Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Cezar Bolliac

    Cîntec oltenesc

    Leleo muică, rîndurica
    Nu mai poate, mitutica,
    Că-i frumoasă dimineaţă,
    Roua-i nasturi pe verdeaţă
    Şi Zorilă-n răsărit
    Joacă-n cîmpul aurit.
    Plec, mă duc la d-ăi ciocoi
    Ce-şi bat joc şi-şi rîd de noi.

    Leleo muică, leleo Doamne!
    Prunculeţii-mi mor de foame.
    Mor în Ţara Românească
    Cea avută, cea cerească!
    Codrul mîndru c-a-nverzit,
    Frunza mi l-a-mpodobit;
    Mă duc să pîndesc ciocoi,
    Că prea mult îşi rîd de noi.

    Ce folos d-aşa cîmpie,
    De a ţării avuţie,
    C-aduc aurul cu sacii,
    Dacă parte n-au săracii!
    Că din holda ce muncesc
    Nici un bob nu folosesc;
    Muncesc tot pentru ciocoi.
    Copilaşii îmi stau goi.

    N-au cămaşe, n-au mîncare,
    Că şi biata mă-sa n-are.
    N-are-a toarce, n-are-a ţese,
    Şi din trenţe nu mai iese.
    Că plătesc, plătesc, plătesc
    Şi nu mai mă răfuiesc.
    Tot e-n plată la ciocoi,
    Lumea nu e pentru noi.

    Într-o zi ne-a cere doare
    Plată p-aer şi pe soare.
    Că cer vamă şi chirie
    Şi p-a fiarei vizunie.
    Plătesc locul de bordei
    Şi n-am nici mălai de mei.
    O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,
    Ce-am fi oar’ de vină noi!

    Anul tot în lucrul vostru,
    N-avem timpuleţ al nostru.
    P-o oiţă cereţi plată,
    Fiindcă paşte, fiindcă fată.
    Găini cereţi să vă dăm;
    De n-avem, să cumpărăm.
    Mai iertaţi-ne, ciocoi,
    C-abia pielea e pe noi.

    Pînă cînd să dăm în vară,
    Doi copii îmi degerară;
    Că-i coliba dărîmată,
    Cerga d-arendaş luată.
    De gîteaje am sfîrşit,
    Şi ciocoiul le-a scumpit.
    O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,
    Ce ne frigeţi, vai de noi!

    Că plătesc şi pentru vatră,
    Pentr-un căpătîi de piatră,
    Pentru tot ce e sub soare;
    C-a zis Crist, că daca moare
    Ăl d-a fost mai necăjit,
    El e-n cer mai fericit.
    Mai daţi cer pe la ciocoi
    Şi pămînt la d-alde noi.

    Cristuleţe, mai ia-ţi cerul,
    Că ne rebegeşte gerul.
    Ia-ţi şi cerul şi cuvîntul,
    Şi mai lasă-ne pămîntul.
    Dă-mi cît poci măcar a sta,
    Capul a mi-l rezima.
    Mai du-n cer şi d-ăi ciocoi
    Şi mai iartă-ne pe noi.

    Leleo muică, dac-aş prinde
    Hoţomani d-ăi de ne vinde,
    Hoţomani de la biserici,
    D-ăi ce ne tot fac la predici,
    Să le spui ce-a zis Cristos
    Pe cînd mi-ţi umbla pe jos
    Şi da lumea la ciocoi
    Ş-oprea cerul pentru noi!

    Leleo muică, cucul cîntă!
    Vară verde, vară sfîntă,
    Codrului că plete-i creşte,
    Pe voinic că mi-ţi umbreşte.
    Umbra-i deasă-n cărpeniş,
    Să m-aşez la un cotiş,
    Să pîndesc la d-ăi ciocoi,
    Că prea sunt spurcaţi cu noi!

    Leleo muică, măiculiţă,
    Ia dă-mi toanta puşculiţă,
    Că de an n-am mai cătat-o
    Şi rugin-a fi mîncat-o;
    Că de an n-am dat cu ea,
    Ş-asta-i toat-averea mea.
    Că mă duc la d-ăi ciocoi
    Ce-şi bat joc şi-şi rîd de noi.

    Puşcă lungă ghintuită,
    Din războaie dobîndită,
    Moştenire de la tica,
    Tica ce nu ştia frica.
    Că intra în cîrjalîi
    Şi da groază-n pazvantlîi.
    Tata n-avea plug şi boi,
    Se hrănea de la ciocoi.

    Poterile şi catane
    Îi zicea tot căpitane.
    Cînd răcnea, scotea văpaie;
    Nu-i sta nimeni în bătaie;
    El mi-a zis cînd a murit:
    „Te-am crescut şi te-am iubit
    Pun’te-n pîndă la ciocoi,
    Că ei nu sunt fraţi cu noi.”

    Leleo muică, cucul cîntă,
    Voinic codrul s-avîntă;
    Frunza-i verde şi curată,
    Parcă-mi văz nevasta fată.
    Dar mă duc voinic şi viu
    Şi nu ştiu d-o să mai viu,
    C-oţomanii de ciocoi
    Or fi poteri dupe noi.

    Că ei fur în ziua mare
    În Divan, în Adunare,
    Fără frică de robie,
    De bătaie, puşcărie;
    Căci ei sunt privileghiaţi
    Şi de prăvili apăraţi;
    Brasle rele de ciocoi
    Ce sug sîngele din noi.

    Cînd pleca în haiducie,
    Copilaşii şi soţie,
    Cu bătrîna lor bunică,
    Îl ţinea plîngînd de frică.
    El pe toţi îi săruta,
    Flinta-n umăr ş-arunca,
    Şi, luînd-o spre Vulcan,
    Zicea-n frunză pe Jian.


    Paris, 1857




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA