| Editura Global Info / Literatură |
Cezar Bolliac
La cea întîi corabie românească (Mariţa)
Corabie frumoasă! Te du, te du, grăbeşte!
Pe ţărmuri depărtate aleargă, prevesteşte
Că lesne-aşa nu moare un neam ce a trăit;
Că tirania poate un om să prăpădească,
Dar viaţa unei naţii nu poate să sleiască:
Pînă-n sfîrşit dreptatea etern a biruit.
Cînd vei ajunge bine în porturi depărtate,
Şi alte neamuri mîndre, crescute-n libertate,
Vor vrea să te întrebe de numele ce porţi,
Atunci tu pavilionu-ţi să-l laşi să fîlfîiască,
Să spui că al tău nume e lesne să-l ghicească:
E scris în istorie p-ale mărirei porţi.
Iar vrînd să te întrebe de au vro-ncredinţare,
Şi daca în pămîntu-ţi nu cerc vro strîmtorare –
Tu spune-le că neamu-ţi nu ştie vicleşug,
Că-i este prunc comerciul, nu-s reguli aşezate:
Dar este drept şi pacinic, şi fără răutate,
Măcar că n-avu condici, măcar că fu sub jug.
Robitul cînd îşi sparge obezile odată
Şi peste-ale-nchisorii tării se mai arată,
Atunci mai ager este, atunci e mulţumit,
Atunci îi place cerul, dorinţa lui s-aprinde;
Ş-atunci, cu anevoie în curse se mai prinde:
Experienţa-nvaţă pe cel ce-a suferit.
Le spune că pămîntu-ţi e ţară generoasă,
Săracă-n meşteşuguri, dar clima-i e văroasă,
Produce mii de bunuri ce pot a-i mulţumi;
Că lînuri scoate bune, mătăsuri minunate;
Bogate are holde de feluri de bucate,
Şi n-or să se căiască în ea cînd vor veni.
Păduri că are-ntinse cu multă lemnărie;
Că munţii ei încuie o mare bogăţie,
Dar rar sunt care ştie comorile din ei;
O pescărie mare, şi vinuri de minune;
Cirezi şi turme grase, căci are dulci păşune;
Şi faguri de zăpadă, in, cînepă şi piei.
Adaogă la astea că ţara-ţi nu hrăneşte
Nici fiare veninoase, nici plantă ce-otrăveşte, –
Şi ei, expuşi naturii, nimic n-or pătimi.
Pădurile ei, spune, n-au umbră-omorîtoare;
Livezile-n ghizdee, n-au ierbi otrăvitoare;
Urs-alb, hienă, tigru, viperi n-or întîlni.
Stejarul, ulmul, pleopul şi bradul în veci verde,
Corn, frasinul, aninul ce vîrfu-n nori îşi pierde, –
Ei singuri fac cunune pe trîmbele de munţi.
Mistreţul, căprioara şi mii de cerbi şi ciute
În rîuri de cristaluri se plec ca să se uite
La păstrovi ce se joacă cu lostriţe cărunţi.
Că sunt, le spune, liberi la orice vînătoare;
Că boalele năprasnici nu pot să mai omoare,
Şi hrana vieţii-oricine prea lesne va găsi;
Că foametea aicea abia se povesteşte;
Că frica de războaie părinţi nu îngrozeşte,
Şi rănile-i cumplite, ei nu le vor simţi.
........................1
Corabie frumoasă! Te du, te du, grăbeşte!
Pe ţărmuri depărtate aleargă, prevesteşte
Că lesne-aşa nu moare un neam ce a trăit!
Că tirania poate un om să prăpădească,
Dar viaţa unei naţii nu poate să sleiască:
Pînă-n sfîrşit, dreptatea etern a biruit.
Curier românesc, 1843, nr. 46
Note
1. Aici lipsesc strofe care s-au pierdut din manuscris: ce să spuie Italiei, Franciei şi Ispaniei. Sunt traduse în Vaillant, care le-a tradus de pe manuscris pe când era întreg, pe la 1840 (n. a. cu prilejul ultimei publicări a poeziei în Trompeta Carpaţilor, 1874).
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
