Editura Global Info / Literatură

Cezar Bolliac

Fata de boier şi fata de ţigan

"Comme elle est belle au soir! aux rayons de la lune
Peignant sur son col blanc sa chevelure brune;
Sous la tresse d’ébène on dirait, à la voir,
Une jeune guerrière avec un casque noir!”¹

Alfred de Musset

I

Vedeţi colo p-o piatră, în dos-unui oltar,²
O fată-ngenucheată cu mîini prea rugătoare,
Cu fruntea către ceruri, cu fiarele-n picioare,
Tremurîndu-i buza şi plîngînd amar.

Vedeţi cît e de slabă şi cît e de frumoasă!
Ce galbenă albeaţă, şi talia ei trasă
Poţi s-o coprinzi în mîini!
Vedeţi cea buclă neagră pe sîn cum îi undează!
Vedeţi ce geană creaţă şi cum se-mpreunează
Cu-a ei sprincene lini!

Vedeţi ce ochi vii, negri, şi focul ce-au în ei!
Vedeţi ce gură mică şi ce trăsuri plăcute,
Ce veştede s-arată! Pare c-ar fi trecute;
Cine-ar putea spune care e vîrsta ei?

Vedeţi cum stă din geană-i o lacrimă să pice!
Auzi!... abia s-aude cuvintele ce zice;
Oh! staţi s-o ascultăm!
„De ce nu asculţi, Doamne, şi la a mea durere?
De ce nouă, ţiganii, nu dai tu mîngîiere
Cînd ţie ne rugăm?

Nu suntem şi noi oameni ca ceilalţi ce-ai făcut?
Nu suntem şi noi oare făptura mîinii tale?
De ce ne zice, crudul, fiinţe ale sale,
Spune că noi suntem lucruri de vîndut!

Ce-oi fi greşit eu, Doamne, de sunt acum în fiare?
Căci am iubit o dată, au drept să mă omoare?
Dar ei de ce iubesc?
De nu-mi este iertată iubirea, – ce mi-ai dat-o?
De vatămă simţirea-mi, – de ce nu mi-ai luat-o?
Ce-i laşi de mă muncesc?

Cînd aşti stăpîni la care ai vrut a ne-arunca
Intră-n lăcaşu-ţi, Doamne, ca ţie să se-nchine,
Le-aduci tu oare-aminte că asta nu e bine?
Chinul ce ne face, nu e voia ta?

Ce! pentru noi, ţiganii, tu n-ai făcut nimica?
In loc s-avem speranţa, noi n-avem decît frica?
În loc a ne iubi,
Ne osîndeşti, stăpîne, ca să trăim în ură?
Aşa ţi-e-voia, Doamne? E dreapt-astă măsură
La alţii a robi?

Şi cum am putea, Doamne, noi legea-ţi să ţinem
Iubirea şi speranţa, şi milă, rugi, credinţa,
Ne sunt oprite toate! Ne iei şi chiar voinţa!
Poţi da îndatorire cînd drepturi nu avem?”

Ofta şi vărsa lacrimi, săraca biată fată!
Grăbea să meargă iute cînd o chema s-o bată,
Dar n-avea nici un spor;
Căci fiarele-i sunt scurte, nu putea să alerge!
Oh, ascultaţi, sărmana! O ceartă! cere verge!
O bat de o omor.

II

Fetiţe norocite ce soarta vă zîmbeşte
De cînd eraţi în leagăn; pre care vă iubeşte
Aceia ce iubiţi!
Rugaţi părinţii voştri, rugaţi-i să nu bată,
Să nu muncească astfel pre sărăcuţa fată
De taţi nenorociţi!

Ea e de vîrsta voastră, – ca voi de frumuşică, –
I-e drag şi ei pe lume! Şi nimului nu strică
Cînd va a întîlni
P-acela ce-o iubeşte! Ea nu ştie să-i scrie,
Să-i însemneze ora pe cînd poate să vie, –
Îl va cînd va veni.

Căci nici el nu e liber cînd a voi s-o vază;
Cu mare grijă vine, cu frică şi cu pază;
E rob ş-are stăpîn.
De n-a ieşi la dînsul atuncea cînd o vede.
El tare se mînie, şi nicidecum n-o crede
C-are stăpîn păgîn.

Ea nu are saloane, ea nu are mijloace,
Teatruri, să s-arate aceluia ce-o place,
Concerturi şi plimbări.
Să iasă pînă-n poartă i-e toată fericirea;
Să n-o vază stăpînii i-e toată norocirea,
Cînd ia îmbrăţişări.

III

Voi, cînd sunteţi acasă, ieşiţi într-un balcon,
Ş-alene, fără grijă, cocheta ne-ngrijire
Vă-ngroapă p-un fotoliu în dulcea-vă răpire,
Învîrtind pe deget un aurit lornion;

Simţiţi anima voastră din ce în ce a bate
La zgomot-unei droşce, unui galop departe
Ce-auzu-vă-l ghicesc.
Pe nesimţite, mîndre, priviţi pe om şi calul
Ce spumegă şi ţipă să stea în loc rivalul
Cu calu-i englezesc.

Atunci, punînd lornionul, spre ei îl aţintaţi,
Băgaţi de seamă bine să nu fiţi înşelate
L-alegerea ce face o inimă ce bate,
Spune trebuinţa să vă-nduplecaţi.

Întocmai ca monarhul cînd merge-n bătălie
Şi-şi vede căpitanii, ce stau cu bucurie
Comanda a primi,
Şi se gîndeşte bine să nu se amăgească
Cu-alegerea ce face, ş-apoi să se căiască
Cînd timp nu va mai fi.

O! cîtă mulţumire aveţi cînd vă priviţi
Încongiurate-n cercuri de juni pe care-aprindeţi
Ce vie bucurie, pe taină cînd le prindeţi
Ocheada sau suspinul – şi îi vedeţi uimiţi

Cînd la clavir vă puneţi rugate de mulţimea
Ce încîntaţi c-un zîmbet; cînd toată tinerimea
Stă mut-a asculta;
Cînd degitele voastre, lungi, albe, subţirele,
Aleargă pe octave dînd forţe tari şi grele,
Şi-ncep a detuna;

Cînd cearcănul sub buza de un mărgean în foc
Mărgăritaru-şi lasă pe sînu-vă să curgă;
Cînd pieptul vostru saltă cu glasul ce se urcă;
Ochii-azvîrl schinteie ce prin lustruri joc.

Cînd îndrăzneţul ager, ce ochii vă-ntîlneşte,
Îşi lasă semicercul şi vine, se lipeşte
La spate, aşteptînd
Cînd să întoarcă foaia, – atunci se adîncează
Prin sînu-vă ocheada-i, – atunci, el înviază, –
Voi vă pierdeţi cîntînd.

Dar însă osebire e mare între voi
Şi-ntre ţiganca voastră; ea stă şi se piteşte
Cînd va voi să vază pe cel ce o doreşte;
Se văd, şi ei îndată s-ascund amîndoi.

Ei nu au vreme multă ca să se tot gîndească:
L-e jale şi l-e milă ca să se tot privească,
Şi-ascund chinul, se-nşel.
E plină de vii rane, e slabă, trenţeroasă,
Şi moare de ruşine, cu toate că-i frumoasă
Ş-iubită mult de el.

Se strîng în braţe numai oftînd, plîngînd amar,
Unind a lor suspinuri, unind ale lor flăcări,
Plîngînd a lor junie, sorbind ale lor lacrimi,
Blestemînd robia fără de hotar.
Şi cît le e de scurtă chiar astă mulţumire!
Ce scump este plătită! Amară chinuire,
Sărmanii, îi aştept!
Ce trist e-al lor adio! se despărţesc cu groază;
Nu ştiu ce-o să se-ntîmple, de pot să se mai vază;
Căci nu au nici un drept.

IV

Priviţi la ţigăncuşa ce-acum întîi iubeşte!
Grăbiţi a-i lua partea cînd crudul o munceşte, –
Scăpaţi-o din bătăi!
Ea s-o ruga la ceruri viaţa să vă-ndulcească,
Să vă iubească lumea, şi ca să vă păzească
Să n-aveţi bărbaţi răi!

Gîndiţi cîte o dată, cînd intr-astă copilă
În camerile voastre, pe taină sau de milă,
Pe alte slugi rugind,
Şi vede-atîtea lucruri la care se uimeşte;
La ce pot să servească ea nici că bănuieşte;
Le-admiră-n ea tăcînd.

Cînd vine înaintea unei psyche³ a voastre
Şi-şi vede goliciunea în nişte trenţe proaste,
Ce-abia se ţin de ea,
Începe de-şi ia seama; se uită, se priveşte,
Şi nu vede motivul ce o deosibeşte
D-acela ce-o bătea.

Priveşte bine chipu-i: ochi, frunte, mînă, gură,
Picior, piept, braţe, mijloc şi oricare trăsură
Făcută-a da plăceri;
Dar însă toate astea într-o complită stare:
Zdrobite rău de bice şi roase-adînc de fiare,
Pîrlite de dureri!

Şi îşi închipuieşte cît i-ar veni de bine
În lucia mătase, în blondurile⁴ fine
Şi într-o catifea...
Da-n visul ăsta dulce, un crud slugoi, obraznic,
O îmbrînceşte-afară. – Oh! ce blestem greu, groaznic
Se revoltează-n ea!

Cînd se combină-n minte-i a ei cumplită stare
Şi fericirea voastră; cînd va ca să compare
Ast trai ce v-osibesc;
Cînd nu se domireşte, ca ce să fie oară
De se munceşte astfel, ce vină o omoară,
De ce o chinuiesc, –

Oh! Vorba care trece prin limba minţei sale
Înfiorează cerul! Ar strămuta în jale
Şi însuşi pe Satan!
Popoarele acelea ce-au suferit robie
S-au, şters din foaia vieţii: a cerului mînie
Zdrobeşte pe tiran.

V

Feriţi-vă, fetiţe, ca doar de-ţi scăpa voi
De grelele blesteme astor nenorocite
Fiinţe asuprite ş-atît de chinuite,
Împrotiv-acelui ce trăieşte-n noi!

Vai de legiuitorul ce le nimicniceşte!
Vai de nenorocitul care le chinuieşte
Cu dreptul de stăpîn!
Cristos Mântuitorul, cum spune-a noastră lege,
Cînd va veni al doilea, oari cum îşi va alege
Creştinul din păgîn?

El, drage, porunceşte ca noi să fim toţi fraţi;
El a adus iubire, blîndeţe, caritate,
Credinţa-n răsplătire şi dulce libertate,
Care le-o hrăpeşte aceşti neruşinaţi!

Fiara apucă prada şi-ndat-o şi sfîşie;
Creştinul, cînd ia robul, măsoar-a lui mînie:
'L omoară-ncet, încet.
Adună instrumenturi găsite în turbare,
I le aplică rece, dar nu va să-l omoare:
Va a-l privi schelet!

Gîndiţi la copiliţa ce răii chinuiesc,
Ce n-a gustat, sărmana, plăcerile vieţii; –
Se trece în robie, şi floarea tinereţii
Sub bicele de scorpii aşti cruzi ce veştejesc

Gîndiţi la ea, săraca! Gîndiţi că este smulsă
Din braţul unei mume, spre-a fi etern expusă
S-o bată cine-o vrea!
Prin curtea-vă de grajduri, în pulbere, să zacă
Fără părinţi sau rude. – Flămîndă, n-o îmbracă,
Nu l-e milă de ea.

Ea nu are speranţă a se căsători;
Să aibă soţ odată, să fie şi ea mumă!
Nu, fetiţe, nu rîdeţi; nu vi să pară glumă
Soarta-i ce n-o iartă pînă va muri!

Ş-atunci cînd interesul va s-o căsătorească,
Ea ştie că durerea-i mai mult înc-o să crească;
Atuncea va simţi
Ş-a soţului robie, ş-a fiilor ce-or naşte:
O! Cît plînge ţiganca cînd vede că păşaşte
Copilul ce hrăni!

Pe ea o fac să creadă că este de alt soi;
Să nu spere nimica, nimic pe astă lume;
Etern să se roşească de ea, de al său nume;
Bînd a sale lacrimi, goală în gunoi.

De-i este frig sau foame, ei o încarc de fiare,
Îi dau fărîmi de pîne călcate în picioare
D-al slugilor rîndaş!
Oh, Doamne! Fă stăpînii, fă-i, fă-i să se gîndească
Că ei sunt fraţi cu robii! şi c-or să se unească
În sîntul tău locaş!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA