Editura Global Info / Literatură

Cezar Bolliac

Pedeapsa cu moarte¹

I

Gemea poporu-n curtea palatului Dreptăţii.
Era o zi de august şi gura răutăţii
Scrîşnea, se schidolea,
Voind să fete moartea. Sclipea-ntre dinţi mînia,
Plîngea, rînjea schidoală, dar nu ieşea, pustia,
Căci legea o oprea.

O sală larg întinsă şi-n roşu îmbrăcată
Îşi resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,
Coloarea de tartar,
Pe searbedele feţe, bătrîne şi zbîrcite,
Plecate către piepturi, cu frunţile-ncreţite
Ţintind un act barbar.

P-un jeţ ascuns sta unul de a-nsemnat păcatul
Pe-a inimii icoană: buhav, c-un ochi, spurcatul
Rînjea rînjit uscat.
Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,
Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,
Chiora pe vinovat.

Dup-amuţirea lungă citiră, mai citiră,
Îşi mai cătară-n barbă, gîndiră, mai şoptiră –
Se scoal-ăl însemnat
Şi-ncepe să vorbească: – „Boieri! Eu zic să moară,
Să moară vinovatul; căci moartea înfioară
Şi trebui pilde-n stat.

Gîndiţi c-avem şi suflet! Să facem răzbunare:
O cere omorîtul; o cere-n gura mare;
O cere din mormînt.
Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze
Acel ce face crima, – ca să se îndrepteze.
Eu nu vorbesc în vînt.

Eu nu sum de părerea acelui Becaria;
Eu ştiu ce se cuvine; nu-mi place flecăria
Lui domnul Monteschiu,
Lamartine, Hugo, şaizeci dintr-o societate:
De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,
Să-l osîndesc în fiu.”

II

Pălit de o durere adîncă, nempăcată,
Pe care-o dă speranţa cînd este înşelată,
Greşită-ntr-al său plan,
Se dobora pe fiare, flămînd, în baionete,
Cu mădulări rănite, cu coatele-ntre spete,
Un biet uitat ţigan!

Se clătina de boală, de crudă disperare.
Cînd hotărîrea morţii citiră-n adunare,
Suflarea-i se curmă.
Copii, soţie, mumă deloc i se iviră.
Se-mpletici să cază; da-n spăngi îl sprijiniră
Şi iar se întremă.

III

Gîndiţi voi la durere? gîndiţi voi vre odată
Că şi ţiganul ăsta e soţ, e şi el tată,
Va fi iubind ceva?
Se află şi într-însul dorinţa-naintării;
Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii;
E-n om, natura sa.

Cum vreţi voi ca ţiganul, ce-n hulă se tîraşte,
Cînd vede libertatea a fiilor ce-o naşte,
A neamului său tot,
A lui şi a soţiei; cînd ştie c-o să fie
D-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,
Stăpînii nu mai pot;

Va fi stăpîn pe timpu-i, va rîde cu natura,
S-o bucura de munca-i şi va simţi căldura
Ce Domnul a sădit
În sînul de familii, în vorba asta: tată!
Să fie surd la toate? natura lui stricată,
Gîndiţi că s-a răcit?

E crudă, crudă legea ce-apasă şi striveşte
Gîndirea zeităţii, mister ce cîrmuieşte
Materie şi spirit şi face de suntem!
Amor şi Libertate sunt legea Provedinţei;
Sunt osia naturii; şi cin’ le ia fiinţei –
Urgie! Anatem!

Statistica de crime nu poate să v-arate –
Pe cînd bîntuia răul pe om, societate,
Opincă şi boier,
În zile de tortură, de ţepe, sugrumare?
Şi cînd era mai bine: în vremile barbare,
Sau azi cînd nu s-omoară, cînd n-avem nici hengher?

Gîndiţi la instituţii, la şcoli, înnobilare,
La înlesnirea vieţii, l-a ţării destulare,
Ş-atuncea s-a stîrpit
Şi crima şi hoţia. E viţiul în prăvili;
D-aci se naşte răul. Curmaţi aceste stăvili
Ce revoltează omul şi cel mai liniştit.

Ş-apoi ţiganul ăsta e lucru, e avere,
Proprietatea voastră; el nu e în cădere
Să judece ca omul; nu poate a gîndi;
E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;
Incult ca dobitocul ce paşte în pustie;
Şi prăvilile voastre nu pot a-l osîndi.

Cînd face vita moarte o osîndiţi să moară?
El a privit ciocoiul cum bate şi doboară,
Lăsînd pe zile morţii ţiganii ce-i robeşte –
Şi nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,
I-au dat o armă-n mînă, cînd nu era în sine,
I-au zis: „Omoară-ţi gîdea şi eu te ocrotesc.

Tu mîine vei fi liber cu copilaşii-n pace;
Îţi dau de cheltuială, îţi dau orice-ţi va place,
Te-oi face negustor,
Te-oi face om pe lume; iar altfel, – vai de tine!
Acuma dar alege-ţi, ca ce-ai voi mai bine:
S-omori sau să te-omor?"

Voi osîndiţi ţiganul ce, beat d-a lui dorinţă,
A săvîrşit o crimă. Gîndiţi, în conştiinţă,
Cine este mai mişel:
Ţiganul ce omoară, omoară a da viaţă
Şi lui şi seminţiei, – sau voi carii de gheaţă,
Călcînd şi instituţii, îl omorîţi pe el?

Voi osîndiţi o crimă făcută în beţie,
În disperaţii crude, în patimi, în mînie,
Cînd omul e nebun;
Ş-apoi, cu sînge rece, în bine, fericire,
Nempinşi deloc de patimi, strigaţi c-o glăsuire
Că morţii îşi răzbun?

Strigaţi: să moară omul! Să moară-n agonie!
Vă duceţi la biserici? Nu-i asta barbarie,
Să fiţi neiertători?
Cîrmuitori ai ţării şi ai societăţii,
Exemple-ai răzbunării şi ai moralităţii?
Chiar voi omorîtori?

Şi unde se sfîrşeşte această răzbunare
După principul vostru? gîndiţi voi o-mpăcare
În fiii ce trăiesc?
Voi singuri daţi exemplu şi-i invitaţi la ură,
Deschideţi rană nouă prin nouă lovitură,
Daţi sînge de privesc.

Cînd ziceţi vorba: moarte! Simţiţi oari cum vibrează
În mumă, fii, prieteni ce plîng şi sîngerează;
Vedeţi-i stînd la porţi
Cu gurile în aer, cu ochii fără viaţă,
Cu braţele spre ceruri; îi trec sudori de gheaţă;
Vedeţi? Ei sunt mai morţi!

Voieşti să dai exemplu ş-omori un om ce plînge!
Voiţi să-mblînziţi tigrii şi îi hrăniţi cu sînge!
Voiţi a-i corecta –
Şi îndemnaţi la crime! – O! cu brutalitatea
Nu se civilizează deloc societatea;
Căci crima naşte crimă şi crima n-o-nceta.

Atîtea milioane ce daţi pe la poliţii,
La temniţi şi la paznici, la dorobanţi, miliţii,
L-atîtea născociri,
Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?
Nu pot să ţie omul nebun, sau în mînie,
De relele-i porniri?

IV

Mulţimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare.
Era o zi senină; era măreţul soare
Ajuns în culmea sa.
Juca pe cîmp copiii, mulţimea făcea glume;
Sileau şi dregătorii ţiganul să sugrume –
Dar gîde nu era.

Puţin, şi dorobanţii un alt ţigan găsiră,
L-aduseră în bice, şi-n bice îl siliră
Să-nveţe-a sugruma.
Cînd se-nălţă ţiganul să scape de robie,
Răcneau şi fii şi rude, răcnea a lui soţie
Şi soţul îşi chema.

Căzu de trei ori robul din ştreangul infamiei;
Văzu de trei ori moartea în munca agoniei:
Zbiera fără puteri.
Mugea-necat în sînge, cu ochii scoşi afară;
Se zvîrcolea ca şarpe şi se zburlea ca fiară
Martirul în dureri.

Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,
Era uimit de spaimă şi fără răsuflare
Fugea necontenit.
Priveliştea aceasta el nu o mai văzuse
Încă de cînd cu turcii. De mult nu se produse
Revista de-ngrozit.

V

Buzăul şoptea nopţii, spunea d-o grozăvie,
Plîngea pe unde luna, şi cîinii pe cîmpie
Urlau neîncetat.
A doua zi, în aer, pe linişte, răcoare,
Sta, vînăt ca porumba, cu ochii albi în soare,
Ţiganul spînzurat.

Paris, 1857

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA