Editura Global Info / Literatură

Cincinat Pavelescu

Amintiri literare

(Fragment)

Părinţii mei, oameni de cultură n-au contrariat niciodată modesta mea vocaţie literară. Tatei, deşi profesa ingineria şi era un om de ştiinţă desăvârşit, având chiar reputaţia de a fi fost întâiul matematic al epocii sale, îi plăcea mult literatura, şi biblioteca sa era plină de ediţii frumos ilustrate ale clasicilor francezi, latini şi italieni. El avea o fizionomie deschisă, ochii vii sub o frunte largă şi un zâmbet binevoitor îi lumina veşnic buzele vesele.

Mama, mică, talia în miniatură, avea un cap grec, expre- siv, cu un nas fin, drept şi sculptat. Iar ochii, mari, negri şi adânci erau mai totdeauna învăluiţi într-o pânză de melan- colie dulce.

Amândoi se ocupau mult de instrucţia noastră.

Mama învăţase latineşte şi greceşte ca să ne asculte seara lecţiile şi venea la liceul Sf. Sava mai în fiecare săptămână să se intereseze de progresele noastre. Obiceiul de a răscoli prin cataloage notele mi-a pricinuit chiar o mare supărare în clasa V-a, dacă nu mă-nşel.

Eram la toate materiile notat excelent, afară de muzică, pentru care nu aveam nici o aplicaţie. Am fost incapabil să reproduc în mod satisfăcător elementarele: do, re, mi, fa, sol, la, si! Profesorul de muzică fusese silit de direcţia liceului să-mi dea o notă de trecere. Mama, însă, nemulţumită cu media calculată, i-a spus secretarului că trebuie să fie o eroare. S-a făcut din nou calculul şi m-am pomenit corigent. Profesorul de muzică, văzând că mama îl învinovăţeşte pe nedrept, a retras cele 2 puncte ce-mi acordase din cauza me- diei mele superioare. Acasă tata a ironizat-o, rugând-o să nu mai calce pe la secretariat.

Când preparam examenul de clasa VII la Sf. Sava, locuiam în str. Teilor, într-o casă frumoasă pe care tata o construise cu toată priceperea şi gustul lui cam aristocratic. În fundul curţii era o grădină cu o boltă de viţă. Acolo mă duceam să învăţ. Mama, care avea ambiţia ca băieţii ei să iasă cei dintâi, mă controla uneori fiindcă mă prinsese scriind versuri în loc să citesc pentru examenele de a doua zi.

"La ce pagină ai ajuns, Cincinat?" Eu răspundeam, ascunzând repede versurile creionate: "la 44". Peste un ceas, însă, mama, surprinsă că la o altă întrebare răspund tot pagina 44, vine şi mă prinde cu versurile. Nu mi-a zis nimic. Mi le-a luat însă frumuşel, le-a strâns şi mi-a făgăduit că mi le dă imediat după examen când, de obicei, plecam să petrecem vacanţa în vila noastră de la Sinaia azi, din nefericire, pro- prietatea doctorului Krainic, meşterul dentist al curţii regale. Vila fiind devastată de război, am fost siliţi s-o vindem, fiind cu neputinţă să-i facem reparaţiile de două milioane cel puţin, cât era devizul arhitectului.

Prima mea poezie a fost o improvizare scrisă pe un album al dnei Antimescu, soţia avocatului-şef al Primăriei Bucureşti. Vila Antimescu se găseşte şi azi la Sinaia, peste drum de Hotelul Băilor (Blank), şi n-aveam nici 15 ani, şi mama, care se lăuda că are un băiat poet, m-a hotărât într-o toamnă care ruginise frunzele îngălbenite ale pădurilor să scriu o odă pentru vila cochetă a dnei Maria Antimescu.

Mi-aduc aminte că rimasem vreo 15-16 strofe de patru versuri lungi spre slava vilei cu pricina.

Uitasem complet de acest modest exerciţiu al unui debut care nu se afirmase prin nimic. Peste doi, trei ani, într-o vacanţă a Paştelui, m-am dus cu un văr al meu, Constantin, fratele ilustrului doctor profesor N. Paulescu, să cumpărăm iarbă de puşcă la o tutungerie de lângă Biserica Olari, trebuind a doua zi să mergem la via senatorului Const. Paulescu, frate cu tatăl meu, inginerul Ion Paulescu. Pe când vărul meu tocmea cutia cu iarbă, eu cercetam jurnalele şi revistele apărute de sărbători. Un actor Alexandrescu, de Ia Teatrul Naţional, scotea pe atunci o revistă săptămânală şi literară Biblioteca familiei. Aveam pe vremea aceea un mare respect de lucrurile publicate. Unde e candoarea copilăriei mele de odinioară?! Şi mi-a venit aproape să leşin de emoţie când găsesc, în prima pagină, poema mea de la Sinaia: Odă pentru vila Antimescu. Ea ocupă toată pagina întâi a revistei şi jumătate din pagina a doua. Am cumpărat, bineînţeles, cele 5 numere găsite la tutungerie şi am fugit spre casa unchiului meu din str. Armenească, unde se găseau în toate sărbătorile şi părinţii mei.

Cel mai sceptic din toţi indulgenţii mei auditori din seara aceea festivă a fost viitorul savant N. Paulescu, care mi-a spus că nu admite nici subiectul, nici metrul care e prea lăbărţat, şi nici stilul. Bineînţeles, el, care era cu 4 ani înaintea noastră la liceu, fiind camaradul şi rivalul lui Pompiliu Eliade, avea singur dreptate. Mama, tata, unchiul Costache, fraţii şi surorile mele, toţi au găsit poezia excelentă pentru un băiat din clasa a V-a de liceu. Poezia nu era iscălită cu numele meu întreg, ci numai cu pseudonimul: C. de la Milcov. Acest pseudonim l-am păstrat câtva timp de dragul unei moşioare a noastre din R. -Sărat şi care nu era prea departe de Milcov.

Duiliu Zamfirescu, care era focşenean şi care mă aprecia foarte mult, îmi spunea totdeauna: "D-ta eşti ursit să-mi iei locul la Academie!" De altfel de la Milcov până la Focşani nu e decât un pas. Marele scriitor mi-a făcut cu prilejul prezentării volumului meu de versuri la premiile Academiei, în 1911, un raport extrem de elogios. Academia totuşi nu m- a premiat atunci nici pe mine, nici pe Ion Gorun, nici pe Victor Eftimiu. Ne-a răzbunat însă mai târziu Comisiunea premiilor naţionale, care ne-a acordat tuturor celor căzuţi cea mai înaltă recompensă literară, fără măcar s-o fi cerut.

Între întâia poezioară publicată şi premiul naţional au trecut mai bine de 40 de ani, aproape 44. [...]

TE-AR MAI PUTEA INTERESA