mare greu s-a linistit sacra furie a nobilului medic, care porunci să nu se mai auză numele mătuşii Despa şi făgădui că va aduce peste câteva ore o doftorie nedescântată, în care n-a intrat nici o picătură de apă, rece sau caldă.

Până ce doftorul alergă acasă, pentru ca să compună după regulile lui Galien puternica sa doftorie, să ne întoarcem o clipă la copilul găsit Iancu.

Introdus în casa postelnicului, el alătură mai nainte de toate îndemânările noii sale locuinţe cu golitatea vieţii hoţeşti; îşi aduse aminte grosimea cămăşuţei sale ţărăneşti alăturând-o cu scumpul dolmănaş ce-i luă Iorgu de la Liovean, chiar în ziua sosirei în Suceava, din porunca postelnicului, alătură ghionturile şi bătăile ce căpăta de la hoţi, cu socotinţa ce-i arătau acum toate slugele, numindu-l „cocon“; şi toate aceste alăturări l-au mângâiat pe dată chiar de moartea părintelui său.

Uitându-se apoi în giur, Iancu văzu că, afară de el, postelnicul mai avea alţi doi copii de suflet mai vechi şi, fireşte, mai iubiţi, pe Luca şi pe Iorgu; şi băiatul pricepu că dragostea lui Şarpe pentru dânsul ar fi mai mare, de n-ar fi ceilalţi doi părtaşi, pe cari a şi început a-i urî.

Văzând pe Luca bolnav şi zăcând fără mişcare, Iancu îşi zise: „încai acesta de ar muri, deocamdată!“

Invidia e unul din acele simţiminte cari se nasc şi se devoltă în om mai bine de toate.

Biblia, totdauna sublimă prin întelesul filozofic al alegoriilor sale, rerpezintă invidia iscându-se între cei dintăi doi copii de pe faţa pământului: Cain şi Abel. Nimic mai adevărat.

Iancu fu faţă când doftorul se rosti asupra netrebniciei descântecelor babei, şi el resimţi o bucurie. Iancu fu faţă când doftorul promise a aduce leacuri cumsecade, şi el se întristă.

— Bădiţă Iorgule, zise deodată copilul cătră gramaticul postelnicului, aruncând mingea în sus, oare piperul strică la o rană sau nu?

— Cum să nu strice, nebunule, de vreme ce arde? Nu degeaba muntenii zic piperului ardei.

— Cine sunt muntenii?

— Nişte români ce ascultă la o altă domnie.

— Vrea să zică, piperul arde ranele?

— Fireşte.

Peste câtva timp, doftorul aduse un borcănaş cu o unsoare de culoare trandafirie, zicând lui Iorgu să ungă rana la noapte şi să lase aşa pană la a doua zi, când se va vedea ce va mai fi de făcut.

Iorgu puse borcănaşul pe o masă lângă patul lui Luca.

— Aceasta-i unsoarea pentru rana bădiţei Luca? întrebă Iancu.

— Dară, răspunse Iorgu.

Leacul a înzecit durerile bietului Luca. Rănitul se zbuciumă toată noaptea. Când doftorul veni dimineaţa, el se miră şi se sperie singur de o aşa neprevăzută lucrare a unei unsori menite a linişti şi adormi suferinţa; dar, dezlegând rana, văzu că doftoria cuprindea acum în sine nişte atome negre, ce i s-au părut a avea o mare asemănare cu piperul şi cari nu făcea de loc parte din reţeta primitivă, prescrisă după preceptele lui Galien.

Iorgu, aducându-şi aminte de întrebările ce i le-a fost adresat Iancu, a înţeles pe dată cine era vinovatul.

— Schimbaţi această doftorie, meştere doftore, şi vă asigur că voi priveghea astfel ca nimeni să nu se mai amestece în această treabă.

Doftorul se uită în ochii lui Iorgu cu un aer de măreaţă profunditate şi-i zise cu un ton misterios:

—Aşa e că sunt drăcii de-ale babei Despa?

V

Prin care se probează că politica cea mare este un lucru foarte copilăresc.

S-au strecurat vro două săptămâni de la scena tragicomică descrisă în capitolul precedinte. Doftorul venea în toate zilele, Iorgu schimba unsoarea cu însăşi mâna sa, lui Iancu îi era oprit de a pune piciorul în odaia bolnavului, şi astfel Luca a început cu încetul a se îndrepta, aiurarea a trecut, şi din când în când el se încerca a umbla rezemându-se pe cârje.

Prima întrebare ieşită din gura rănitului fu: "Unde este postelnicul?". Iorgu îi povesti cu d-amănuntul toată istoria, începând de la prorocia astrologului până la venirea vornicului Boldur cu doftorul Vatini. Luca tăcu şi se cufundă în gânduri pentru două zile. Rezultatul meditaţiilor sale s-a încheiat în următoarea dilemă: “Un om poate omorî pe un alt om sau de bunăvoie şi cu precugetare, sau fără ştire şi din întamplare. A omorî fără ştire şi din întamplare nu este o vină, acest păcat lesne se poate prileji orişicui, şi postelnicului, şi mie, şi lui Iorgu, şi altora cu toată credinţa noastră către domnie. A omorî de bunăvoie şi cu precugetare, a face una ca asta nu este în stare nici unul din câţi am întovărăşit pe postelnic în ţara leşească, din care eu îi cunosc bine pe toţi, afară... afară de copilul cel găsit. Dacă nepotul domnesc o să fie omorât din întâmplare, ucigaşul său nu se ştie cine va fi, ferească-ne Dumnezeu; dacă însă va fi omorât cu precugetare, ucigaş al lui nu va putea fi decât numai Iancu“.

Ajuns la această sigură încheiare, Luca rumpse zilnica sa tăcere şi întrebă în a treia zi pe Iorgu despre purtarea copilului găsit, de când intrase în casa postelnicului. Iorgu i-a înşirat toate, iar mai cu seamă cum, pârând pe Boldur, Mihu pricinui întemniţarea bătrânului vornic, şi cum apoi amestecă piper în unsoarea adusă de doftorul Vatini.

Luca după obiceiul său stătu iarăşi pe gânduri. Din când în când el trecea pe neaşteptate în odăiţa lui Iancu şi se uita drept în ochi, fără ca copilul să se tulbure cât de puţin de această inchizitorială cătătură; îi făcea câte o întrebare sau două, la care băiatul răspundea cu un spirit mult mai presus de vârstă; îl privea cu atenţiune când copilul se juca a prinde muşte, sfâşiindu-le câte o aripă sau câte un picior şi bucurându-se de marele necaz al micului insect. "E obraznic, e deştept şi e răutăcios totodată; foarte obraznic, foarte deştept, foarte răutăcios!" Aşa buiguia Luca în urma acelor observaţiuni, şi iarăşi gândea, şi iarăşi observa şi iarăşi buiguia.

Dar pe când Luca studia pe Iancu, pe atâta şi Iancu studia pe Luca. Copilul înţelegea de minune că bădiţă-său nu-l are bine la stomah, şi se hotărî a preveni lovitura, cu atât mai vârtos că ura sa pentru stegar deveni şi mai înverşunată de când nu i s-a nemerit stratagema cu piperul: duşmănia creşte prin neizbândă.

Iorgu lăudase în mai multe dăţi neobicinuitele daruri ale mătuşii Despei, care avea puterea, zicea grămăticul, de a schimba oameni în lupi, de a opri vântul, de a aduce ploaie sau seceta şi chiar de a pogorî luna pe pământ.

Iancu se preface bolnav.

—Ce te doare? îl întrebă Iorgu.

— Îmi ţiuie în cap.

— Numai atât?

— Îmi arde inima.

— Ei bine?

— Îmi tremură tot trupul.

—Culcă-te şi ţi-o trece.

— Ba nu, te îndură bădiţă Iorgule, trimite după moaşa Despa.

Iorgu întrebă pe Luca.

—Trimite după babă; ce mare lucru!

— Dar ce va zice boierul afând că o muiere a intrat în curtea sa, ba înca de două ori?

— Moşul nu este aici, şi femeile îl supără numai atunci când le vede sau când se poate întâmpla ca să le vază,

—Ai dreptate, asta nici nu mi-a venit în cap.

Dar mătuşa Despa răspunse la chemare că a fost despreţuită în casa postelnicului pentru hatârul unui afuirist de neamţ şi că cinstea nu-i iartă a se mai face încă o dată de râsul lumii.

— Atunci trimite-mă la ea acasă, bădiţă Iorgule, şopti Iancu, prefăcându-se că abia mai poate vorbi de durere.

Iorgu chemă pe vânătorul Focşa şi-i porunci să ia în braţe pe copil şi să-l ducă acasă la mătuşa Despa.

Căsuţa bătrânei fermecătoare se înălţa pe o movilă singuratecă, la ale cărei poale curgeau cu freamăt-monoton undele apei Suceava. în loc de gard, o încungiura din toate părţile o cunună de plopi, ca o ceată de uriaşi supuşi la poruncele misterioasei babe. Edificiul, zidit de vălătuci şi neboit, era aşezat, ca o moară de vânt, pe două bârne groase şi lungi. Acoperemântul casei nu se vedea de loc, ori pentru că era oblu, sau pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.

Poporul credea că înăntrul movilei s-ar fi aflând comori tainice, în cari mătuşa Despa păstra odoare nepreţuite şi unde făcea cumplitele sale farmece; dară unul mai cutezător, care s-a fost încercat de a pătrunde în acea groaznică peşteră, s-a înecat în Suceava, ba încă tocmai la mal, încât s-a tăiat oricui pofta de a se gândi măcar să urmeze nenorocitei pilde.

Odaia în care vânătorul Focşa duse acum pe Iancu avea înfăţişarea unui simplu bordei ţărănesc. De o parte, o uşă ducea într-o cămăruţă; de altă parte vedeai laviţe, o masă de lemn alb, icoana sfântului Mina, reprezentându-l cum trage de păr pe un drac negru cu o limbă roşie, o candelă înaintea icoanei, în fine un pat peste care stau aşezate una peste alta o mulţime de perine… semn că mătuşa Despa era fecioară.

O fecioară de cincizeci de ani, cu păr cărunt, cu un nas în formă de două nasuri lipite cu păreţii lor la un loc, cu nişte ochi mari, rotunzi, albi, cu o bărbie foarte progresistă… dară cu toate astea fecioară, fecioară fără cea mai mică bănuială.

Sunt lucruri mai presus de orice scepticism; aşa era, între altele, fecioria mătuşei Despa. Pentru a te încredinţa de asta, era de ajuns a o vedea o dată în faţă.

Trei pisice negre se jucau prin odaie… Mătuşa Despa şedea lângă o fereastră deschisă, fără gratii, şi împletea la ciorapi, aruncând din când în când câte o cătătură dasupra tulburelor ape ale Sucevei. Ea purta un zăbun de tebencă verde, un fel de stofă ce se fabrica pe atunci în Flandra şi era foarte căutată în orientul Europei— şi avu capul descoperit, căci, precum am mai spus, era fecioară şi ţinea mult la simptomele exterioare ale virginităţii sale.

— Bine ai venit! zise mătuşa Despa, văzând pe vânătorul Focşa. Cu ce te-a adus Dumnezeu?

— Bine te-am găsit, mătuşo Despo! Mai întâi, am venit să-ţi mai mulţumesc o dată pentru... ştii pentru ce!

— Vrea să zică, ea te iubeşte acuma?

— E nebună după mine, mătuşo.

— Mă bucur.

— Bunătatea d-tale. Alta, am venit să te rog să vezi pe copilul ăsta bolnav.

— Aşa se poate; dară ca eu, tocmai eu să mai calc vreodată pragul casei postelnicului, ferească-mă Dumnezeu, că doară nu sunt de râsul nemţilor!

— Apoi ce s-a întâmplat nu se mai poate întoarce, mătuşico.

— Ştiu, ştiu că vă căiţi acuma, dar lasă... ce boala are băieţelul?

— Parcă mi se sfâşie trupul, răspunse Iancu, ţinându-se cu amândouă mânile de mijloc.

— Atunci lasă-l aici la mine până mâine, vere Focşo.

— Nu te temi să rămâi singur? întrebă vânătorul pe Iancu.

— D-apoi de ce să mă tem? răspunse copilul cu mândrie.

— Aşa vine vorba, Iancule.

— Eu nu mă tem de nimic... dară mă doare!

— Voinic băiat şi-a găsit postelnicul! zise zâmbind mătuşa Despa.

— Voinic şi încă prea voinic! Aşadară, îţi sărut mânile, mătuşico şi voi trece mâine dimineaţa.

— Dus bun, vere.

Ieşind Focşa, mătuşa Despa trecu în cămăruţa de alături, aduse o unsoare cenuşie, despuie pe băiat de haine, îl lungi pe masă şi se apucă a-i freca încheiturile oaselor, buiguind din gură următoarea galimatie în versuri şi foarte profundă;

Purces-a omul mare,
Pe drumul mare
Cu toporul mare
Nimeni nu l-a văzut,
Nimeni nu l-a auzit,
Numai Maica prea curată
Înaintea-i i-a ieşit
Şi l-a întrebat:
— Unde te duci?
— La pădurea mare.
— Nu te du la pădurea mare,
Ci te du la Iancu,
Să-i tai toate durerile,
Din cap, din dinţi, din măsele,
Din nas, din ochi, din urechi,
Din fălci, din barbă, din frunte,
Din mâni, din mijloc, din picioare
Şi din tot locul,
Să rămână Iancu curat,
Luminat, făr’ de dureri,
Cum maică-sa l-a născut.

Băiatul răbda operaţiunea, silindu-se în căpuşorul său a născoci modul cum să declare în fine doftoroaiei adevărata sa dorinţă; dar mătuşa Despa îl freca şi-l întindea cu atâta virtute, încât Iancu îşi simţi toate oasele sfărâmate şi începu a ţipa:

— Lasă, mătuşico, că nu mă doare!

— Aşa degrab?

— Apoi nu mă durea nici mai-nainte .

Aceste cuvinte avură asupra mătuşii Despei o putere electrică. Copilul îşi bătea joc de meşteşugul său. Înfuriată, ea îl apucă de păr, îl ridică în sus pe masă şi apoi, punându-l drept în picioare, îl întrebă tremurând de mânie:

— Cum ai spus, puşchiule? Nu te durea nici mai nainte? De ce dară venişi la mine?

— Nu te supăra, mătuşico! ascultă cuvintele mele...

— Spune, spune! Aşa că te-a învăţat doftorul neamţ de la curtea domnească?

— Ba nu, mătuşico!

— Ba aşa, blăstematule!

— Să vezi singură... bădiţa Cârjă...

— Care Cârjă?

— Vreau sa zic bădiţa Luca…

— Ei bine! ce face bădiţa Luca?

—Vrea să mă omoare, ştiu bine că vrea să mă omoare, căci a văzut că mă iubeşte jupânul, şi se teme ca nu cumva să-mi lase mie toată averea; de aceea vrea să mă omoare; l-am auzit şoptind cu bădiţa Iorgu să mă omoare, şi cu doftorul neamţ...

— Şi cu doftorul, neamţ!

— Da, şi cu doftorul neamţ, l-am auzit şoptind ca să mă omoare; aşadară, m-am făcut bolnav, ca să te poci vedea pe d-ta şi să te rog...

— Ce vrei de la mine?

— Mai bine eu să omor pe bădiţa Luca decât să mă omoare el pe mine.

— Şi cum să-l omori?

— Dacă mi-i ajuta d-ta...

— Eu? Cu ce să-ţi ajut?

— Să-mi dai ceva ca să-i pun în mâncare.

— Vrei să-l otrăveşti?

— Aşa se zice? A otrăvi?

Mătuşa Despa s-a înfricoşat de fineţea scelerată a copilului.

— Bine, băiete, eu ţi-oi da otravă, zise ea după un minut de răzgândire şi, ieşind în cunoscuta cămăruţă, adusă o sticlă plină de ceva incolor. Iată, pune aceasta în paharul lui Luca ca să bea cu apă.

— Şi în apă n-are să se cunoască?

— De fel…

Mătuşa Despa îmbrăcă şi reconduse pe Iancu la casa postelnicului; povesti lui Luca tot ce se întâmplase şi-l asigură totodată că aşa-numita otravă ce o dede băiatului nu este decât apă de izvor fără nici un amestec.

— Vezi, dragul meu, vezi! Voi vă încredeţi în afurisitul de neamţ; dar neamţul oare va face pentru voi una ca asta?

Luca concedie pe mătuşa Despa, dându-i douăzeci de groşi, un bacşiş foarte generos pentru acea epocă, şi zicându-i că nu toţi nemţii sunt răi; apoi chemă pe Iancu.

— Spune, copile, să-mi aducă un pahar cu apă rece.

Iancu se răpezi afară cu iuţeala veveriţei şi într-o clipă reveni singur cu un pahar plin cu apă.

— Bea tu pană la jumătate, şi apoi rămăşiţa o voi bea eu zise Luca, uitându-se ţintă în ochii copilului.

— Să beau eu? răspunse Iancu, făcându-se roşu ca dolmănaşul său.

— Dară să bei tu, de ce nu?

— De ce nu! O să beau, măcar că nu mi-e sete, răspunse Mihu, sforţându-se a-şi ascunde turburarea. Luă paharul din mâna lui Luca, îl apropie de buze şi... îl scăpă jos cu o aşa dibăcie, încât oricine ar fi jurat că a căzut din întâmplare.

VI

În care se aruncă o nouă vie lumină asupra adevăratului înţeles al institutelor lui Justinian.

— E ciudat, foarte ciudat! zicea părintele chir-popa Sofronie, încrucişând mânile pe piept cu aerul unui mucenic.

— Învaţă-mă ce să fac! Ce mă sfătuieşti, sfinţia ta? întreba cu tristeţe Luca. Precum însuţi te-ai încredinţat, nu mai poate fi nici o îndoială despre apucăturele diavoleşti ale acestui băiat, care se pare a fi născut numai pentru omoruri şi faceri de rele; ţi-am spus cum trădase pe vornicul, cum îmi întărâtase rana, cum se bizuia a mă otrăvi... ei bine?

Părintele Sofronie ascultă tânguirile lui Luca clătinând din cap în dreapta şi-n stânga, ca şi când ar fi fost cufundat în foarte adânci răzgândiri.

— Nu cumva să-l ucidem, pentru ca să scăpăm lumea de acest strigoi, care o să sugă sângele aproapelui său? zise Luca după o pauză.

— Păcat! păcat de moarte! strigă părintele Sofronie, rădicând ochii în sus ca sfinţii de pe icoane.

— Să-i îndreptăm năravul prin bătăi, prin cazne?

— Nu se va îndrepta, fiule nu se va îndrepta. Lupu schimbă părul, dar năravul ba.

— Ce-i de făcut?

Pentru ca să putem înţelege sfatul ce va ieşi din gura lui chir-popa Sofronie, trebuie să cunoaştem mai întâi caracterul acestui nou personagiu al istoriei noastre.

Părintele Sofronie se trăgea din neamul Gangurilor, unul din cele mai vechi şi mai aristocratice în Moldova. Tatăl său, vornicul Steful, văzând natura tăcuta şi smerită a copilului său, se hotărî a-i da o învăţătură pacinică de logofăt şi îl trimise de mic în Polonia, unde junele Sperea (aşa-i era numele de mir) făcu strălucite studii în Academia iagelonă de la Cracovia şi căpătă gradul de "Decretorum Doctor", adică doctor de legi, după expresiunea de atunci. De aici, urmând obiceiul studenţilor poloni înstăriţi, tânărul Gangur făcu călătorie în Italia şi ascultă câtva timp lecţiunile profesorilor de la Padova.

O oacheşă italiană, fiica unui nobil sărac şi fudul, înnebuni pe Sperea. Băiatul era frumos şi străin: două mari merite în ochii unei femei. Intriga se începu prin serenade şi se sfârşi prin curse. Tatăl fetei cerea ca moldoveanul să se facă catolic şi să se cunune; studentul n-a primit nici una, nici alta: a se lepăda de ortodoxie era a pierde averea părintească, a se cununa era a nu câstiga nimic în cazul cel mai bun; aşadară, el fugi din Padova şi se întoarse în Moldova.

Vornicul Gangur, bătrân de vro optzeci de ani, locuia în Bârlad. Sperea sosi îmbrăcat după moda occidentală cea mai nouă: o beretă cu pene, un spenţeraş strâmt, o manteluţă scurtă, gulerul cămăşii îmflat şi drapat, nădragi traşi pe piele ca şi când n-ar fi etc. Când junele intră în odaia, tătâne-său, vornicul voia să se scoale din jeţ, dar vai! lovirea apoplexiei îl pironi mort cu gura deschisă.

Toată ţara credea că vornicul Gangur a murit de bucuria de a revedea pe unicul său fiu, numai bârlădenii încredinţau că pricina morţii sale fură hainele cele nemţeşti ale junelui Sperea, lucru nepilduit pănă atunci în cinstitul şi creştinescul oraş al Bârladului.

Oricum să fie, junele Gangur rămase acuma stăpân nemărginit al unei averi colosale. Dară banii nu îndestulau pe viermele măririi, ce-i rodea sufletul. El ştia că a fi boier mare, vel-logofăt sau vel-vornic, al doilea obraz după domnul ţării, nu este încă a fi ceva, căci tronul singur era pe atunci tot. El ştia că până şi bogăţiile sale nu erau sigure într-o ţară, unde capriciul principelui putea să-l lipsească chiar de cap, adică de proprietatea cea mai proprie. Ei bine! Sperea dăruieşte toate moşiele sale monastirii de la Taslău, şi fostul jurist de la Cracovia, fostul amant din Padova, abia în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, se preface în "chir-popa Sofronie".

În scurt timp, junele monah izbuti să dobândească admiraţiunea părinţilor tasloveni prin două mijloace: executând toate greutăţile vieţii monastice cu cea mai mare sfinţenie, întocmai după tipicul Sântului Vasile; al doilea, fiind totdeauna cel întâi gata a ajuta şi a învăţa pe fraţi, pe săraci, pe neputincioşi.

Iată că moare egumenul mânăstirii. Călugarii se întrunesc în sobor pentru a alege un nou stareţ, potrivit cu nu ştiu care canon sinodal. Părintele Sofronie se urcă pe amvon şi ţine un lung cuvânt, în care desfăşură cu multă limbuţie însuşirile ce trebuie să aibe viitorul ales al mânăstirii, si anume: cată să nu fie prea bătrân, căci bătrâneţele aduc cu sine slăbiciunea trupului şi a minţii, cată să ştie multe limbi, căci aşa au fost şi apostolii lui Christos, cată să fie un om umblat prin mai multe ţări, pentru ca să poată deosebi binele de rău, cată să fie de un neam mare, căci lepădându-se de mărirea lumească a arătat puterea credinţii sale, mai în sfârşit, chir-popa Sofronie a descris cu amănunţime propria sa persoană, şi fiindcă nu putea s-o şi arate pe nume, el a încheiat zicând: „aşadară, vă sfătuiesc a alege pe preacuviosul părinte Natanail“.

Părintele Natanail era un bătrân cu un picior în mormânt, nu ştia nici o limbă străină, nu ieşise niciodată din hotarele Moldovei, era un fiu de opincar; în fine, nu poseda nici una din condiţiunile egumenale cerute în strălucitul cuvânt al chir-popii Sofronie.

Călugării s-au uitat unul la altul şi au aclamat de stareţ, pe sărmanul Natanail.

Părintele Sofronie pierdu răbdarea, uită ipocrizia, călcă cuviinţa şi strigă în gura mare: „Sunteţi nişte proşti“

După o asemenea comică demascare, eroul nostru s-a retras la un metoc taslovean din Suceava.

Aici au urmat noi comedii de viaţă cucernică şi plăcută lui Dumnezeu. Rezultatul fu că tânărul sfânt se introduse în curând ca duhovnic la mai mulţi boieri mari, cu care se afla şi înrudit, în însusirea sa de Gangur; ba şi jupânesele cele mai frumoase şi cele mai religioase nu mai vroiau a mărturisi gingasele lor păcate nimănui, afară numai chir-popei Sofronie. Postelnicul Şarpe, unul din oamenii cei mai puternici ai Curţii, îl aseză în palatul său, încredinţând rugăciunilor sale mântuirea sufletească a ţării întregi şi folosindu-se din când în când, pe d-asupra ca diplomat, de cunoştiinţele limbistice ale învăţatului călugăr.

După mai multe strângeri din umeri, chir-popa Sofronie aţinti pe Luca şi-i zise cu o voce misterioasă:

— Ştii ce să facem?

— Aştept ca sfinţia-ta să mă pui la cale.

— Mai nainte de toate, trebui să nu ne abatem niciodată de la legile dumnezeieşti şi de la legile omeneşti. Ei bine, fiule! Pravila împărătească a prea-cuviosului împărat Justinian zice că dreptatea este τό οίχεϊου δίχαιου έχαςτφ υέμειυ.

— Eu nu ştiu greceşte, părinte.

— Aceste cuvinte se tălmăcesc pe româneşte aşa: să dai fiecui ce este al lui.

— Prea bine; dară nu înţeleg ce legătura poate fi între pravila împărătească şi copilul Iancu?

— Ia gândeşte-te bine.

— Ba te rog, părinte, să-mi lămureşti priceperea, căci ştii că eu n-am prea învăţat multă carte.

Chir-popa Sofronie s-a sculat, a făcut câţiva paşi prin odaie şi se reaşeză în faţa lui Luca,

— Ascultă dară, fiule. Ai auzit că pravila împărătească sună curat: să dai fiecărui ce este al lui. Bagă seama: ce este al lui. însă spune-mi, ce este şi poate fi al unui copil adus din codru? Vezi bine, al lui este codrul. Vrea să zică, înţelesul pravilei, în împregiurarea de faţă, se răstălmăceşte aşa: dreptatea este de a da lui Iancu ce e al lui, adică de a-i da lui codrul.

— De a-i da lui codrul?

— Fireşte. Postelnicul, aducându-l din codru şi hărăzindu-i o locuinţă în acest palat, voia să-i dea mai mult decât ce avusese, căci un palat e mai mult decât un codru. Băiatul s-a arătat nevrednic de a se bucura de un aşa prisos, după vorba Sântei evanghelie: „Nu vărsareţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, să nu le calce cumva sub picioarele lor şi întorcându-se să nu vă rumpă pre voi“. A-i ridica viaţa pentru o asemenea vină e nedrept, fiindcă moartea îl va lipsi nu numai de palat, ci chiar de codru, adică de ceea ce avusese mai nainte. Dreptatea ne iartă ca să luăm prisosul, de care nu ştiu a se face vrednic, prin care poate să ne vateme şi pe care noi înşine i l-an fost dat lui; dreptatea nu ne iartă de a-l dezbrăca şi de ce a fost al lui fără ca să i-l fi dat noi. Mă pricepi, fiule?

— Cu încetul, încep a mă dumeri, părinte.

— Mai pe scurt grăind, trimite-l în codru şi lasă-l acolo, căci aşa se rosteşte în înţelepciunea sa cea mare pravila împărătească: τό οίχειογ δίηαιογ έχάδτφ γέμειγ.

— Dar în codru copilul va muri de foame, părinte.

— Dumnezeu nu lasă nici pre pasările cerului, zice Sânta Scriptură.

Rămas singur, Luca s-a gândit foarte mult, după obiceiul său, asupra teoriei lui chir-popa Sofronie, şi, măcar că judecata cea sănătoasă îl făcea să ghicească că este o sofismă, totuşi, pe de altă parte, stegariul trebuia să recunoască ca nu are alt mijloc mai potrivit de a scăpa de periculosul copil.

— Iorgule! zise el cătră gramatic, încalecă ia pe Iancu cu tine, du-l în Codrul Cosminului şi lasă-l acolo.

— Dar ce o să zică postelnicul?

— Lasă pe mine, să-i răspund eu; acest copil nu mai poate rămânea la noi.

— Şi să-l duc tocmai în Codrul Cosminului?

— De acolo l-am luat.

— Dar drumul e lung, primejdios, mai cu seamă pentru cineva singur... Oare nu e totuna orişicare codru?

— Crezi să fie totuna?

— O crez; să-l duc, bunăoară, într un codru de lângă Suceava; să fie numai codru.

Iorgu voia să iasă.

— Mai aşteaptă, îi strigă Luca. Să iei cu tine un burduf de brânză şi două pâini albe... lasă băiatului... să nu moară de foame pană ce-l va găsi cineva.

Iorgu păşi spre uşă.

— Mai stai încă; să-i laşi şi un urcior cu apă... sau nu! ba da! un urcior ceva mai mare.

— Ai sfârşit?

— Da.

Iorgu puse mâna pe broasca uşii.

— Mai este ceva, Iorgule... nu, nu; poţi să pleci.

Zicând astea, Luca ridică ochii spre icoană, făcu o cruce şi şopti: "iartă-mă, Doamne!" apoi se puse a scri o epistolă cătră postelnic, încheind-o cu cuvintele: "Lucrat-am dupre povaţa prepodobrnicului chir-popa Sofronie." […]

VII

În care se probează fatalitatea de a repeta o singura frază de două ori.

Să vi se fi întâmplat de a trece pe stradele Sucevei în ziua de 2 iulie 1504, aţi fi crezut că vă aflaţi în acea urbă fermecată din basm, unde prin răutatea Satanei împietriră până şi corbii de pe arburi, până şi apele din izvoare, până şi bucatele de pe frigări, astfel că ochii în zadar căutau giur împregiur o ţipenie de fiinţă vie.

Impresiunea ar fi devenit şi mai sombra să vă fi adus aminte că era tocmai o zi de marţi, o zi foarte nefastă în credinţa poporului nostru, o zi în care, după părerea celor mai bătrâni, se va împlini sfârşitul lumii.

Şi cu toate astea, Suceava, departe de a semăna cu Sodoma şi Gomora, se deosebea prin o religiozitate aşa de mare, încât număra în sânul său 400 de biserici şi bisericuţe clădite toate numai ca să mulţumească gustul arhitectonic al locuitorilor cereşti.

De ce dară milostivul Dumnezeu s-o fi lipsit hurduz-burduz de acea una sută mii de făpturi umane, cari cu câteva ore mai-nainte împestriţau toate uliţele, toate unghiurile acestei măreţe capitale, mişcându-se în jos şi în sus mişcându-se necontenit ca nişte adevăraţi români?

Dar nu! Sucevenii n-au pierit; cel puţin n-a pierit unul din ei, căci-iată arătându-se la o răspântie şi alergând în goana calului... cine? Cunoscutul nostru vânător Focşa, aprinsul admirator al mătuşii Despei şi în genere al tuturor minunilor pe faţa pământului, şi care, străbătând pustiitele strade ale Sucevei, avea el însuşi aerul de a fi o minune.

De-l veţi întreba: încotro fugi, vere Focşo? el nu va răspunde, el nu se va opri, el nu va demna a întâmpina la cestiunea dumneavoastră măcar prin o singură cătătură... El fuge, fuge, fuge, şi numai din timp în timp îşi apasă pe cap, când cu dreapta, când cu stânga, cuşma ce ameninţa la tot pasul a cădea, speriindu-se şi ea de o fugă atât de furioasă.

După mat multe ocoliri prin străzile strâmte şi încurcate ale unei capitale zîdite după planul capriciului, Focşa ieşi la Dealul lui Vodă pe care se înălţa palatul domnesc, încins cu două rânduri de muri; unul numit pânză, înconjura circunferinţa poalelor dealului, altul, mai mic, numit cetăţuie şi despărţit de cel dintâi prin o distanţă ca de cinci sau şase stânjeni, era lungit pe circumferinţa vârfului dealului în al cărui centru sta aşezat însuşi edificiul, iară în
jur grădini, fântâni, acareturi etc. Era vederat că, în caz de război, această fortăreaţă în miniatură, înaripată cu un mare număr de turnuri, putea susţine două asediuri saccesive, dintâi din dosul pânzei, apoi luându-se aceasta ostaşii se retrăgeau şi reânoiau apărarea din dosul cetăţuii; ba încă şi după cuprinderea cetăţuii era cu putinţă de a mai rencepe lupta din întrul palatului, zidit din piatră pătrată, cu turnuleţe la flancuri, cu uşe ferecate şi cu gratie de fier.

Aici, ca prin vărguţa magică, spectacolul se schimbă cu desăvârşire. Nu numai străzile din giurul palatului sunt îndesuite de oameni, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copii, ci până şi pe ziduri, pe porţi, pe case, pe copaci nu vezi decâi mii de figure ticsite, de toate vârstele, de toate sexurile, de toate condiţiunile, între cari puteţi observa un singur punct de asemănare: ochii tuturora, fără deosebire, sunt aţintaţi asupra locuinţei domneşti.

Din înmiitele gure ale acestei uriaşe gloate nu auziţi o vorbă, un cuvânt, un son din care să puteţi ghici cauza fenomenului, să aflaţi ce împregiurare întrunise atâtea inime bătânde. În loc de fraze lămurite, ascultaţi numai o ciudată murmură, asemenea freamătului undelor, ce nu-ţi iartă a recunoaşte vocea, fiecărei unde în parte; ascultaţi o stranie bombănire, ce în tot minutul său creşte sau scade în diapazon sau devine zgomotoasă, sau se pogoară la misterul şoaptei, şi din care nu puteţi înţelege nimic.

