Editura Global Info / Literatură

Cincinat Pavelescu

Două epigrame

Se zvonise prin Brăila că va sosi în curând noul judecător de pace. Şeful meu, Victor A., fusese mutat la Bucureşti. Pierdeam în el şi un spirit de o înaltă distincţiune, şi un camarad de elită. Aşa că, în aşteptarea noului judecător, nerăbdarea mea se amesteca cu o nuanţă de melancolie.

În camera de consiliu mare, rece şi goală, rezolvam hârtiile curente. Lemnele umede nu voiau să ardă. Era o toamnă ploioasă şi tristă. Avocaţii intrau şi ieşeau, care cu afaceri, care cu amabilităţi profesionale, toţi interesându-se de sosirea noului-numit.

Pe când mă pregăteam să intru eu în şedinţă, aprodul, un băiat slăbuţ şi palid, dar cu o voce de bas, mă anunţă că un prieten voieşte să-mi vorbească.

"Să intre!"

Ca să-mi dau aer de magistrat ocupat, şi pe care vizitele matinale nu-l prea încântă, ţineam ochii pe hârtie.

Un glas mai puţin simpatic, dar necunoscut, izbucneşte:

— Hei, ce faci, Cincinat?

Ridic ochii spre noul-venit. Nu-l cunoşteam. Îi răspund totuşi — văzându-l aşa familiar, fiindcă se şi aşezase la celălalt birou şi începuse să răsfoiască nişte dosare:

— Mulţumesc, amice, dar d-ta?

—Uite, sosii şi eu acum şi venii să te văd. Îmi ziceam, desigur, e cineva pe care l-am cunoscut de mult. Poate vreun camarad al fraţilor mei, mă mira însă mult interesul neînţeles pe care-l punea în cercetarea dosarelor.

— Ei, cum o duci p-aci?

— Admirabil! Brăila e un oraş încântător, dar nu te supăra dacă sunt silit să întrerup interesanta noastră conversaţiune, fiindcă avocaţii mă aşteaptă în şedinţă.

— Dle dragă, nu face nimic, eu te aştept.

O clipă îmi fulgeră în minte ideea că e vreun încasator mai civilizat de la vreo revistă judiciară cu care am specialitatea să nu prea fiu în regulă cu abonamentul.

Îmbrăcându-mi roba, intrai în şedinţă.

Procese puţine, discuţie deloc. Peste trei sferturi de oră eram la biroul din camera de consiliu. Însă amicul meu necunoscut era tot acolo. Se făcuse comod. Îşi scosese pardesiul gălbui, cam lung şi strâmt împrejurul corpului său înalt şi slăbuţ şi, strâns într-o redingotă neagră, fără lustru, decât prin coate, cu manşetele albe, ieşite de mult afară, lucra la birou.

Indiscreţia lui mă făcu să pun capăt politeţii mele prelungite şi întrebai categoric:

— Da ce faci d-ta cu dosarele alea?

— Nu vezi, dragă, le rezolvez!

Întâi mi se păru un maniac blând şi nepericulos, dar când sună aprodul şi ceru să i se aducă condica de termene, îl întrerupsei:

— Dă-mi voie, scumpul meu, să-ţi spun că eşti cam indiscret.

El, râzând, cu un aer de bon garçon, şi ridicându-şi cu mâna stângă colţul de pe frunte purta părul lipit şi adus d-asupra ochiului drept în formă de cârlionţ îmi zise atunci şiret:

— Drept cine mă iei, frate Cincinat? Eu sunt judecătorul tău. Sunt Fabriciu!

— De ce nu spui, omule, aşa? Era să pui aprodul să te poftească afară.

Aşa l-am cunoscut pe celebrul judecător Fabriciu.

Ne-am împrietenit iute, mi-a spus din suferinţele lui de vechi funcţionar, de viaţa lui obscură, petrecută la o judecătorie de pe malul Jiului, de prietenia cu popa, de chefurile lui cu notarul, de aventurile cu învăţătoarea blondă şi cu moaşa satului. Adusese cu dânsul însă, din atmosfera aceea rustică unde trăise şapte ani, ceva din seninătatea patriarhală a unor alte vremuri.

În glasul, în cuvintele, în mişcările şi în întreaga lui înfăţişare purta practica unui provincialism sincer şi a unei candori sufleteşti ce mă fermeca. Mai cu seamă felul lui de a se îmbrăca era nostim. Vestele lui n-am să le uit niciodată. Deschise până la pântec, ca cele de frac, aveau în forma lor ceva din şicul nemţesc de acum 50 ani. Dar cravatele? Largi, enorme, acopereau plastronul cămăşii şi ţintuiau atenţia prin acul de cravată macabru: un cap de mort, din care scăpărau noaptea scântei electrice.

Ca magistrat era excelent. Bun la suflet, răbdător, cu bun simţ juridic, muncitor şi camarad bun, desigur.

Ca om avea însă un defect. Cine nu are? Îl rodea o ambiţie oarbă să atragă atenţia, să fie admirat, să se vorbească de el. Viaţa modestă de altădată îl chinuia ca o remuşcare şi voia s-o uite în fastul luxului şi al vieţii largi şi aristocratice ce duceau magistraţii brăileni.

Se lăsase dus de curent şi nu lipsea de la club, de la teatru, de la serate, dar mai cu seamă era nelipsit de la mese şi de la banchete. Acolo era câmpul lui de bătaie. Ca un tactician celebru, sta gânditor la locul lui, vorbea puţin şi, luânduşi curajul cu cinci, şase păhăruţe măricele, pe când nimeni nu bănuia măcar, pe când abia se serveau bucatele, Fabriciu, grav, aducându-şi colţul cârlionţului de pe frunte mai spre ureche, se ridica în picioare, impunându-se atenţiei generale.

— Tăcere! vorbeşte judecătorul.

Şi toastul lui, cam uniform, dacă nu era prea spiritual, era enorm de sincer. Îl transcriu din memorie:

"Doamnelor şi domnilor! fiindcă vă intru prima oară în familie, să-mi daţi voie, după uzul bătrânesc, să vă zic:

Să trăiţi în concordie şi fericire!"

În societatea brăileană aceste discursuri neaşteptate produceau impresiuni diferite, dar, totuşi, amicul meu, Fabriciu, continua a fi invitat, fiindcă era un băiat excelent.

Într-o seară, însă, a păţit-o.

O doamnă din elita oraşului da o mare petrecere după cinci ani de doliu. Şeful casei, un pictor din cei mai iubiţi, închisese ochii, lăsând în urma lui cinci fete frumoase.

După cinci ani de plânset şi de întristare adevărată, pentru fetele care se făcuseră mari, mama, înţeleaptă, a hotărât această sărbătoare. Toată magistratura, bineînţeles, a fost invitată, şi prietenul Fabriciu, ca neînsurat, printre cei dintâi.

Se petrecu o minune. Târziu, după multă muzică bună şi joc, sună fanfara veselă a supeului. Trecurăm toţi, perechi, perechi, în sufrageria largă şi ospitalieră. Veselia era de nedescris. Lume tânără, elegantă şi multă, masă bogată şi boierească. Vinurile generoase, şampania scânteia în pahare, aprindea ochii, da drumul limbilor şi idilele se înjghebau fericite, discuţiunile se aprindeau şi "flirtul" era în splendoare.

În casa aceea parcă n-ar fi fost niciodată la poartă zăbranicul negru. Aşa credeam noi, musafirii. Fabriciu, însă, veghea.

Şi pe când un prieten distins şi bun vorbitor termina o cuvântare cu miez ce se sfârşea în madrigal, deodată dintr-un colţ al mesei, sombru, în fracul lui cu vesta prea deschisă şi cu cravata neagră, ca să pară mai de circumstanţă, se înălţa silueta ameninţătoare a judecătorului de pace.

Se aude un "Doamnelor şi domnilor" timid, apoi glasul încălzit de libaţiunile necontenite îşi înălţă vibraţiunile şi vocea aproape simpatică domină râsetele şi glumele comesenilor.

— Tăcere, că vorbeşte noul judecător.

Şi noul judecător vorbea:

"Să nu uităm, doamnelor, că pe masa aceasta, unde şampania curge în valuri, a stat acum cinci ani cadavrul sacru al domnului Alexandry, omul de merit, pictorul neîntrecut, consilierul comunal, părintele afectuos..."

Şi pe când panegiristul îşi ştergea năduşeala ce-i picura în paharul de cristal, fetele defunctului, în rochiile lor albe, începură să plângă.

— Pauvre papa!

Fu o stupoare generală. Bărbaţii se priveau indignaţi, cucoanele iritate, domnişoarele încremeniseră, Fabriciu, însă, senin, aştepta felicitările gazdei.

Atunci din zecimi de piepturi izbucni strigătul acesta:

"Cincinat, Cincinat să vorbească!"

Un magistrat de la Curtea de Casaţie, martor al scenei acesteia, mă îmboldi să spun ceva vesel. Vă închipuiţi în ce situaţie mă găseam. De o parte reputaţia mea de om de spirit, de alta şeful meu direct. M-am sculat totuşi şi m-am pomenit spunând versurile acestea:

Judecătorul meu Fabriciu
Nu-i orator, dar mie-mi place.
Dacă, vorbind, e un supliciu,
E un deliciu dacă tace!

Lumea înveselită a început să aplaude zgomotos. Fabriciu era mort, însă nu ceda. Se întoarse nervos spre o domnişoară vecină şi-i spune: "Mai deştept sunt eu, că vorbesc mai mult, dumnealui tace întotdeauna." I-am răspuns la moment prin această epigramă:

Fiindcă tăceam, deşi cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost,
Tot astfel eu l-am socotit
Dar numai după ce-a vorbit!

Aşa m-am certat eu prima oară cu şeful meu, judecătorul Fabriciu; altădată vă voi povesti cum ne-am împăcat, şi pentru totdeauna.

Slănic

TE-AR MAI PUTEA INTERESA