Vânătorul Focşa îşi făcu drum printre compactele şiruri ale poporului, adresând în dreapta şi-n stânga laconica întrebare: „murit-a?" la care îi, răspândeau veci confuze.
Ajuns la marginea pânzei el se gândi o clipă şi sărind deodată pe umerii vecinului său, un cupeţ-pitariu cu burta mare, se încercă a se servi de bustul nenorocitului negustor ca de o scară pentru a escalada murul; dară a păţit-o căci cupeţul-pitariu protestă în faptă, lovindu-l cu pumnul peste picioare şi bietul Focşa căzu de la înălţime în toată greutatea şi în toată întinderea corpului său. Râsete au răsunat, dintâi împrejur, între acei ce văzură catastrofa; apoi ca scânteia electrică au trecut mai departe la alţii ce începură a râde numai pentru că auzeau râzându-se.

Această improvizată veselie făcu loc unei tăceri maiestuoase de îndată ce apăru, pe un cal alb ca spuma, vornicul Boldur, însoţit de vro zecime de curteni. Poporul ridicând cuşmele se da în lături înaintea bătrânului viteaz care străbătu astfel cu ai săi până la poarta pânzei. Gloata se bizui aci a pătrunde în urma vornicului, dară poarta se reînchise chiar sub nasul onorabililor cetăţeni, lăsând să treacă numi Boldur cu ceata. Tot aşa s-a deschis şi s-a închis a doua poartă şi, intrând în curtea palatului, vornicul se dete jos de pe cal, pe care apoi unul din curtenii săi îl duse la un stâlp de fier cu trei inele: sus un inel de aur, la mijloc un inel de argint, jos un inel de alamă. Calul, care avu nenorocirea de a fi al unui vornic, fu legat la inelul de aur.

Să lăsăm acuma gloatele şi pe Focşa înaintea pânzei, să lăsăm pe Ducepalul lui Boldur în curtea palatului şi să intrăm o dată cu însuşi vornicul în dormitorul lui Ştefan cel Mare unde ni se va limpezi cauza subitei pustiiri a stradelor Sucevei, neobicinuita alergare a vânătorului şi curioasa îmbulzire în jurul Dealului lui Vodă.

Pe un pat de abanos fără ornamente, era culcat marele Ştefan, galben, slab, cu ochii înfundaţi şi cari străluceau acum cu un foc îndoit, ca razele unui soare ce apune. Înaintea patului sta în genuchi tânărul Bogdan Vodă, cu faţa ascunsă în mâni. La căpătâiul Domnului şedea pe un scaun mitropolitul Teoctist, bătrân gârbovit de ani, care purtă cu demnitate o jumătate de secol cârja păstoriei. Din dosul ierarhului stau în picioare vlădici şi egumeni. Celalt spaţiu al odăii era cuprins de fruntaşii boierimii, cătră cari se aplică cuvintele cântecului poporan despre Ştefan Vodă:

"Casa-i plină de boieri,
Viteji mari cu mari averi,
Hatmani toţi şi vistieri!"

Să nu întrebaţi: cine plângea în această funebră şi solemnă adunare. Întrebaţi mai bine cine nu plângea?

Când uşierii au deschis uşa şi au lăsat să intre vornicul Boldur, Ştefan cel Mare se împărtăşise deja din mânile mitropolitului şi, aşteptând cu răbdare şi linişte momentul suprem cu o voce stinsă şi tărăgănată, al cărei timbru avea ceva profetic, da fiului şi supuşilor săi poveţe de Domn şi de părinte.

— O, fiule Bogdane, şi voi, credincioşilor mei boieri şi însoţitori, cari aţi împărţit cu mine toate izbândele mele! Iată-mă plătind datoria de obşte a firi omeneşti.

Vâlfa trecutei vieţi mi se pare acuma ca umbra ce se pierde cu apropiarea serii.

Moartea stă în uşă. S-a sfârşit pentru totdeauna călătoria omului muritor, târârea viermelui...

Dar nu mă sperie aceasta, căci ştiu bine că însăşi ziua naşterii unui om este cel dentăi pas spre mormânt...

Ceea ce mă îngrijeşte, ceea ce-mi sfâşie cugetul este că văz ameninţându-vă la coastele voastre ghearele nemilostivului leu numit Soliman, însetat de sânge creştinesc.

Prin armele şi vicleniele sale, el înghiţi cea mai mare parte a ţării ungureşti, supuse cu puterea Crâmul, care nu cunoscuse pană atunci nici un stăpân străin, cuprinse Basarabia, înjugă pe munteni...

Credeţi, oare, că el va cruţa sărmana Moldova, care este ca o poartă a împărăţiei sale, aceea care a cutezat să-l despreţuiască?

Unde va fi sprijinul nostru şi nădejdea voastră când va fi sunat ceasul de nevoie?

Leşii sânt mincinoşi; plini de fală şi mici în vârtute...

Ungurii s-au aruncat ei înşii în obedele păgânului…

Nemţii se ceartă ei între ei...

Precum vedeţi, fiule şi fraţilor, nu este cine să va ajute când va fi sosit greul ispitei.

Aşadară ascultaţi sfatul ce vă dă bătrânul vostru Domn şi părinte, cu care izbutirăţi a birui atâtea mii de necazuri.

Cercaţi a îmblânzi sălbateca fiară prin o supunere de bună voie: liniştita apă stinge urgia focului...

Cereţi să va lase a vă cârmui după legile voastre, a trai cu obiceiurile voastre, a vorbi în limba voastră.

Cereţi să nu se atingă de credinţele şi slobozeniile ţării.

Cereţi să vă apere împotriva duşmanilor voştri.

Pentru toate astea, plătiţi-i o dare pe an, ajutaţi-l în războaiele lui.

Dară dacă, ferească Dumnezeu, păgânul nu va primi o aşa tocmeală, dacă el va voi cumva să vă calce sfintele drepturi strămoşeşti, atunci...

Atunci mai bine să muriţi cu sabia în mână decât să priviţi robia Moldovei...

Ştefan Vodă încetă, aruncă o cătătură asupra adunării şi zise:

— Am vorbit de soarta ţării; îmi este iertat acuma a mă îngriji de păcătosul meu suflet...

A omului este de a greşi, dacă mai ales greşesc păstorii noroadelor, căci lor li se cere seama de toate.

Aşadară, vă rog, iubiţilor mei fraţi, de a nu mă bănui pentru nedreptăţile ce le-aţi suferit din vina Domnului vostru...

Ochii lui vodă s-au oprit asupra vornicului Boldur.

— Apropie-te, vornice... sunt greşit înaintea ta...

Batrânul vornic se inundă în lacrimi, se aruncă în genunchi şi, apucând mâna Domnului, strigă sărutând-o:

— Iartă-mă pe mine, pe mine iartă-mă stăpâne!

— Ba să mă ierţi tu pe mine, fratele meu.

— Dă-mi dară voie, măria-ta, dă-mi voie de a stărui, de a stărui ca să mă ierţi nu numai pe mine, nu numai pe mine, stăpâne, nu numai pe mine, ci încă pe o altă credincioasa slugă a ta, foarte credincioasă slugă...

— Spune, Boldure...

— Ştii, măria-ta, îţi aduci aminte, măria-ta, de nenorocitul, de mult nenorocitul postelnicul Şarpe.

Dară Vodă nu mai era în viaţă.

Foarte încurcat...

Pentru a înţelege starea de lucruri în care Moldova fu aruncată deocamdată prin agonia lui Ştefan cel Mare, trebuie mai nainte de toate să limpezim chestiunea succesiunii domnilor după vechiul nostru obicei al pământului.

Cronicele moldovene ne arata in secolul XV şî XVI o necontenită luptă feadală între două principii: principiul eligibilitaţii şi acel al eredităţii. Boierii şi clerul, adică aristocraţia teritorială a ţării, pretindeau a avea dreptul strămoşesc de a-şi alege ei domnii; ospodarii, de altă parte, lucrau din toate puterile lor pentru a funda o dinastie. În fine, neînţelegerea se împacă prin un mezzo-termine, prin o concesiune ambilaterală, care se cuprindea în aceea că aristocraţii să numească domnii, dară să-i numească numai şi numai din familia domnească, dintre fii, fraţi, nepoţi, neamuri ale răposatului principe.

Aeeastă combinaţiune era cu atât mai ingenioasă că ea mulţumea deplin şi pe domni şi pe aristocraţi. Domnii îşi formau totdeauna curtea astfel încît să fie sigur că, la caz de moarte, le va urma, acela pe care vor recomanda ei înşişi mitropolitului, vlădicilor, logofeţilor, vornicilor ete. deşi aristocraţii nu pierdeau prin asta puterea legală de a alege la domnie până şi pe bastarzii din familia princiară, căci la români, ca la normanzi, copiii naturali moşteneau toate drepturile părinţilor, mai pe scurt domnii aveau o mare influenţă ocultă în numirea urmaşilor, aristocraţii aveau o mare latitudine facultativă...

Este vederat că, pe baza unei atari constituţiuni, fiecare moarte de domn trebuia să fie simptomul unei turburări din partea poporului de jos, care se încerca a dobândi şi el o acţiune în alegerea stăpânilor, şi din partea pretendenţilor, cari intrigau pe lângă aristocraţi, zicându-se a fi os de domn.

Chiar în ziua morţii lui Ştefan Vodă, două răscoale se declarară la două capete ale Sucevei: răscoala dentăi, în mahalaua măcelarilor, era condusă de mătuşa Despa, cea de al doilea, pe Podul Saşilor, de cătră stolnicul Petru Rareş, bastard al răposatului Domn. Dacă mătuşa Despa avea o ură pentru cineva, apoi, precum văzurăm, numai pentru doftorul domnesc, italianul Vatini.

Când vânătorul Focşa îi aduse din fugă vestea despre moartea lui vodă, descriindu-i cum sufletul domnesc ieşi prin un horn al palatului în forma de fum albui, ea strigă: „L-a otrăvit neamţul!“.

La vale de aşa-numita movilă a mătuşii Despei se trăgea d-a lungul râulul un şir de căsuţe, în cari locuiau mesniţii sau măcelarii, profesiunea ce o puteau exercita atunci numai românii; iar dintre toate acele căsuţe, cea mai frumuşică, cu stâlpi roşii şi cu obloane verzi, era a starostelui meşter Belibou-sin-Crăciun.

Mătuşa Despa alergă în uliţă să povestească descoperirea sa vecinilor, şi peste o oră, vro două sute de măcelari, cu steagul breslei, cu pestelce la brâu, cu cuţite şi topoare în mâni, având în fruntea lor pe starostele întovărăşit de vicleana doftoroaie, cutreierau stradele Sucevei, răcnind: „moarte neamţului!“

Cu cât înainta procesiunea lor, cu atâta creştea numărul. Ungurii cojocari, vecini cu mahalaua măcelarilor rădicară şi ei steagul; apoi urmară mai mulţi băieţi de pe la crame, slugi boiereşti, ştrengari şi alţii, încât în curând ceata se urcă la o cifră aproape de o mie de duşmani ai nenorocitului medic.

Pe când mătuşa Despa, ca un general priceput, explica pe drum armatei sale nelegiuirile vrăjmaşului, vânătorul Focşa intră în palatul postelnicului Şarpe şi, după mai multe căutări, găsi pe Luca în grădină, lungit pe iarbă sub umbra unui arbore, ascultând pe Iorgu care-i citea dintr-un manuscript slavonesc întitulat Aici se începe paralipomenonul lui Zonara...

Grămăticul citea: „Cade-ni-se nu din cărţi a ne lumina, ci din curăţenia minţii celei limpezite de cătră duhul dumnezeiesc; şi precum cărţile cu cerneala se scriu, aşa inima noastră cată cu duhul lui Dumnezeu a fi scrisă...“

— Apoi vezi, Iorgule, că cărturarul tău el insuşi nu ştie ce vorbeşte?

— Nu se poate, bădiţă, căci aşa e scris.

—Judecă singur: el zice d-intâi că duhul trebuie să fie în minte, apoi mai jos tot el zice că duhul trebuie să fie în inimă.

—Ei bine?

—Dară mintea şi inima nu sunt totuna; deci se încurcă cărturariul…

În acest moment Focşa intră, sau, mai bine, năvăli în grădină, strigând:

— A murit Vodă!

— Cine ţi-a spus-o, întrebă Luca cu linişte, lăsând cartea la o parte şi sculându-se în picioare.

— Mă mir cum de n-o ştii d-ta, după ce o ştie tot târgul; ş-apoi uită-te — adause el arătând printre crengele copacilor spre poartă — uită-te, toate slugele abia acum se întorc de la Dealul lui Vodă, nici una nu rămăsese acasă...

— Cum de-i lăsase vornicul curţii să iasă fără ştirea mea?

— Şi chiar vornicul a fost cu dânsii. Des-demineaţă trecu pe uliţă un aprod domnesc trimis să cheme pe toţi boierii la palat şi ne spuse că adecă Vodă moare; pe dată toate slugele au şi pornit în fuga mare la Dealul lui Vodă, eu singur mai rămăsei, gândindu-mă a cere voie, dar...

— Şi ce aţi văzut la Dealul lui Vodă?

— Văzurăm ieşind din palat mai mulţi boieri cu oamenii lor şi am auzit de la unii că vodă a şi murit; atunci mă grăbii a mă întoarce acasă, dar pe drum m-am abătut pe la mătuşa Despa şi să vezi ce lucru!

— Ce?

— Îmi spuse că doftorul neamţ este acela care a otrăvit pe Vodă.

— Ţi-a spus-o ea?

— Chiar ea mi-a spus-o.

— Iorgule!

— Ce să facem acum, bădiţă! Ne-a murit bunul şi viteazul nostru domn!

— Doftorul se află într-o mare primejdie.

— Doftorul?

— El mi-a scăpat viaţa, şi eu sunt dator a-i scăpa pe a lui.

— Nu te înţeleg, bădiţă.

— Mă vei înţelege îndată... Spune Focşo, să se înarmeze şi să încalece Faur, Balea, Gagul, Dobrotă, Caplea, Pancea, Mogoş şi Ursul; să ia scuturi, săbii şi suliţe; tu, Iorgule, vei merge cu mine; iar tu, Focşo, aleargă la vel-armaş de-i spune că poporul năvăleşte asupra casei doftorului...

— Poporul năvăleşte?

— Aşa să-i spui... iute!

Abia Luca şi cei nouă însoţitori ai săi zburară călări din curtea palatului, cum îndată chir-popa Sofronie ieşi din apartamentul său, ţinând subsuori o lungă scândură albă; un ucenic, îmbrăcat călugăreşte, ducea după sfânţia sa o scară, cu ajutorul căreia scândura fu aşezată şi legată deasupra arcadei porţii; pe scândură se citeau, scrise cu litere mari, una lângă alta, următoarele trei inscripţiuni, greacă, slavonă şi română:

1. Ο ευ αμαρτωλοις αμαρτωλοις Σωφρουηος ιερομουαχος Γαυγονρ λεγει ξητω Βογδαυ βοεβοδας.

2. Iz greşnih naigreşnii cerneţ Sofronie Gungur recè: da zdravstvuiet Bogdan Voivoda.

3. Dintre păcătoşi mai păcătosul călugăr Sofronie Gangur zice: „Să trăiască Bogdan Vodă“.

Chir-popa Sofronie se uită cu mândrie la producerea mâinilor sale şi se retrase cu o patriotică smerenie.

Pe când astea se petreceau în palatul postelnicului Şarpe, pe Podul Saşilor, o democraţie desculţă făcea după modul său alegerea de domn al ţării. O gloată de pescari, de ţărani, de robi ţigani şi tătari, de precupeţi, de grădinari, bărbaţi şi femei zbierau cât le lua gura:

— Întru mulţi ani să domnească Petru Vodă!

— Hai fraţilor la curtea domnească! Vă dau jaf toată visteria, să se bucure sărăcimea! strigă un june de vro patrusprezece ani, nalt, frumos, cu o figură măreaţă şi descinsă, care se părea menită pentru domnie.

— Să fii sănătos, măria-ta, răspunseră mii de voci.

— După mine, dragilor mei puişori.

Capul acestei mişcări era celebrul Petru Rareş, născut din dragostea lui Ştefan cel Mare pentru o pescăriţă de la Hârlău, şi pe care răposatul Domn îl făcuse vel-stolnic. Cu câteva zile mai-nainte de moartea părintelui sau, Petru dispăru din palat, prevăzând schimbarea domniei şi se ascunse în casa şoltuzului Beisen, neamţ românit sub numele de Bejan, şi pe care l-a fost apărat odată contra mâni¬ei lui Vodă. Generos şi simplu în manierele sale, Petru era iubit de toată prostimea Sucevei, încât nu i-a fost greu de a scula în câteva ore toate opincile capitalei şi pe toţi neguţătorii mici care se aflau supuşi după legile ţării, la poruncile vel-stolnicului.

Însă nu mult timp zâmbi junelui pretendinte perspectiva tronului. La capătul podului îl întâmpină o numeroasă ceată sub povăţuirea armaşului Fliondur.

— Lăsaţi jos armele! strigă acesta, rădicind în sus măciuca, măcar că mai toţi partizanii bastardului în loc, de arme nu aveau decât ciomege şi pietre.

Rareş, ţinând mâna pe pumnal, abordă pe Fliondur:

—Jupâne armaşe, ajută-mi şi te voi face vel-vornic de Ţara-de-Jos.

Fliondur voi a pune mâna pe îndrăzneţul june, dar acesta repede îi dete o palmă şi, făcând apoi o săritură îndărăt, dispăru în mulţimea poporului.

— Ţineţi-l! ţineţi-l! striga armaşul, înflăcărat de furie şi de ruşine.

Poporul râdea.

— Ucideţi-i! urmă Fliondur cătră ceata sa; ucideţi-i de tot! ucideţi-i pe blestemaţii ăştia, pe mojici ăştia!

Poporul începu a fugi.

Deodată, din partea în care se afla ceata armaşului, apăru călare vânatorul Focşa şi, apropiindu-se de Fliondur, îi zise:

— Răscoală lângă casa doftorului domnesc!

Fliondur trimise trei cetaşi cu porunca de a se închide toate porţile oraşului, ca nimeni să nu iasă, şi apoi purcese cu toţii spre locuinţa doftorului.

Măcelarii aprinseseră din patru colţuri casa bietului italian. Luca cu ai săi ajunseră tocmai atunci cînd norodul strica cu topoare uşa edificiului. Aci se încinse luptă teribilă. Oamenii lui Luca erau aleşi dintre cei mai viteji din casa postelnicului. Deşi numai nouă la număr totuşi ei lesne izbutiră a împinge pe măcelari de la uşă şi de a scoate afară pe Vatini, pe jumătate mort de frică. Dară casa ardea, focul se lăţea şi trebuia a se retrăge. Măcelarii nu-i lăsau a face un pas înainte.

— Cosiţi-i ca pe nişte snopi, strigă Luca, dând pinteni calului şi lovind cu sabia în capul unui ungur-cojocar.

Un pieptos măcelar se repezi asupra lui Luca şi-1 apucă de picior, silindu-se a-l trage de pe cal.

Luca îi seceră capul.

Cu toate astea lupta devenea prea nepotrivită. Şi nu ştiu cum s-ar fi sfârşit, dacă sosind la timp armaşul cu ceata lui n-ar fi început a împinge gloata, lovind-o din coastă.

Să ne-ntoarcem la Petru Rareş.

După neisprava negociaţiunii sale cu Fliondur, el simţi necesitatea de a scăpa cu fuga şi, strecurându-se printre popor, apucă a alerga spre Poarta ungurească. Vă aduceţi aminte că în direcţiunea acelei porţi se afla casa postelnicului Şarpe. Ajungând la ea, Petru văzu inscripţiunile lui chir-popa Sofronie.

— Aici se cinsteşte numele lui Bogdan, îşi zise el — şi prin urmare aici nimeni n-are să mă caute. Voi adăsta ascuns până la noapte. Poarta ungurească e aproape...

Cugetând astfel, Petru intră în curtea palatului; se furişă în grădină şi se pitulă în tufe.

Peste a jumătate de oră, Luca reveni cu oamenii săi şi cu doftorul Vatini.

După ce puse la cale toate trebile casei, încredinţând pe cei răniţi în sarcina italianului, el îşi aduse aminte de a fi uitat în grădină preţiosul manuscript al lui Zonara.

Dar închipuiţi-vă mirarea sa când zări, înaintând spre el dintre crengi, pe bastardul lui Ştefan cel Mare.

— D-ta, stolnice, aici?...

— Eu, Luca, răspunse bastardul, întinzându-i mâna cu o nobilă francheţă; nu voiam a mă ascunde, căci te văzui intrând pe tine, şi te cunosc cine eşti...

— Dai ce te-a adus?...

— Scapă-mi viaţa!

— Ţi-o scap, stolnice... vino după mine, adause Luca, conducând pe Rareş la o uşă din fundul grădinii.

În seara acelei zile, crainicii, adecă heralzii domneşti, înştiinţară poporul cu sonul trâmbiţelor că a doua zi de dimineaţă au a se aduna la Câmpul Dreptăţii pentru alegerea unui nou Domn.

X

În care scrie cum Luca căpătă armăşia din aceeaşi cauză din care Fliondur fu scos din armăşie.

În ajunul morţii, Ştefan cel Mare pusese pe cler şi pe boieri să-i jure că primesc de Domn pe fiul său Bogdan Vodă, ba nici chiar acest jurământ nu i se păru incă a fi destul de multumitor; ci pentru a se asigura apoi contra nestatorniciei aristocraţilor, bătrânul Vodă chemă pe toţi curtenii săi: copii de casă, aprozi, paici, postelnicei etc. şi-i făcu să declare că vor apăra contra orişicui domnia lui Bogdan Vodă.

„Jurăm, ziseră tinerii curteni, cu o mână pe Evanghelie şi cealaltă pe sabie, jurăm pe Dumnezeu, pe Maica Precista, pe apă, pe pământ, pe foc, pe văzduh, pe pâne, pe vin, pe paloşii noştri...“

Un jurământ înfricosat.

Şi, în adevăr, Ştefan Vodă era silit să ia toate precauţiunile putincioase, căci, deşi fiu de Domn, şi de cel mai ilustru domn al României, deşi brav şi inteliginte, totuşi junele Bogdan, după legile ţării, nu avea dreptul de a se urca pe tronul Moldovei... De ce? Pentru că după expresiunea satirică a străbunilor noştri: căta c-un ochi la făină şi unul la slănină!

Bogdan Vodă era un bărbat frumos şi bine făcut; avea o statură de mijloc, o talie subţire şi un mers graţios; avea o pieliţă foarte albă, păr negru unduios, sprâncene arcate, mustăţi eleganţi, o bărbuţă creaţă, un nas delicat... dară toate acestea le strica un lucru de nimica: ochii încrucişaţi, din a cărora cauză poporul îl numea „Bogdan cel orb“ sau „Bogdan cel grozav“.

În alte ţări, istoria ne arată regi şchiopi ca Vladislav al Poloniei, regi cocoşaţi ca Richard al Angliei, regi chiori ca Ludovic al Boemiei... numai la români cel mai mic defect fizic dezmoştenea pe un fiu de Domn de drepturile sale la coroană…

Străbunii noştri întreceau chiar pe vechii elini în adoraţia frumuseţii plastice. Principii lor, mai întâi de toate, se cereau de a fi mândri. Această curioasă lege se baza pe o observaţiune foarte veche, pe care o găsim deja în antica literatură sanscrită. În drama Mricişacati, scrisă înainte de naşterea lui Crist, un judecător zice: „De pe figură vă puteţi face o idee asupra caracterului nu numai în om, ci în fildeş, în cal, în juncă; când forma e perfectă, inima nu poate a nu fi bună“.

Dară cusurul ocular al lui Bogdan Vodă avea pentru români o însemnătate şi mai mare decât oricare alt cusur fizic, ochii încrucişaţi fiind dezaprobaţi prin însuşi textul Sfintei Scripturi, când evanghelistul Luca zice în capitolul al Xl-lea: „Lumina trupului este ochiul; deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iară dacă va fi rău, şi trupul tău e întunecat“.

Această tristă împrejurare şi, mai cu seamă, revolta poporului de jos pentru Petru Rareş, descrisă în capul precedent, probară lui Bogdan Vodă necesitatea de a lua şi el măsuri extraordinare, afară de jurământul boierilor şi curtenilor.

Aşadară, tânărul principe, chiar în seara morţii părintelui său, pe de o parte trimise pe crainici de a anunţa pentru a doua zi libera alegere a Domnului, iară pe de alta chemă la palat pe neobositul vel-armaş Fliondur.

— Spune-mi, armaşe, pe cine cunoşti tu a fi mai împotrivnic domniei mele?

— Şoltuzul Bejan...

— Unu.

— Starostele Belibou-sin-Crăciun...

— Doi.

— Mătuşa Despa...

— Las-o la o parte, că nu mi-e teamă de muieri.

— Mai mulţi dintre ungurii cojocari...

— Bine; dar de cel mai mare duşman al meu, de Rareş, nici că aduci vorba?

— S-a făcut nevăzut, măria-ta.

— Să mi-l scoţi din gura iadului, auzi! că-mi răspunzi cu capul.

Fliondur făcu o adâncă plecăciune.

— Mai în sfirşit — urmă Bogdan mai liniştit — pune mâna pe cine singur ştii şi-l bagă în turnul cel roşu, ca nu cumva să clocească mâine vro zarvă.

— Ar fi bine — zise Fliondur îmbunându-se — ar fi bine să dăm norodului o... o... o pildă.

— Ce vrei să zici cu pildă?

— Ar fi bine... adică aşa făcuse în ajunul alegerii sale pe câmpul Dreptăţii în Dumnezeu răposatul părinte al măriei-tale…

— Tot nu te înţeleg, Fliondure.

— Ar fi bine... vro câteva ţepe.

— Aşezate tocmai în calea poporului? Hm?

— M-ai ghicit de minune, stăpâne!

— Bun gând ai avut, zău! Ia dară de prin închisori trei jidovi, trei armeni, trei ţigani şi trei tătari, peste tot doisprezece, şi înţeapă-i, ca să fie, cum zici, o pildă.

Flionur sărută poala hainei lui Bogdan-vodă şi ieşi.

În uşă el se ciocni cu vel-logofătul, faimosul Ioan Tăutu.

— Ce veşti, părinte logofete? întrebă Vodă.

— Să fie măria-ta sănătos!

— Zi tot înainte.

— Viu ca să-ţi prevestesc măriei-tale o sminteală oarecare pentru ziua de mâine.

— Ai zis sminteală?...

— Din ţinutul Fălciului s-a întâmplat d-a nu fi acum aici în Suceava afară numai de pârcălabul Costea.

— Ş-apoi?

— Apoi, nu prea vine la socoteală, pare-mi-se, ca un singur om să te aleagă Domn pe măria-ta în numele tuturor ţinutaşilor.

— Îţi place a glumi, jupâne logofete; ia alţi oameni de prin alte ţinuturi, de pe unde sunt mai mulţi, şi aşază-i sub steagul pârcălabului Costea, ca şi când ar fi veniţi şi ei tot din ţinutul Fălciului. Nu se va băga de seamă, ba dacă şi se va bagă în seamă cine să cuteze a bănui?

— Aşa îmi porunceşti, măria-ta?

— Aşa îţi porunceşte domnia noastră.

După ce boierii şi curtenii jurară lui Bogdan Vodă, după ce Petru Rareş dispăru din luptă, după ce capii opoziţiunii fură întemniţaţi, iară cei rămaşi se îngrozeau privind o duzină de fiinţe umane înţepate... ei bine poporului tot încă nu-i venea a crede că domnul ce şi-l va alege în Câmpul Dreptăţii nu va fi ales potrivit obiceiului, cu voia tuturor locuitorilor ţarii, după expresiunea cronicarului Urechea.

Câmpul Direptatea sau Dreptatea, numit aşa pentru că acolo se făceau dreptăţile naţionale cele mari, alegerea Domnilor, otărârile de război şi pace etc. prezinta un lung cuadrat de verdeaţă, mărginit prin o întinsă terasă naturală în formă de amfiteatru.

La mijlocul terasei se întindea acum un cort, pe care-l putem desena cu chiar cuvintele cântecului popular:

Nalţă-s-un cort de covor,
Un cort mare şi rotat,
Mult e mândru, nărămzat.
De ţăruşi de-argint legat .
Cu şveri albe de mătase...

La uşa cortului, un comis ţinea de căpăstru un cal turcesc negru pintenog, atât de frumos, încât privind la el nu-ţi mai venea să admiri şeaua, buzduganul, frâul, scările strălucinde de aur, de argint, de pietre scumpe.

La dreapta cortului sta înşirat clerul cu steagurile fâlfâinde din care cel mai măreţ era Sân George, al Eparhiei Sucevene, având în frunte pe caducul mitropolit Teoctist, sprijinit pe braţele a doi arhidiaconi; apoi episcopi şi arhimandriţi, toţi investiţi în preţioase odăjdii bisericeşti de camhă.

La stânga cortului stau grupaţi boierii cei mari, toţi în haine de şocârlat, de culorile cele mai diferite, cu ceprazuri de fier, cu brâne atârnând de greutatea bogăţiei, cu cuşme de samur; iară după fiecare boier veneau câţiva juni, unul ţinând steagul, altul calul, al treilea sau al patrulea fără nici o treaba, păunau în scurteicile lor roşii, verzi, albastre, ceprazate cu mătasă albă, galbenă, stacojie. Soarele se oglindea cu drag în luciul numeroaselor arme. Vel-logofătul Ioan Tăutu şi veliţii de sfat, cu toiege în mână, toiege văpsite şi poleite, potrivit cu gradul erarhic al fiecărui, prenaintau pe ceilalţi.

La poalele terasei ca un zid viu, şerpuiau vătăviile curtenilor: aprozii cu cabaniţe cu jderi şi cu vulpi, paicii cu brâie, pumnaruri şi lănci de argint, panţirii cu zale şi coifuri poleite şi alţii.

Pe spaţiosul şes lungit în faţa terasei erau tăbărâte treizieci de steaguri mari cu stemele celor treizeci de ţinuturi, în cari se împărţea atunci Moldova. În jurul fiecăruia vedeai grămădiţi boieri şi curteni de ţară sau ţinutaşi, iar în fruntea lor câte un pârcălab.

Din dosul acestor cete se zărea ca o umbră breslele neguţătorilor, posomorâte, fără pompă, fără culori deschise, fără splendoarea, armelor. Fiecare breaslă avea un steag deosebit şi era condusă de câte-un staroste.

În fine, la spatele breslelor bâzâiau, nedisciplinate şi neuniformate, gloatele poporului de jos.

După ce mitropolitul citi rugăciunile după obicei, în adânca tăcere a norodului îngenucheat şi cu capetele plecate, vel-logofătul ţinu următorul scurt cuvânt:

"A căzut stâlpul ţării, fraţilor! A biruit moartea pe nebiruitul nostru Domn şi stăpân, cu care infrânserăm toate liftele de prin prejur. Ţara are nevoie de un nou razim. Sunteţi adunaţi aici fraţilor, pentru ca să ne alegem cu toţii un ospodar şi Voievod, după voia şi placul nostru, fără silă sau viclenie. Aşadară..."

Aci Tăutul se opri, ocoli cu ochii săi de şoim toată circumferinţa câmpului, rădică vocea şi strigă:

"Aşadar, întru mulţi ani de la Dumnezeu: Să trăiască Bogdan Vodă!"

Boierii şi clerul repetiră: „Să trăiască Bogdan Vodă!“

Curtenii repetiră: „Să trăiască Bogdan Vodă!“

Ţinutaşii repetiră: „Să trăiască Bogdan Vodă!“

Breslele repetiră: „Să trăiască Bogdan Vodă!“

Gloatele repetiră: „Să trăiască Bogdan Vodă!“

Şi apoi lucrul se explică foarte lesne. Natura omului plăsmuită este astfel încât el râde, plânge, se întristează, se veseleşte când vede pe altii râzând, plângand, întristaţi sau veseli; fără chiar să ştie şi să voiască a şti de ce râde? de ce plânge? de ce se întristează? de ce se veseleşte?

Trâmbiţele şi buciumii începură a cânta din dosul cortului.

Bogdan vodă ieşi dinăntru şi sări pe calul ce-l aştepta la uşă.

Principele era îmbrăcat în negru şi cu capul descoperit.

Câmpul se cutremură de gemetul urărilor, căci... erau greu numai de a începe.

Vodă se închină în toate părţile şi dete semnalul tăcerii.

Norodul amuţi.

—Vă mulţumesc, fraţilor, zise Domnul cu o voce sonoră. Vă mulţumesc! Şi, ca dovadă că vă iubesc ca un adevărat părinte, iert şi miluiesc pe toţi greşiţii şi duşmanii mei de până astăzi.

Urările deveniră frenetice.

Vel-armaşul Fliondur se apropie de vodă:

— Măria-ta, porunceşte a da drumul celor închişi în astă noapte?

— Ţi-am poruncit eu? de unde luat-ai una ca asta?

— Spuseşi... iartă-mă, stăpâne... spuseşi că miluieşti pe toţi duşmanii.

Ochii lui Bogdan se încruntară.

— Găsitu-mi-ai pe Rareş?

— Nu, murmură tremurând bietul Fliondur.

— Vino-ncoace, jupâne hatmane, zise Bogdan, către boierul Luca Arbure care sta gânditor la o parte.

— Porunceşte, Doamne!

— Îmi spusesi, pare-mi-se, că finul tău...

— Finul meu Luca, nepotul lui Şarpe, scăpă ieri viaţa doftorului măriei-tale şi linişti răscoala măcelarilor.

— Spune-i dară că-l fac vel-armaş în locul ăstuia, pe care ţi-l dau pe seamă ţie, vornice, ca să să-l închizi în foişorul cetăţii.

— Finul meu e prea tânăr, măria-ta.

— Nimica, nimica... zi-i numai atât, hatmane, ca să-mi poată prinde pe Rareş, şi atunci îl voi face chiar hatman... ba nu hatman, îl voi face... haidem la Mitropolie.

XI

Doveditor cum că hainele boiereşti nu sunt totdeauna respectate.

Prin ce ţări, sub ce ceruri rătăceşte, ce face şi ce drege acum nemernicul copil găsit, în Codrul Cosminului? Acel copil care fu cauza fugii postelnicului Şarpe, cauza întemniţării vornicului Boldur, cauza durerilor lui Luca.

Reproduserăm în unul din capitolii precedinţi conversaţiunea lui Luca cu cuviosul chir-popa Sofronie Gangur, în urma căriia, pe temeiul institutelor împăratului Justinian, se decise a se trimite şi a se părăsi criminalul copil în fundul unui codru.

— Hai cu mine, Iancule! îi zise Iorgu, aşezându-l pe cal înaintea-sa. Hai cu mine, să te plimb puţin la aer curat.

— Unde?

— Afară din târg, la codru.

— La codru? Haidem, bădiţă, haidem! că mi-e drag codrul! strigă copilul, reînviindu-şi în memorie arborii seculari şi frageda verdeaţă, în mijlocul cărora văzuse lumina zilei.

În depărtare de o oră de la Suceava, pe drumul Cernăuţilor se afla o pădurice, astăzi tăiată ca atâtea altele, şi care se numea în limba poporului Barba Butului.

Scena înfăţişă o încântătoare poiană, încinsă cu o cunună de arbori, în care se împleteau stejari, carpeni şi fagi; iară printre ei ca nişte mici copii, ce înconjoară pe părinţii lor, se ţineau în umbră mărăcini, porumbei, aluni, sângeri şi mălini. Numeroasele păpădii gălbioare, micşunelele smălţate cu culoarea cerului, albaştrii toporaşi, albele mărgăritărele, gingaşele anemone în care se confundă roşul şi vânătul formând o singură nuanţă vişinie, răsurile albe, galbene, stacojii, toate astea la un loc umpleau atmosfera cu o dulce aromă, posibilă numai în laboratorul chimic al naturii. În fine, orchestrul feericei poiene, una din acelea ce le întâlniţi la tot pasul în Moldova, se compunea din ganguri ce şuierau, din ghionoi ce ciocăneau, din mierle ce îngânau.

Este ceva falnic în traiul codrilor. Respiri un aer ce-ţi iuţeşte şi învioaie circulaţiunea sângelui; priveşti în giuru-ţi uriaşii naturii şi te simţi mai tare decât ei; nu vezi oameni, şi ţi se pare a fi singurul om de pe faţa pământului; forţa, libertatea şi orgoliul îţi dilată inima.

Dacă în acele momente de expansiune îţi aminteşti cumva traiul oraşelor, cu şubredele sale edificiuri în formă de morminte, cu aerul său îndesat şi morbid, cu tapagiul său scârţâitor, cu meschinele sale lupte, alianţe şi intrige... atunci zâmbeşti cu despreţul superiorităţii.

Această latitudine poetică a vieţii de codru, în alăturare cu îngusta proză a oraşelor, produce ca un efect imediat o neînvinsă dorinţă de a cânta. Imaginaţiunea îşi regăseşte patria, cuibul său de vedenii dulci şi groaznice, de zâne şi de zmei, de mama-pădurii şi de surioara-florilor; şi în extazul său, imaginaţiunea îţi apasă mintea şi-ţi forţează limba a intona o doină.

Aici descălecară drumeţii noştri, cam pe la ora chindiilor.

Iancu se aruncă a alerga prin tufiş, iar Iorgu se opri melancolic, în mijlocul poienii şi începu fără voie vechea baladă:

"Sub poale de codrii verde,
O zare de foc se vede;
Nu ştiu zare.
Ori foc mare,
Dar în jurul focului
Şed voinicii codrului;
Frig berbecii câmpului;
Nu ştiu zece,
Cincisprezece,
Că de mulţi nu-i poţi alege..."

Dar pe dată ce simţi pe Iancu lipsind în tufe, Iorgu depuse pe iarbă urciorul cu apă şi cele două pâni albe, luate, precum arătasem, din porunca lui Luca, încalecă şi dispăru.

Iancu reveni şi se văzu singur.

— Bădiţă! bădiţă! bădiţă!

Strigătele se pierdeau în depărtare, se pierdeau apoi şi ecoul lor, însă nici un răspuns nu venea.

Băiatul era prea inteliginte pentru a nu pricepe în clipă poziţiunea în care se afla.

— O, bădiţă Luca, rău te-ai răzbunat! strigă el din adâncul sufletului.

Dară seara se întuneca şi codrul începea a se îmbrăca în sumbrerele haine de noapte: copacii se prefăceau în o mie de fantome negre, clătinau din capete, pe când vântul fluiera printre crengi nişte cuvinte misterioase, nişte şoapte în o limbă necunoscută...
Iancu îşi aduse aminte poveşti despre lupi.

Părul i se ridică în sus.

Un băiat de zzece ani, singur, în fundul unui codru, în întunerecul nopţii…

O idee îi trecu prin minte.

Cu iuţeala veveriţei, el adună vreascuri, rumpe rămurelele arbuştilor, smulge iarbă, şi într-un moment grămădeşte o moviliţă vegetală, sub care se ascunde ca sub o plapumă.

„Aici, îşi zise el cu mângâiere, aici n-o să mă găsească lupii.“

Abia se pitula copilul în curiosul său adăpost, când deodată se auzi lătratul cânilor, nechezarea cailor, un răsunet confuz de glasuri ţipătoare, scheuietoare, răguşite, ce nu semănau deloc a fi umane.

Închipuiti-vă starea nenorocitului Iancu.

El îşi aminti basmul despre Mangefer-viteazul, cum îl asediară în castelul cel fermecat leghioane de moroi, liliaci, bufniţe, nişte degete, gheare şi labe de o mărime colosală, broaşte, năpârce, şopârle, guzgani, şoareci, porci mistreţi, schelete etc., etc., şi cum apoi voinicul îi făcuse pe toţi chisăliţă... dar Mangefer-viteazul avea o sabie de două ori mai mare decât întreaga personalitate a eroului nostru.

Vuietul devenea tot mai clar şi mai apropiat, până ce se concentră în fine în mijlocul poienii la câţiva paşi de moviliţa artificială a lui Iancu.

Acum se distingeau foarte bine voci bărbăteşti şi femeieşti vorbind şi strigând, voci copilăreşti plângând şi răcnind, şi o dulce voce, ce s-ar putea numi angelică, care cânta în triluri de privighetoare:

"Gader vela?
Gader stela?
Ab, miro ciabo sta!
I tarni romni djata, manghel,
I puri romni balo pop priestervela,
I tarni romni har i rosa,
I puri romni har i djambo;
I tarni romni velii tarno rom,
I puri romni veli puro rom..."¹

Iancu în zadar asculta cu amândouă urechile toate sonu şi tonurile ce răsunau la auzul său; el nu înţelese nici o singură silabă şi rămase încredinţat că fiinţele ce vorbesc în sânul Moldovei o limbă atât de nemoldovenească nu pot fi decât duhuri necurate, întrunite pentru a benchetui in mijlocul codrului.

Înspăimântat pănă la măduva oaselor, copilul se apucă a recita în minte cu o neobicinuită fervoare rugăciunea Domnului, fără însă a face cruci, de teamă ca freamătul vreascurilor, sub care se refugiase, să nu atragă atenţiunea cumpliţilor draci.

Concertul creştea din ce în ce mai mult, dar nimeni nu se atingea de grămăjoara lui Iancu. Această neperspicacitate a lui Ucigă-l Toaca, care nu ştia să se dumerească că la coastele lui se doseşte un biet suflet de om, dete copilului o opiniune foarte rea despre înţelepciunea atribuită Satanei şi, revenind din spaimă, el începu a cugeta: „Mai ştii“ poate ei n-au băgat de seamă nici pâinile şi apa ce le lăsai pe iarbă!“

În acest moment Iancu simţi, cu fiori o mână răscolind crengile dasupra lui şi răpind o parte din ele. Moviliţa fu rărită astfel prin această pradă, încât prin crăpături el putu zări un foc aprins în mijlocul poienii, o făptură neagră aruncând în acel foc braţul de vreascuri luat din locaşul eroului, nostru, iar o mulţime de fiinţe tot atât de negre, mari, mici şi mijlocii, dar toate foarte uscate, şezând, stând în picioare, jucând şi săltând împregiurul focului.

Răpitorul crengelor se întorcea acum pentru a mai lua un al doilea braţ. Situaţiunea lui Iancu era extremă. El făcu o cruce şi sări din moviliţă pentru a fugi... dar ce minune! văzând apariţiunea acestui omuşor cu dolmănaş roşu, toţi acei de cari el voia să fugă sloboziră un singur răcnet: „Bene! Bene!“ şi o rupseră la fugă, întrecându-se în iuţeală la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos.

Pesemne că precum lancu îi socoti de draci tot aşa dracii îl luară drept un drac şi mai mare.

În adevăr, fiinţează o limbă în care cuvântul „bene" are această însemnare.

Cum, când şi de unde venit-au ţiganii în Europa?

Astfel povestesc ei înşişi, altfel descoperă istoria.

După credinţa ţiganilor, maica Eva ar fi trăit de-ntât pe ascuns cu un şarpe şi-i născuse un fiu, apoi, pocăindu-se, reveni la Adam şi-i născu un al doilea fiu. De la aeest din urmă, ieşit din căsătorie legiuită, se trag oamenii cei albi; de la cel dintâi, născut din adulter, se trage viaţa neagră a ţiganilor, care de aceea se numesc până astăzi în limba lor romnicel, adică fiii femeii, fiindcă nu-şi cunosc şi nu-şi recunosc pe tată.

Istoria constată că limba ţiganilor este un dialect indian, că figura lor poartă tiparul acestei origine, că însăşi obiceele lor se pot observa până acum în moravurile unor caste de pe ţărmii Indului... În seculii VIII şi IX, deja sub numele de ţigani, acest popor se răspândi în Asia minoră şi în Egipt şi se distinse prin scandaluri sociale şi religioase. Cu toate astea starea actuală a luminilor istorice nu ne permite încă de a ridica tot vălul de pe epoca precisă a venirii lor în România, de unde apoi se răspândiră ca nişte lăcuste în toate ţările Europei.

Cronicele ruseşti menţionează, amestecaţi la un loc cu comanii şi pacinaţii, o populaţie neagră şi creaţă, ţiganii au venit în ţările noastre nu de peste Dunăre, căci i-ar fi înregistrat autorii bizantini, ci de peste Nistru, din părţile lacului Caspic, de unde veniră de asemenea comanii şi pacinaţii. Între capii ăstor din urmă ne întâmpină un Ceghena, precum se numesc până astăzi ţiganii în Orient, şi acel Ceghena, după mărturia contimporanilor, era de un neam obscur între pacinaţi. Numele naţional al ţiganilor sau cingari apare lămurit în istorie pentru prima oară pe la 1250, adică tocmai în epoca comanilor şi pacinaţilor. Aceste patru consideraţiuni combinate ne acordă o certitudine istorică, vreau să zic o mare probabilitate, cum că ţiganii rătăciră la noi odată cu comanii şi pacinaţii, şi apoi, rămânând vagabonzi prin codrii României, după retragerea celorlalţi barbari ai evului mediu, fură apucaţi, biruiţi şi robiţi de către străbunii noştri, reveniţi din Făgăraş şi din Maramureş.

Însă cucerirea română putu să domesticească numai mica parte din aceşti „fii ai femeii". Cei mai mulţi nu încetară de a cutreiera codrii mereu pustii ai României plătind sau zicându-se că plătesc o dare oarecare statului şi numărându-se mai mult în iluziune a fi sub dependinţa vel-armaşului. Încercările marilor Domni organizatori: Alexandru cel Bun în Moldova şi Mircea cel Mare în Valahia de a deprinde pe aceşti nomazi cu o viaţă aşezată, n-au avut alt efect afară numai că sute şi mii de ţigani emigrară în ţări străine, şi către 1420, trecând din provincie în provincie, prin dezordini, furturi, hoţie, vraje, desfrânări, se făcură cunoscuţi chiar în părţile cele mai depărtate ale Europei.

Aceasta este istoria scurtă, dar critică, a acestei ginţi bizare şi enigmatice.

Văzând miraculoasa dispariţiune a imaginarilor demoni. Iancu o atribui, fireşte, puterii Sântei Cruci.

El cuteză a face câţiva paşi înainte, pentru a-şi studia poziţiunea din punctul de vedere topografic.

Deodată, patru câni, slabi şi flămânziţi, se aruncară asupra copilului.

El se culcă jos, amintindu-şi, din poveţele căpătate altădată de la hoţi, că un câne, fie cât de slab şi flămânzit, tot încă ne întrece pe noi în omenie, căci nu muşcă pe cei căzuţi.

Cânii lătrau, ocoleau locul unde era lungit Iancu, hămăiau şi în sfârşit s-au retras.

Copilul, fără a putea dormi, rămase în iarbă până la cântatul cocoşului.

Când cerul se lumină, Iancu aruncă o privire în giur: pe la margini păşteau câţiva cai reduşi la chipul scheletelor, în mijlocul poienii se înălţa o şatră ruptă, iar lângă ea se vedea o grămadă de cenuşă şi tăciuni stinşi.

Învingătorul dracilor se încredinţă acum cu umilire că se află într-o tabără ţigănească.

În acest moment el zări ceva mişcându-se între crengele copacilor şi auzi o voce grosolană strigând: „ciabo! ciabo! gagio! gagio.“ Şi într-o clipă, Iancu fu încungiurat de o duzină de ţigani, ţigance şi ţigănuşi.

Costumul lor era mai degrabă o negaţiune a costumului. Copiii erau de tot goi. Femeile se distingeau prin catrinţe sau semi-fuste şi prin salbe metalice. Bărbaţii purtau dedesupt gaduri sau cămăşi găurite şi negre, iară deasupra plaşle sau mantale cârpite şi mânjite, legate la gât cu curele sau cu frânghie. Unul din toată ceata, cu o barbă lungă, purta o mantie de felendreş roşu, cizme galbene, o cuşmă conică blănită cu miei de versă, şi peste umărul stâng un gros bici împletit din trei curele. El se apropie de Iancu şi îi puse mâna pe cap.

—Fugi, cioaro, fugi, că sunt fecior de boier, strigă cu mândrie copilul, făcând un pas îndărăt şi arătând cu mâna, dolmănaşul său cu ceprazuri.

Ceata începu a râde şi a hihoti. Judele trase de pe umăr înfricoşatul său bici din trei curele.

— Dacă eşti hicior de boier, hapoi iată...

XII

În care sexurile sunt confundate.

Întorcându-se de la Mitropolie, unde se serbase încoronarea măriei-sale lui Bogdan Vodă, hatmanul Arbure trecu pe lângă palatul postelnicului Şarpe şi, oprindu-se în poartă trimise pe unul din călăraşii ce-l însoţeau să-l cheme pe Luca.

— De ce n-ai fost nici la Dreptate; nici la Mitropolie. Ia răspunde-mi, puişorule! zise zâmbind hatmanul, după ce Luca îi sărutase mâna.

— Nu se cuvenea, jupâne naşule. Judecă singur: când postelnicul zace sub urgia domnească, cade-se oare ca nepotul şi stegarul său să se afle faţă acolo unde lipseşte şi ar fi locul să fie unchiul şi stăpânul său?

— Cam ai cuvânt într-o parte; cam ai cuvânt... Dară nu te prea întrista pentru fratele postelnic, că-l vom scoate şi pe el din necaz, cu ajutorul Maicii Domnului, ca azi, ca mâine, căci mare e mila măriei-sale lui Vodă; iată, bunăoară, pe tine, copilandre, pe tine te face vel-armaş în locul lui Fliondur, bată-l cucu să-l bată! Auzi sugarule? Să te facă vel-armaş pe tine, un băietan cu dinţi de lapte!

Şi zicând acestea, hatmanul dezmierdă cu mâna palizii obraji ai finului său.

— Vel-armaş eu? Eu, naşule?

— Ş-apoi de ce te minunezi aşa? Să dea Dumnezeu şi la mai mare. Doară nu ne-i da de ruşine ca celălalt, ci te vei arăta mai vrednic decât neghiobul de Fliondur, care nu ştie nici măcar să pună mâna pe stolnicul Rareş.

Luca, ordinamente atât de flegmatic, deveni dentăi roşu ca bujorul şi apoi îndată galben ca ceara; dară îşi făcu violenţă, îşi frecă fruntea, petrecu degetele prin plete şi, silindu-se a părea destul de liniştit, el întrebă pe hatman cu o voce trăgănată, cu ajutorul căreia spera a-şi ascunde emoţia;

— Aşadar, jupâne naşule, măria-sa urgisi pe Fliondur pentru a nu fi ştiut să prinză pe Rareş?

— Dară, dară, băiete; întocmai cum spui şi pe deasupra, precum zisei, Vodă te înalţă pe tine în locul lui Fliondur, mă-nţelegi, crezând că doară vei fi mai priceput, mai ager, bată-te să te bată!

— Pentru mila lui Dumnezeu, naşule, descălecă, descalecă, ca să-ţi spun o vorbă de taină...

„Luca ştie unde se adăposteşte Rareş, gândi în sine Arbure, dându-se jos de pe cai şi fruntea bătrânului hatman se încreţi de nemulţumire. El o ştie şi voieşte a nu o descoperi, pentru a câstiga prin o mârşavă trădare trecătoarea milă a Domnului. Aşa sunt oamenii“.

Hatmanul scuipă şi fără a rosti un cuvânt, merse după Luca în fundul grădinii.

Aci junele se opri şi, punându-se în genunchi, apucă mâna lui Arbure.

— Naşule, sunt bun de înţepat.

— Tu?

— Sunt de zece, de o mie de ori mai vinovat decât Fliondur.

— Ce spui?

— Fliondur nu ştiu să prindă pe Rareş, şi de aceea a pierdut armăşia; ei bine! Cum să o primesc eu, eu care de bună voie am scăpat pe Rareş?

Faţa vornicului se însenină.

— Tu ai scăpat pe Rareş? Nu glumeşti? Tu l-ai scăpat?

— Aşa este, jupâne naşule; dă-mă acuma pe mâna călăraşilor tăi, ca să mă ducă la temniţa cea mai adâncă şi cea mai întunecoasă.

— Ba dimpotrivă, să trăieşti, fătul meu! să trăieşti în mulţi ani! Te-ai purtat ca un adevărat român, ca un adevărat nepot al lui Şarpe, ca un adevărat fin al naşului tău!

Şi hatmanul lipi buzele sale de fruntea lui Luca.

Faţa noului armaş se înroşi de mulţumirea faptei bune şi de mândria conştiinţei.

— Ascultă, dragă finule, urmă hatmanul. Nu toate judecăţile domneşti sunt drepte, căci şi Domnii sunt oameni. Aşadară, oricine poate să îndrepteze greşeala unui domn fără ca să-l supere, în ascuns, pe neştiute, pe când, a se împotrivi singur făţiş puterii domneşti ar fi o mare nebunie. Greu este de a plăcea totodată şi lui Dumnezeu, şi lui Vodă. Puţini oameni au norocul tău, finule armaşule!

După această profundă lecţiune, hatmanul făcu o scurtă pauză şi adause cu zâmbet:

— Ciudate fiinţe mai sunt şi Domnii ăştia! Pedepsesc pe Fliondur pentru vina lui Luca, şi rădică pe Luca pentru o faptă ce le place lor să o numească viclenie împotriva domniei. Zău, anevoie este de a vedea bine, după ce o dată te-ai făcut Domn! Foarte anevoie!

— Însă, naşule, fi-va oare frumos din parte-mi de a mă folosi cu strâmbătate de rătăcirea măriei-sale?

— De frumos, nu e tocmai frumos; dar n-ai ce face, fiule.

— Aş putea să nu primesc armăşia...

— Te va întreba: de ce?

— De ce? Pentru că... pentru că... fiindcă...

— Şi la un aşa răspuns, măria-sa îţi va tăia capul. Place-ţi? Ş-apoi să vorbim şi altminteri. în fundul cugetului nu eşti oare încredinţat şi mângâiat că ai făcut o faptă bună? Îmi vei răspunde: da! Atunci, dacă este aşa, finule, atunci însuşi Dumnezeu te răsplăteşte, iar Vodă nu este în împrejurarea de faţă decât o unealtă mută şi surdă a unei voinţe mai presus de toate.

Hatmanul făcu o cruce.

Luca de asemenea.

— Spune-mi acuma, zise Arbure, când şi cum scăpat-ai tu pe voinicul Rareş?

— Întorcându-mă de la bătaia cu măcelarii, îl găsii d-intâmplare sosit aici în grădină. Cum mă zări, pe dată el se încredinţă singur, de bună voie, în mânele mele. Nu-l puteam respinge. Mă grăbii dară a-l ascunde cu mare pază, până va veni prilejul ca să-l scoatem teafăr peste hotare.

— Vrea să zică, el este încă la palat? Du-mă să-l văz, finule.

Vornicul şi Luca aflară pe Rareş povestind cu foc lui Iorgu ceea ce ar face el fiind Domn.

Şi anume:

1. N-ar mai pedepsi pe nimeni cu moartea.

2. Pentru, pedeapsa trupească ar întrebuinţa numai verge, şi încă din cele mai subţiri.

3. Ar cinsti pe toţi boierii bătrâni ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe fraţi mai mari.

4. Ar scuti poporul de jos de orice dare grea şi neobicinuită.

5. Ar face ca negoţul pământului să înflorească până la marginile pământului.

6. Ar îndrepta judecăţile astfel, ca nevinovatul să nu piarză un fir de păr.

7. Ar bate pe turci, pe tătari, pe leşi, pe munteni şi pe unguri, lăţind hotarele ţării până la Beciu.

8. Ar preface visteria într-o fintână nesecată, din care s-ar putea adapa toţi cei însetaţi.

9. Ar pune în slujbe numai pe oamenii cei mai vrednici dintre fruntaşii ţării.

10. Ar înfiinţa scoale până şi-n fundul codrilor.

11. Ar clădi mănăstiri şi biserice câte o mie pe an.

12. Ar hrăni toată ţara de la masa domnească.

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, ploaia cu cârnaţi încheia lista.

Intrând încetişor în odaie, hatmanul şi Luca auziră ultima frază a lui Rareş.

— Sunt pierdut! strigă bastardul lui Ştefan cel Mare când văzu pe Arbure, şi apucând pumnarul ce-i atârna la brâu, el voi a se străpunge.

Iorgu îi opri mâna.

Nu fi copil, stolnice, zise hatmanul, îndulcindu-şi vocea înăsprită pe câmpuri de bătaie. Ca un copil ai vorbit înainte de a intra eu, ca un copil vrei să faci acuma după ce am intrat.

—Hatmane, aibi milă de mine.

— Nu e vorba de milă. Este vorba de a te scoate cât mai în pripă din Moldova, pentru ca să nu ne mai încurci pe noi ăştia, mânca-te-ar norocu!

Rareş aruncă jos pumnarul, se plecă şi sărută genuchiul lui Arbure.

—Cum crezi tu, finule, urmă vornicul, întorcându-se cătră Luca pentru a se feri de mulţumirile lui Rareş; cum crezi? Care să fie mijlocul cel mai nemerit de a strecura pe stolnic din ţară?

— Ziua, cu faţa dezvălită, îl va cunoaşte lumea, iar cu faţa învălită, îl poate bănui. Noaptea, mi-e teamă să nu-l prinză sau portarii, sau dorobanţii, sau alte slugi hătmăneşti, naşule hatmane.

Arbure aţintă pe Rareş ca vro cinci minute.

Băiatul nu avea încă nici măcar perspectiva musteţilor sau a barbei; faţa sa era netedă şi albă ca a unei fecioare, trăsăturele figurii erau de o frumuseţe rară, păr lung, talie subţire.

— M-am dumerit ce să fac, zise în fine hatmanul. Aduce-ţi-mi aici nişte haine de fată.

— Haine de fată? Dar nu ştii, naşule că în toată curtea noastră nu este şi n-a fost vreodată un singur picior de femeie?

— Ha, ha, uitasem minunăţiile fratelui postelnic. Apoi cum să facem?... Hm! Aş trimite la mine acasă ... o să fie bănuieli, ghicituri, mai ştii ce…

Iorgu, care sta mulcom la o parte, plecă fruntea în jos şi zise cu o voce sfiicioasă:

— Eu, jupâne hatmane, aş putea găsi haine de fată.

— Sănătate, băiete! Şi apoi să vezi ce om bun sunt eu: nu te-ntreb de unde, zise hatmanul râzând.

Veselia deveni generală, măcar că bietul Iorgu servea numai de pretext, căci fiecare din cele trei personage avea un deosebit motiv de a fi mulţumit: hatmanul cu purtarea finului său, Luca cu armăşia, Rareş cu scăparea vieţii.

Apoi du-te, dragă Iorgule, de adu acele haine; după ceea vei preface pe stolnic într-o fetiţă şi să-l laşi să iasă singur pe Poarta ungureasca, iar tu să încaleci, să mai iei cu tine un al doilea cal cu arme şi cu haine de curtean şi să mi-l aştepţi pe stolnic la Fântâna corbului. Mă înţelegi? Ei bine! adaose hatmanul după ce Iorgu ieşise — ei bine! acuma, să fii sănătos, stolnice; să te aibe Sântul Dumnezeu în înalta sa milă, să povăţuiască Maica Domnului paşii tăi pe calea vieţii. Ai bani?

Rareş tăcea, dar lacrimele îi udau obrajii.

Hatmanul dezlegă de la brâu un mare sac de piele aurită şi-l puse pe masă, înaintea bastardului.

— Ia asta şi-mi vei înapoia când voi avea şi eu nevoie. Hai, Luca, cu mine. Vodă te aşteaptă la palat... adause hatmanul, voind a scăpa mai degrabă de o scenă în care i se înmuia inima. Rareş se îmbrăţişă cu Luca, sărută mâna hatmanului şi rosti câteva vorbe încurcate şi neânţelese ieşite din îmbulzeala simţămintelor ce-l cuprinseră.

Arbure şi finul său ieşise.

În curând se întoarse Iorgu, aducând un rând de haine de fată: o cunună de floricele pentru cap, o salbă de mărgean pentru gât, un zobon trandafiriu de o stofă subţire poloneză, deschis, denainte, încât să se poată vedea cămăşuţa, un colan poleit cu paftale de argint în formă de două capete de şarpe, o pestelcă de borangic cu flori cusute cu fir şi o pereche de papuci de saftian roşu.

În câteva minute, Rareş fu transformat într-o frumuşică slujnicuţă boierească, al cărei unic cusur era de a fi cam prea naltă.

Iorgu conduse pe minunata fetiţă până la poarta curţii, lăsând să se mire toate slugele văzând o fiinţă femeiască, încă tânără şi drăgălaşă, care ieşea din palatul postelnicului, apoi se aruncă în grajdiuri, încalecă, luă un alt cal de frâu şi se grăbi la Fântâna corbului.

— Încotro pleci, jupâne? îi strigă neastâmpăratul vânător Focşa.

— După fragi, Focşo! după fragi!

„Ce crai“ gândi vânătorul cu maliţiozitate.

Sosind la Fântâna corbului, care se afla într-o dumbravă afară din cetatea Sucevei, Iorgu aşteptă vro jumătate de oră până a ajunge şi Rareş; îl îmbrăcă şi-l înarmă bărbăteşte, şi se pregăteşte deja a lua de la el ziua bună, când deodată, în fuga calului, apare Luca.

— Veste de noroc! strigă armaşul sărind de pe cal. Aduc iertarea...

— Vodă mă iartă? întrebă Rareş cu iuţeală.

— Pe tine stolnice, el nu te poate ierta, o pricepi bine, dar a iertat pe unchiul meu postelnicul...

— Să trăiască! răcni Iorgu, sărind în sus de bucurie.

— Iată cârtea domnească, ia-o, stolnice, de o dă la mâna postelnicului, care petrece la săcui, la Andraş groful...

Rareş luă şi citi scrisoarea:

„Să fii sănătos, jupâne postelnice, întoarce-te în ţară fără nici e grijă sau bănuială. Oricine te va atinge măcar cu vârful degetului şi fie proclet şi triclet în vecii vecilor, şi să fie ca Iuda şi ca Arie, şi să fie ca acei ovrei ce strigară asupra Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Christos: sângele lui pe noi şi pe copiii noştri. Aşa îţi scriem domnia noastră.“

XIII

Care între altele, va fi foarte plăcut mai cu samă băutorilor de bere.

Un an întreg petrecu Iancu în societatea ţiganilor.

În cursul acestui timp, mutându-se cu şetrele din loc în loc, sau mai bine zicând, din pădure în pădure, el văzu pe rând aproape toate oraşele Moldovei: Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Lăpuşna, Orhei, Baia...

Dintăi bătut şi huiduit, copilul izbuti în scurt a deveni idolul ţiganilor, cari începură a-l socoti chiar ca pe un al doilea jude.

În adevăr, Iancu aducea tovarăşilor săi un venit grabnic şi sigur. Ţiganul Baro îl învăţă a fura, ţiganca Monda îl învăţă a vrăji; ei bine! în câteva lune el îi întrecu pe amândoi.

Admiraţiunea făcu pe ţigani să-i pună numele de Puraciabo, adică bâtrân copil: bâtrân prin minte, copil prin vârstă.

Abilitatea scamatorie a lui Iancu se manifesta cu strălucire mai cu seamă în timpul bâlciurilor, la sărbătorile cele mari, la uşa bisericelor, când se grămădea lumea intrând şi ieşind.

Într-o zi la Vaslui el reuşi să dezlege şi să fure de pe chiar persoana unei biv-vel-vornicese un colan cu paftale de aur, presărat ca petre scumpe.

Altădată, la Iaşi, el se fusişă în casa unui vătaf ot ţinut, adică ceva ca sameşul districtual de mai deunăzi, se ascunse din dosul unui pat într-un unghi al odăii, aşteptă acolo până noaptea, deschise o fereastră şi dete ţiganilor, prin intervalurile gratiilor, toate câte li se păreau bune de luat; mai cu seamă un mare număr de păhăruţe de aur şi de argint, din care cinstitul vătaf îşi închipuise o prea frumoasă colecţiune, mulţumită gemerozităţii acelora cu care avea a face. Apoi ca un şoarece el se strecură printre gratii, deşi erau cam dese, şi... pace bună!

A fura mărfuri de prin prăvălii, mâncări de pe la precupeţi, paseri de prin curţi, pungi de la brâiele neguţătorilor era o glumă pentru un meşter ca Iancu.

Pe de altă parte, mulţumită poveţelor ţigancei Monda, el se arătă unic în arta vrăjitoriei.

Ca toţi ţiganii, Iancu se făcea că prevesteşte viitorul după inspecţiunea fizionomiei şi a palmei drepte a individului.

Frageda-i vârstă îl ajuta mult pentru a impresiona pe cei curioşi, cari aveau mari temeiuri de a crede că un copil nu poate, nu este in stare de a minţi cu atâta dibăcie, ci vorbeşte curat din inspiraţiune.

Când îl întreba o femeie tânără şi frumoasă, el îi răspundea că o iubeşte un mândru june, că moare şi se topeşte după ea, că ei amândoi au mulţi şi puternici duşmani, dar toată vrăjmăşia va rămânea în zadar, căci îi aşteaptă norocul şi aşa mai departe.

Ce-i dreptul, unde să fie acea femeie tânără şi frumoasă care să nu iubească şi să nu fie iubită, care să nu-şi închipuiască că o pismueşte lumea, care să nu spere că va birui toate piedicele?

Când îl întreba o femeie tânără şi urâtă, el îi răspundea că ea sughiţă şi oftează după călugărie, că viaţa nu are pentru ea nici o plăcere, dară nu departe e timpul când îi va zâmbi şi ei fericirea şi o va lua de soţie un viteaz, care de mult o îndrăgise şi numai nu îndrăzneşte să-şi dezvălească văpaia...

Când îl întreba o femeie bătrână, el îi prorocea un trai îndelungat, adăogând, cu un aer profund, că ea are un neam, fiu sau nepot care o iubeşte foarte mult şi care sau că este în drum, sau că-l aşteaptă o călătorie depărtată, că se va întoarce încărcat de averi, că apoi se va însura, va face un băiat şi o fată etc., etc.

În acest mod, Iancu ajunse în curând a fi Mesia neamului ţigănesc; judele nu-l atingea niciodată cu groaznica sa biciuşcă; hainele cele mai frumoase din câte cădeau în mâinile ţiganilor serveau pentru împodobirea ingeniosului copil; mâncările cele mai gustoase dintre mâncările ţigăneşti erau de drept ale lui; şi — lucru ciudat! — ştiindu-se important, Iancu se simţea acum mai mulţumit în mijlocul zdrenţăroşilor şetrari de cum fusese mai nainte în splendidul palat al postelnicului Şarpe, unde-l irita preponderenţa lui Luca, a lui Iorgu, până şi a… vânătorului Focşa.

În ziua morţii lui Ştefan cel Mare, şetrele din cari făcea parte eroul nostru se nemeriră aşezate lângă oraşul Siret nu departe de Suceava; un oraş pe atunci mare, împoporat, ornat cu palaturi şi biserici, celebru prin relaţiunile sale comerciale cu Polonia, prin depozitele sale de săbii, arcuri, cuşme etc., astăzi căzut la treapta unui mic târguşor pe jumătate armenesc.

Afară din Siret, pe drumul Sucevei, în dreapta se întindea o luncă; în stânga, faţă-n faţă, se lungea un edificiu de lemn în care se fabrica, se vindea şi se bea bere.

Berea? O băutură atât de germană şi atât de modernă în ţara noastră? Berea în epoca lui Ştefan cel Mare? Vor striga desigur lectorii, citind aceste rânduri.

Le vom răspunde pe scurt, încuragind mai ales pe acei ce nu beau până astăzi bere din sentiment patriotic, că ea nu este nici germană, nici modernă!

Mai întâi de toate, cuvântul bere e curat românesc, fiind un substantiv format din verbul a bea. Slavii tot astfel numesc berea pivo, de la verbul piti, a bea. Prin urmare, berea poate fi sau slavă sau română, dară nemţească niciodată, de vreme ce substantivul Bier nu are nici o etimologie proprie.

Al doilea, până în momentul de faţă, locurile unde se păstrează orice fel de băutură: bere, vin, rachiu etc. — poartă la noi numele de pivniţă, adică berărie, ceea ce dovedeşte că la început acele locuri nu erau în România decât numai pentru bere.

Dacă aceste două consideraţiuni se vor părea glumeţe, vom putea înşira texturi lămurite, pozitive, autentice, cum că vinul era puţin cunoscut românilor în secolii XV şi XVI, afară numai doară de domni şi boieri, pe când berea, nectarul civilizaţiunii moderne, era băutura universală a poporului de jos.

Aşezământul comercial moldovean al lui Alexandru cel Bun legiuieşte anume ca nici un străin să nu se amestec în fierberea berei, această industrie fiind permisă numai românilor neaoşi.

Italianul Della Valle, călătorind prin ţările noastre în prima jumătate a sutimii a XVI, se pronunţă în această privinţă nu mai puţin clar, zicând că românii se adapă cu cerevisia.

Aşadară, jos gloria berarilor nemţi! trăiască berea română şi trăiască o dată cu ea toţi acei ce nu s-au depărtat, măcar în băututră de la obiceiurile strămoşilor!

În întrul berăriei despre care ne este vorba, cu uşi deschise, şedeau, beau, cântau şi strigau o mulţime de ţărani de prin satele învecinate, căci era o zi de marţi, o zi nenorocită pentru tot felul de lucruri, dar indiferintă pentru beţie, după credinţa norodului.

Afară, înaintea berăriei, nechezau şi tropota un taban de cai, legaţi împrejurul unei căruţe foarte mari, din cele cunoscute atunci sub numele de care armeneşti, iar în fruntea cailor sta doi armeni cu haine negre, cu păr lung şi cu barbe şi mai lungi.

— Mi se pare că ne-a înşelat blăstematul de vameş, zise turceşte armeanul cu barba în furcă, clătinând din cap.

— Să mai socotim o dată, răspunse suflecându-şi mâinile armeanul cu barba ţuguiată.

— Legea zice să se ia vamă în Siret de pe tot calul câte doi groşi...

— Ei bine?

— Noi avem optsprezece cai; vameşul trebuia să ne fi luat numai treizeci şi şase de groşi, pe când el ne-a luat tocmai de trei ori atâta, adică două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Cum de nu vrei să-nţelegi, Carabete, că noi am cumpărat caii chiar în Siret...

— Te înţeleg foarte bine, dară ce urmează de acolo?

— Legea zice că unde vei cumpăra calul, acolo să plăteşti şi patru groşi de cumpărătură.

— Bine, stai dară, Ovanese! câte patru groşi calul, optsprezece cai face o grivnă treizeci şi doi de groşi, iar nu două grivne douăzeci şi opt de groşi.

— Bre, nătâng mai eşti, Carabete! D-apoi uiţi cei doi groşi de cal vama Siretului?

— Mă prea ameţeşti, Ovanese! zi una din două: sau doi groşi, sau patru groşi!

— Ba nici doi, nici patru, ci şase: patru de cumpărătură şi doi de vamă.

— Îţi baţi joc de mine, Ovanese! Din ce lege luat-ai tu cei şase groşi?

Pe când armenii se certau, ţiganul Baro, care îi observa de mult, lungit lângă o şatră pe iarbă verde a luncii, în faţa berăriei, se sculă, se apropie încetişor de caii armenilor, dezlegă pe cel mai frumos armăsar unguresc, în preţ cel puţin de o sută de zloţi după valoarea de atunci, încalecă, şi — la fugă!

Armenii îl zăriră când era deja departe.

— Pradă! pradă! strigă Carabet şi, aruncându-se fără multe cuvinte pe un alt cal, purcese în goană.

Câţiva ţărani, stând cu ploştele pline de cerevisie în uşa berăriei, plesneau de râs.

— Ce păţit-a păgânul de armean! şi e drept să fie aşa, căci armeanul plăteşte gloaba!

În acest moment apăru pe drumul de la Suceava un olăcar călare, zburând ca săgeata în direcţiunea Siretului; dară când se apropie de berărie, calul său, nemaiputând de o alergare atât de furioasă, însoţită de pocnitoarele lovituri ale unui bici ferecat, căzu jos şi-şi dete, sufletul.

— Trăsni-te-ar să te trăsnească! răcni olăcarul, îndreptându-şi brâul ce-i acoperea tot mijlocul până la piept şi a cărui neobicinuită lărgime era semnul distinctiv al profesiunii curierilor statului, trăsnite-ar să te trăsnească!

Şi, uitându-se împregiur, el merse, cu un pas de autoritate, la caii armenilor, puse mâna pe coama unui bidiviu ca să vază de-i pe plac şi-l dezlegă.

— Ce faci, ce faci, omule? strigă Ovanes,

— Ia, bine, fac ce vezi, dobitocule, răspunse olăcarul.

— Calul e al meu.

— Ba zi că a fost al tău.

—Uită-te la cărţulia vameşului, zise cu turburare, armeanul, scoţând din sân un petec de hârtie.

— Uită-te la cartea domnească, răspunse râzând olăcarul scoţând din brâu un alt petic de hârtie.

O grămadă de ţigani pe de o parte — şi-o grămadă de ţărani pe de alta — se grupară cu zgomot în jurul împricinaţilor noştri.

— Eu, eu sunt vornicul satului, zise cu gravitate un ţăran gros şi nalt, abordând pe olăcar. Aşadară, răspunde-mi tu, cu ce drept iei calul lighioanei ăştia!

— Eu, eu sunt olăcarul domniei, răspunse curierul maimuţând gravitatea vornicului. Aşadară, citeşte tu această carte domnească.

— Ce scrie în ea?

— Caută şi vei vedea.

— Eu nu ştiu carte.

— Nu ştiu nici eu.

— Apoi dacă-i aşa, poţi lua calul, băiete.

— Mulţumim mătăluţei.

Olăcarul încalecă, profitând de prerogativa curierilor domneşti de a putea apuca la trebuinţă orice cal particular.

— Ce veste de la Suceava?

— A murit Vodă.

Zicând aceasta, olăcarul dispăru în direcţiunea Siretului,

— A murit Vodă! a murit Vodă, repetară toţi cei prezinţi făcând cruci.

Ovanes se văieta turceşte asupra hoţilor de moldoveni.

Ţiganii se retraseră în şatre, ţinură un consiliu extraordinar, la care Iancu luă, fireşte, o parte activă, şi deciseră în unanimitate ca în aceeaşi noapte să se mişte cu grabă spre Suceava.

XIV

În care se arată privilegiile fetelor fecioare la străbunii noştri.

Vro trei zile după intrare în dregătoria domnească, Luca, pe care şchiopătarea sa după întâmplarea din Codrul Cosminului îl înzestrase cu porecla de Cârje, puse mâna pe patru ţigani, ce se încercaseră pe la miezul nopţii a trece zidul grădinii pentru a pătrunde în palatul postelnicului Şarpe.

Aceasta a fost prima izbândă poliţienească a noului vel-armaş.

Din cei patru ţigani, unul era celebrul Baro, dascălul lui Iancu în arta scamatoriei şi răpitorul calului armenilor Carabet şi Ovanes din capitolul precedinte; alţi doi erau băieţi între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, ieşiţi deja cu diplome de maturitate din şcoala lui Baro; cel al patrulea era un copil de vro nouă ani, care nu semăna deloc a ţigan, deşi soarele şi necurăţenia îi cam înnegriră faţa.

Un vel-armaş din acea epocă avea o putere nemărginită de viaţă şi de moarte asupra tuturor ţiganilor domneşti. Principele nu se amesteca niciodată în nişte cestiuni atât de inferioare şi confirma fără nici o cercetare deciziunile vel-armăşiei asupra crimelor şi pedepselor ţigăneşti; aşadară Luca porunci armăşeilor ca a doua zi, la al treilea cântat al cocoşului, să înţepe pe cei patru furi în faţa Porţii ungureşti.

Ţeapa era un stâlp de lemn, lung aproape de şase coţi, d-asupra căruia se mai înălţa ca vro doi coţi în sus o spiţă de fier, cu un vârf subţire şi foarte ascuţit, destinat a se înfige în trupul nenorocitului osândit, astfel încât o jumătate de cot, cel puţin, să-i iasă prin spinare sau prin gât.

Călăul rezima de stâlp o scară, pe care apoi se suia trăgând la sine pe cel condamnat, cu o frânghie ce-i era petrecută şi întărită pe subsiori, fiind gol şi cu mâini legate după spate; tot atunci doi băieţi de ajutor îl ţineau de picioare şi îl împingeau în sus. Când sărmanul ajunngea la cerută înălţime, călăul îl aşeza pe vârful ţepii, — îl aşeza... cum se aşează şi, lăsând în jos frânghia, cei doi băieţi de ajutor o apucau fiecare de câte un capăt, o întindeau din toate puterile lor, şi parul intra cu iuţeală, în corpul osânditului, ale cărui ţipete şi convulsiuni mai adăugau la teroarea scenei.

În acest mod, un Domn sau chiar numai un vel-armaş lesne putea să-şi alcătuiască, pentru trebuinţa gustului său individual, o colecţiune umană destul de numeroasă, întocmai în felul acelor cabinete entomologice, in cari gândacii şi fluturii sunt înşiraţi într-o ordine foarte frumoasă cu burţile înfipte pe ace.

În ocaziunea despre care vorbim figurau numai patru ţepe, ba încă una din ele se deosebea prin o dimensiune pe jumătate mai mică în alăturare cu celelalte trei; iar stâlpii erau văpsiţi cu roşu, culoarea trandafirului şi a iubirii, după cât ne spun poeţii, vreau să zic acei poeţi cărora nu li s-a întâmplat a vedea vreodată ţepe.

Tot în haine roşii fură îmbrăcaţi călăul şi cei doi băieţi de ajutor ce se păunau în faţa ţepilor: toţi trei erau ţigani, căci pe atunci numai această viţă de oameni, câte o dată şi cea tătărească, avea în România prerogativa de a purta înalta sarcină de gâde.

În jurul ţepelor şi al călăilor spaţiul era închis cu un lanţ de fier, păzit de cătră mai mulţi armăşei, pentru ca poporului, privitor la spectacol, nu cumva să-i poată veni pofta una din două, sau de a uzurpa dreptul domnesc de graţiare, sau de a-şi însuşi autoritatea gâdelor de a grăbi moartea.

În jurul lanţului stau armăşeii sau slugile armăşeşti, artileria ţării, compusă pentru cea mai mare parte din feciori de boieri, în timp de războaie prepusă la păzirea şi îndreptarea tunurilor, iar în zile de pace însărcinată cu menţinerea ordinii publice.

Lângă călăi, sau, mai bine zicând, lângă ţepe, cu mânile legate, cu capetele plecate, despoiaţi de haine, cu feţele ce le-am putea numi palide să nu fi fost negre, stau cei patru vinovaţi.

Copilul gemea şi plângea.

— Taci, afurisitule! strigă Baro, străpungându-l cu o cătătură scânteietoare de furie. Taci! Tu ne-ai adus în casa postelnicului, tu ne-ai învăţat să trecem zidul, tu ne-ai făcut această ruşine — ş-apoi tot tu plângi!

Poporul, de toate clasele, breslele, sexurile şi vârstele, grămădit împrejuru lanţului ce-l despărţea de cei osândiţi, izbucni într-o singură zgomotoasă hihotire, auzind despre ruşinea ţiganului.

Vătaful armăşeilor, care îi conducea în lipsa vel-armaşului, rădică mâna în sus, strigând:

— Tăceţi, oameni buni, că vă dau pe toţi dracului! Furii ăştia s-au încercat să prade casa în care şade jupânul armaş. De aceea, cu porunca măriei-sale lui Vodă, o să-i înţepăm, dacă vă place; iar dacă nu vă place, o să-i înţepăm fără plăcerea voastră, adause vătaful în glumă.

— La lucru, băieţi, urmă vătaful către gâzi.

— De la care să începem, măria-ta? întrebă ţiganul călău.

— De la care? Ia, de la frumuşelul ăsta, căci se pare a fi mai voinic decât ceilalţi, răspunse vătaful arătând la Baro.

— Iertare, iertare, măria-ta! ţipă tâlharul, strângând din umeri pentru a manifesta astfel gestul de a-şi frânge mâinile cele legate după spate. Iertare! Lasă-mă numai să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, să mă...

— Nu huli, cioaro! Tu să te spovedeşti? Dar cine nu mai ştie că eşti un hoţ şi jumătate? Tu să te împărtăşeşti? Tu? o coţofană? Ce obrăznicie!

— Încaltea să începi de la altul, măria-ta! Începe de la copilul ăsta, că el ne-a pus la cale, el ne-a dăscălit...

Poporul îşi întoarse privirile asupra copilului, dar nu-şi potu îndestula curiozitatea, căci băiatul ţinea capul în jos, lăsând să-i cază pe faţă lungile sale plete de culoarea roşiatecă.

— Zici că te-a dăscălit plodul de copil, zise vătaful. Cu atât mai rău. Pentru că te-ai arătat atât de mişel, încât să te dăscălească un mucos. Mai iute pe ţeapă!

Călăul puse mâna pe Baro.

— Vai mie, vai mie, vai mie! zbiera ţiganul cu o voce ascuţită. Nu vreau să mor, nu vreau să mor, nu vreau!

— Te crez că nu vrei! observă zâmbind vătaful.

Poporul izbucni iarăşi de râs.

— Ei bine, ce nu-l mai înţepaţi, strigă din gloată o voce de bas.

Vătaful rădică fruntea cu mândrie.

— Bre, cine ne porunceşte aşa răstit? ca să-l văz la faţă ca să mi-l învăţ!

— Da, da, învaţă-l mă rog, învaţă-l, măria-ta, ţipă Baro, profitând de această ocaziune pentru a-şi prelungi, viaţa măcar cu câteva secunde.

Individul cel grabnic şi necunoscut nu crezu de cuviinţă a răspunde la apelul vătafului, persoană prea puternica prin puterea vel-armaşului, care era preaputernic prin puterea lui Vodă.

— Acuma, înţepaţi-l! a zis vătaful liniştindu-se.

— Stai, staţi, se auziră deodată mai multe voci din popor şi gloată, care despărţindu-se în dreapta şi-n stânga, lăsă să apară o ciudată trinitate, ce ieşea din fundul unei cârciumi.

Era o babă foarte beată de braţ cu doi moşnegi ceva mai puţin beţi.

— Fătule vătaf, strigă unul din moşnegi cătră tatăl... Fătul meu! După obiceiul pământului... vezi bine... o fată fecioară... vezi bine... scapă... vezi bine... scapă p-un osândit la moarte.

Pentru a înţelege aceste cuvinte, căci adesea şi cuvintele unui om beat se pot înţelege, — trebuie să ne amintim o veche lege naţională, care se păstra la noi pană în timpul fanarioţilor şi în puterea cărei un vinovat, fie cât de mare se ierta de moarte de-ndată ce o fecioară declara că se învoieşte a-l lua de soţ.

Această frumoasă lege, întrucât ştiu, se născu şi se înrădăcină numai la romani, dovedind, mai bine decât orice alta, superioritatea morală a străbunilor noştri, care cugetau, cu o justeţă sublimă, că un om nu poate fi rău, de vreme ce o fiinţă atât de angelică, atât de gingaşă, atât de nevinovată ca o fată fecioară primeşte a se uni cu el pentru toată viaţa.

Vătaful, armăşeii, poporul pufniră de râs pentru nu mai ştim a câtea oară, privind triumfala păşire, balansată în toate părţile a ciudatului triumvirat şi auzind neaşteptata propunere a moşneagului: o propunere de tot imposibilă după instituţiunile noastre de atunci, căci o fată fecioară româncă era oprită cu cea mai mare asprime de a merge după un ţigan, iară o fată fecioară ţigancă nu se socotea nici chiar în rândul femeilor.

— Ei bine, moşule, zise vătaful, unde-ţi este acel, odor de fată fecioară?

— Unde? iat-o, vezi bine... Iat-o, fătule…

Şi, zicând asta, moşneagul arătă la baba care o ducea de braţ.

— Poate nu vezi că sunt fecioară? poate nu crezi? strigă baba.

Este anevoie de a descri sau măcar de a-şi închipui zgomotoasa ilaritate ce cuprinse în clipă toată adunarea şi care se manifestă prin mii de glasuri strigând:

— Să trăieşti, fetiţo.

— Vrei să te-nsori cu tinerica asta? întrebă vătaful pe Baro.

— Vreau, măria-ta! însoară-mă, măria-ta!

Copilul, care sta până atunci cu faţa în jos lângă cea mai mică din cele patru ţepe, se îndreptă deodată şi strigă cu vioiciune:

— Ba ia-mă pe mine, mătuşico! ia-mă pe mine! Vreau să mă însor şi eu.

— Te iau şi pe tine, dragu mamei, vă iau pe amândoi, murmura baba, a cărei limbă începea a-se lega.

Iarăşi râsete.

— Uf! destul, atâta am râs de ne-am prăpădit, zise vătaful. Acuma să sfârşim odată! Trage-l pe ţeapă, calăule! înţeapă-mi-l binişor pe mirele!

Trecură deja două ore de când gloata îşi petrecea cu veselie, în perspectiva supliciului, pe seama nenorociţilor osândiţi. Se părea acuma că ţepele o să se mânjească în fine cu sângele ţiganilor... dar nu… pe neaşteptate interveni o nouă întrerupere.

Înconjurat de o mulţime de secui călări, apăru poştelnicul Şarpe, care îndemnat prin scrisoarea domnească, s-a nemerit să se întoarcă tocmai în ziua aceea din îndelungata sa bejenie.

Poporul, care-l cunoştea foarte bine şi-l pomenea cu dragoste, mai cu seamă de când nu-l mai vedea în toate zilele, răcni cu entuziasm:

— Să trăieşti, postelnice!

Vătaful se răpezi să sărute mâna boierului.

— Ce dregeţi aici, fraţilor? întrebă postelnicul.

— Înţepăm pe nemernicii ăştia, cari nu s-au sfiit să prade chiar curţile tale, jupâne postelnice.

Postelnicul aruncă o cătătură asupra celor patru osândiţi.

— Cum? Şi mititelul ăsta? Şi el s-a alunecat în furtişag?

— El ne-a învăţat pe noi, măria-ta! Aşa să trăieşti, măria-ta! zbiera Baro din plămâni.

— Minţi, faraoane! Un copil aşa de mic nu poate fi vinovat; eu îl iau pe răspunderea mea; să mi-l trimeţi la mine acasă, vătafe.

XV

Din care se poate deja prevede ce este ursita.

Ajungând acasă, postelnicul întră mai nainte de toate în baie.

Obiceiul băilor, o dată cu însuşi cuvântul (balneum) ni l-au lăsat în moştenire romanii. De la noi apoi îl împrumutară slavonii (bania)[…]

În vechime, când se înfiinţa în România vreun nou oraş, cele dintâi şi cele mai principale edificii în jurul cărora se grupau pe urmă casele târgoveţilor, erau: o biserică şi... o baie; poporul nostru ţinea totdeauna foarte mult la exteriorul lucrurilor.

Dar afară de băi publice, adică ceea ce romanii numeau thermae, aproape în fiecare casă boierească ceva mai bogată se vedea câte o baie particulară, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin luxoasă.

Baia postelnicului Şarpe se afla în fund, din dosul aripei stângi a palatului, şi prezinta în construcţiunea sa o amestecătură de veche arhitectură greco-romană cu arhitectura mai modernă maurescă sau arabă.

Apartamentul principal era rotund, cu trei rânduri de scări rezimate de păreţi în formă de semicerc, sau, mai exact, în formă de o copită. În mijlocul odăii era o mare piatră octogonă, rădicată ca de patru picioare dasupra podului. Împrejurul pietrei, prin găurile făcute în marmură, ţâşnea în sus stropituri de apă rece în câtime mai mare sau mai mică după trebuinţă şi recăzând apoi în jos pe piatra înfierbântată prin sobe subterane se prefăceau în aburi. O cupolă cu ferestruie se înălţa deasupra apartamentului, împrăştiind din sus raze de lumină.

Într-o odaie învecinată, pătrată şi fără cupolă, era în centru un bazin eliptic cu apă de fântână, în care se arunca individul ieşind din aburi; apoi, după aceea, într-un vestibul de alături, aşternut cu covoare turceşti, se întindea, se parfuma, se pieptăna, se îmbrăca.

Ziditorul acestei băi fu Ibn-Şabrut ben Itcah, ovreu saniol, emigrat din Peninsula Iberică dinaintea persecuţiei catolice în urma căderii maurilor, şi care, găsind un adăpost în Moldova, exercita în Suceava meşteşugul de arhitect, şi anume, între altele, prefăcu ambele aripe ale palatului postelnicului, adăogând la cea stângă o baie, iar la cea dreaptă…

La cea dreaptă era o capelă casnică, unde merse acum postelnicul, după ce ieşise din baie.

Acolo îl aşteptau amicul nostru chir-popa Sofronie Gangur, duhovnicul casei, vornicul Boldur şi hatmanul Arbure, cari s-au grăbit a veni d-îndată ce aflară despre întoarcerea postelnicului, nepotul său vel-armaş Luca Cârje, naivul Iorgu, devenit stegar al postelnicului prin faptul înălţării lui Luca la o boierie domnească, vânătorul Focşa şi, în fine, toţi curtenii mai mari şi mai mici, câţi umpleau splendidul palat al unuia din aristocraţii cei mai avuţi ai Moldovei,

Capela era curioasă ca producerea unui arhitect israelit, crescut în şcoală mahometană, şi care totuşi nu se sfii a lucra la edificarea unui templu creştin.

Ceea ce se părea mai admirabil în această bisericuţă erau arabescurile păreţilor, sculptate în relief aurit pe marmură neagră; columnele subţiri de marmură trandafirie, ce susţineau un amvon spaţios, sculptat a giorno şi poleit cu aur, mozaicul podului, în care te uimeau florile cele mai fantastice, exprese prin culorile cele mai vii şi cele mai variate.

Dar sublima artă a arhitectului mauresc îşi găsea un contrast monstruos în producerile unui pictor bizantin, necunoscut şi demn de a rămânea în uitare. Un Sfânt George călare, pe cap cu un coif mai mare decât calul, străpungea cu lancea pe un balaur cu o limbă pe jumătate roşie şi pe jumătate albastră, apoi judecata cea de pe urmă, reprezentând cum dracii torturează pe nenorociţii păcătoşi, cari fac nişte grimase ce seamănă mai mult a râs decât a suferinţă; un Arhanghel Mihail etc.

În pridvorul capelei, postelnicul se îmbrăţişă cu Boldur, cu Arbure şi cu Luca; zise „bine v-am găsit“ cătră toţi cei ceilaţi, cari îi sărutară pe rând mâna; sărută şi el mâna lui chir-popa Sofronie, şi apoi, intrând în biserică, după mai multe cruci şi genuflexiuni, se puse cu boierii în strana din faţa amvoanei.

După servciul divin, chir-popa Sofronie ţinu o cazanie foarte duioasă, care scoase lacrime din ochii tuturor ascultătorilor.

El îşi luă de text cuvintele Evangheliului: „Şi nu ştii ziua, nici ceasul..."

Istoria fatalului exil şi a fericitei întoarceri a postelnicului Şarpe servi elocintelui călugăr drept stofă pentru explicarea acestui text.

Cu o claritate şi o volubilitate cari demascau prima sa educaţie juridică, chir-popa demonstra într-un chip mai pe sus de orice îndoială cum că deasupra bietului murilor planează o putere superioară, numită pronie în limba adevărului şi ursită în graiul vulgar al oamenilor fără ştiinţă.

— Un zodiar se naşte în depărtata Italie... cine ar fi putut crede, fraţilor creştini, că naşterea acelui zodiar este în vreo legătură cu liniştea unui mare boier din ţara noastră a Moldovei? Ce are a face un zodiar italian cu un boier moldovenesc? Totuşi, soarta îi ciocneşte, şi iată că o nenorocire se naşte din acea ciocnire.

O babă desfrânată şi vândută Diavolului se încearcă, fraţilor creştini, a ucide pe un doftor domnesc... Cine ar fi putut crede că destrămarea acelei babe va aduce prin sine înturnarea unui mare boier din neagra străinătate? Ei bine! Soarta întocmi lucrurile astfel, ca un nepot al acestui boier să scape de moarte pe doftorul domnesc, iară Domnul, pentru fapta nepotului, să miluiască pe unchi, ceea ce nu s-ar fi întâmplat fără nebunia babei.

Oare chiar acestea nu sunt de ajuns, fraţilor creştini, pentru ca să ne dovedească nouă tuturor că şubredul om merge orbeşte pe calea ce-i este scrisă în cartea dumnezeiască a vieţii încă din începutul veacurilor?
Să ne plecăm dară, fraţilor creştini, înaintea tainicelor porunci ale lui Dumnezeu, să primim cu răbdare şi cu mulţămire pe ursita cea trimisă de stăpânul cerului şi al pământului...

Din biserică, postelnicul, Arbure, Boldur, Luca îşi chir-popa Sofronie se retraseră într-o odaie, unde-i aştepta o masă acoperită cu o pânză albă cusută la margini cu fir, cu tot serviciul de argint, iară înaintea fiecărui taler sta câte un corn de zimbru, legat cu aur în forma de pahar şi plin de bere fiartă cu zahăr şi cu: un fel de dejun adus de străbunii noştri din Polonia. Într-o tipsie aşezată în centrul mesei vedeai cârnaţi, gustoşi chiar prin aspectul lor rumen şi lustruit; pe o altă tipsie, unt, şi alăturea pâne.

Dântăi chir-popa Sofronio citi o rugăciune. Şi apoi mesenii se aşezară, afară numai de Luca

— De ce nu şezi, nepoate? întrebă Şarpe.

— Aş crede că nu mi s-ar cuveni această cinste într-o adunare atât de aleasă.

— Şezi fără multe sucituri, bată-te cucu, zise hatmanul Arbure cu vocea sa deschisă şi zgomotoasă. Şezi, căci, zău, de câte ori văd pe un armaş stând în picioare pe când eu şez mi se pare mie că m-a aşezat pentru ca mai lesne să-mi poată tăia capul, trăsnească-l să-l trăsnească!

Luca se puse în colţul mesei.

— Ş-apoi, într-adevăr, îţi aduci oare aminte, hatmane, îţi aduci oare aminte? observă vornicul Boldur repetând cuvintele după obicei, că ne vrăjise o afurisită de ovreică, ţie că vei muri descăpăţânat, că aşa vei muri, iar mie, c-o să mor în cazne.

— Lasă vornice, pre a mea lege, ca să nu fie zis în ceas rău.

— Mai bine, fraţilor, să mă lămuriţi pe mine cum de m-a învrednicit Dumnezeu să scap de osânda domnească şi să mai văd o dată scumpa noastră ţară? Cum de s-a înduplecat măria-sa Vodă ştiind că nemernicul zodiar mă meni pe mine de ucigaş al coconului domnesc, ferească-mă Dumnezeu de una ca asta.

— Eu, Boldur şi doctorul Vatini, ne rugam necontenit în toate zilele la măria-sa, mijlocind pentru tine, dară tot în zadar. În sfârşit, în ziua când se milostivi Vodă de făcu vel-armas pe Luca, îi zise măria-sa: „Îmi pare rău, baiete, pentru unchiul tău, băiete, că nu-1 pot ierta"... "Măria-ta! îi răspunse cu îndrăzneală Luca, ştiu pentru care pricină nu-1 poţi ierta, măria-ta; dar binevoieşte să-ţi aduci aminte ceea ce zise zodiarul, cum că măria sa coconul măriei-tale d-întîi o să bată pe turci şi pe tătari şi după aceea îşi va avea zilele ameninţate... apoi pâna atunci e prea departe!" Iată cum a ştiut să vorbească mucosul ăsta de Luca, bată-l norocul să-l bată! Iară Vodă, cum îl auzi, simţi că bine vorbeşte copilul, şi te iertă, postelnice.

— Bine că-mi aduseşi aminte de armăşia nepotului meu, zise Şarpe. Cată să cer iertare de la tine, Luca.

— De la mine, jupâne unchiule! întrebă Luca, sculându-se în picioare.

— Chiar de la tine... Pare-mi-se că osândişi astăzi la moarte patru coţofene?

— Dar, jupâne unchiule; patru ţigani ce se încercară a prăda casa noastră.

— Ştiu. Era între ei şi un copilaş, un băiat mic?

— Se poate, căci eu nu i-am văzut la faţă; îi prinsei noaptea şi-i dedei pe mâna armăşeilor.

— Ei bine, ştii cât de mult îmi plac copiii...

— Dar nu prea ai noroc în alegere, jupâne unchiule.

— Vrei să-mi dai a înţelege despre copilul cel din Codrul Cosminului? Apoi de, greşeşte omul câteodată! Oricum să fie, eu cer de la tine să ierţi pe copilul ţigănaş, şi am şi poruncit armăşeilor să mi-l aducă aici la palat.

— Să fie după voia ta, jupâne unchiule, răspunse Luca, reaşezându-se.

— Nu te pot pricepe, frate postelnice, zise hatmanul Arbure, sfârşind pocalul său cu bere. Ciudată fire mai ai şi tu! Îţi plac copiii, şi nu poţi suferi femeie.

Fruntea lui Şarpe se încreţi.

În acest moment întră Iorgu, a cărui faţă era vederat turburată, se plecă la urechea lui Luca şi-i şopti ceva.

Armaşul deveni palid şi sări în picioare.

— Ce este? ce este? întrebă postelnicul.

— O mare nenorocire, unchiule.

— Ce nenorocire, spune?

— Copilul de ţigan...

— Ei, urmează.

— Copilul de ţigan, pe care l-ai scăpat de ţeapă, nu este altul decât copilul adus din Codrul Cosminului.

— Să-l trimiteţi dăra înapoi să-l înţepe! zice cu iuţeală chir popa Sofronie.

Postelnicul zâmbi cu amar.

— Ai uitat, părinte, frumoasa cazanie ce ne-ai ţinut astăzi asupra ursitei oamenilor.

„Buciumul“ II 1864, numerele 246-249, 25l - 253, 255, 256, 258, 260, 264, 266, 268, 27l, 274. Versiunea nouă în „Revista literară şi ştiinţifică“, 1876, numerele 2, 3, 4. Ambele versiuni neterminate.

Note

1. Cantec tiganesc din Kogalniceanu: Esquisse sur l'histoire des cigains, Berlin, 1837, p. 36. Traducerea literara iat-o: "De unde vin ei? de unde sare el? Hai, fiule, săi! Nevasta merge şi cerşeşte. Baba se înclină pe vatră, nevasta este ca un trandafir, baba este ca o broască ţestoasă, nevasta se ia cu un june, baba cu un moşneag." (n.a.)

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Ion Luca Caragiale: Manifest!

Mihai Eminescu: Cu mâne zilele-ţi adaogi...

Duiliu Zamfirescu: Boul

Ion Luca Caragiale: Un nou plagiat Zola

George Coşbuc: Regele Pontului

Gheorghe Asachi: Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat