Constantin Negruzzi

Alexandru Lăpuşneanu

1564—1569

I

Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…

Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cârmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrângerea sa în două rânduri, de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. Însă pe lângă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca să-i deie oricât ajutor de oaste va cere.

Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare.

— Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbândi-vom oare?

— Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, câţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa.

— Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dânşii.

— Aceasta rămâne la înaltă înţelepciunea măriei-tale.

Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă.

— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la maria-ta.

— Vie, răspunse Alexandru.

Curând intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrâni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici.

Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei.

— Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi.

— Să fii m.ta sănătos, răspunseră boierii.

— Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie.

— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţânţar armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca…

— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?¹

— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi suntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sunt hotărâţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţară când vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Tomşa…

— Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atâta dârzenie? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucând măciuca de arme din mâna lui Bogdan. Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat...?

— Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă.

— Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! ha! ha!

Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau.

— Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia² noastră a să cadă de isnoavă în călcarea păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta?

— Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc.

— Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele.

Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase.

— Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul.

— Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzând în genunchi, nu ne pedepsiţi pre noi după fărădelegile noastre! Adă-ţi aminte că eşti pământean³, adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade oştile aceste de păgâni; vină numai cu câţi moldoveni ai pe lângă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încredi-te în noi!

— Să mă-ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegând planul lui. Pesemne gândeşti că eu ştiu zicătoarea⁴ moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vârtos? Nu ştiu, că fiind mai mare peste oştile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de moşie; Îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mănâncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie curăţit stupul.

Moţoc îi sărută mâna, asemenea cînelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa, ca neputând înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, să mijlocească mazilia lui. Dar văzând că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie să rămâie a-l întovărăşi. Acesta era planul lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanul. Voia li se dete.

II

Ai să dai samă, doamnă!…

Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întâlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întâmpina cu bucurie şi nădejde, aducându-şi aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvălui urâtul caracter.

Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau că norodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte.

Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţâţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stârpească scuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod.

Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din când în când. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arăta, capul vinovatului se spânzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul.

Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cât mai vârtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lângă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozând însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr.

Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar în favor şi care ieşea, după ce îi înfăţoşăse planul unei nouă contribuţii. Se părea neastâmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, când o uşă laturalnică deschizându-se, lăsă să intre doamna Ruxanda.

La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care — zice hronica — cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vârstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrânată domnie, se duce la Constantinopol, unde îmbrăţoşă mahometismul şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decât fratele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi multe familii bogate ce se locuiseră în ţară pribegiră din pricina aceasta, aducând sărăcie pământului şi cădere negoţului. Boierii care, cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supărară, şi corăspunzându-se cu boierii pribegi, hotărâră pieirea lui. Poate ar fi mai întârziat a-şi pune în lucrare planul, dacă desfrânarea lui nu l-ar fi grăbit. „Nu hălăduia de răul lui nici o jupâneasă, dacă era frumoasă,“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, când se afla la Ţuţora, nemaiaşteptând sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dânsul, ca să nu-l scape, au tăiat frânghiile cortului sub carele el şedea şi, dând năvală, l-au ucis.

Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş şi pre dânsa boierii ucigaşi o hotărâseră a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi, întâmpinând pre Joldea, îl birui şi prinzându-l îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui.

Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului.

Când intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn.

Peste zobonul⁵ de stofă aurită, purta un benişel de felendreş⁶ albastru blănit cu samur, a căruia mânice atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerând cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi relegea şi pre celălalt ucis; şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dipoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mâna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească.

Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mâna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicând-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi.

— Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?

— Lacrimilor jupâneselor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfânta născătoare, pentru sângele care verşi.

Lăpuşneanul, posomorându-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui.

— O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atâta sânge vărsat, atâte văduvii, atâţa sărimani⁷! Gândeşte că măria-ta eşti prea puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale! N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cât te iubesc! şi copiii măriei-tale sunt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcând biserci îl poţi împăca, şi…

— Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mâna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul⁸ din cingătoarea sa; dar îndată, stăpânindu-se, se plecă şi, rădicând pre Ruxanda de jos:

— Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întâmpla. Mulţămeşte sfântului mare mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir, a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pângăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducându-ne aminte că eşti mama copiilor noştri.

— De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să intru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului⁹ meu şi m-au oprit arătându-mi un cap ţintuit în poartea curţii; „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii… Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ şi îmi arăta capul sângeros şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neâncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc.

— Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind.

— Vreau să nu mai verşi sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine.

— Îţi făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.

— Cum? ce vrei să zici?

— Mâne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mâne dau masă mare boierilor.

Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mâna.

Bărbatul său o pitrecu până la uşă.

— Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce.

— Tot este gata.

Dar oare vor veni?

— Vor veni.

III

Capul lui Moţoc vrem…

De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte.

Când sosi Alexandru-vodă, sfânta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi.

Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă.

După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit.

După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă către boieri şi zise:

„Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi până astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştiinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mântuitorul; „Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile“. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.“. Sfârşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stânga, zicând:

— Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră!

— Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni ce sta gânditori, răzămaţi de un mormânt lângă uşă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; şi încălecând, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară.

— Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă.

— Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dânsul la masă, răspunse celălalt; şi se amestecară în norod. Aceşti erau Spancioc şi Stroici.

La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cât pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci, deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta.

Ceasul prânzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de câte două-trei slugi. Luau seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sunt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată intrând, nu se mai putea înturna: căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime.

Adunându-se, boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii, având în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stânga pre vornicul Moţoc. Începură a zice¹⁰ din surle: şi bucatele se aduseră pe masă.

În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mâncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de filaliu¹¹ ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păharele erau de argint. Pe lângă părete sta aşezate în rând mai multe ulcioare pântecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecăruia boier dvorea câte o slugă, care dregea¹². Toate aceste slugi erau înarmate.

În curte, pe lângă două junci şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mâncau şi beau; boierii mâncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înfierbânta; vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit.

Acum era aproape a se scula de la masă, când Veveriţă ridică paharul şi închinând zise:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpâneşti ţara în pace şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bântui norodul…

N-apucă să sfârşească, căci buzduganul armaşului, lovind-l drept în frunte, îl oborî la pământ.

— A! voi ocărâţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi!

În minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţând junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu sabiile în ei. Cât pentru Lăpuşneanul el luasă pre Moţoc de mînă şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sângeroasă. Închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stânjeni lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărâţi spre ucidere, călăi şi osândiţi, luptându-se, unii cu furia deznădejdei, şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacâmurile mesii se făceau arme în mâna lor; unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor şi, nesocotind rănele ce priimeau, îi strângeau pân-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar în sfârşit nu mai rămasă nici un boier viu.

Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trânta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei.

Odată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzându-se lovite fără veste de soldaţi, plecară de fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucând a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi invitând pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu protivire. Gloata se întărâta din mult mai mult.

Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer? Armaşul ieşi.

— Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnându-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mântuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa râie?

— Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mârşavul curtezan; eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că… fiindcă… era să…

— Văd că armaşul întârzie, zise Lăpuşneanul curmând pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata?

— Aşa, aşa, să-i împuşte cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri câteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov.

— M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărâre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vor. În vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcând semn, strigă:

— Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? si pentru ce aţi venit aşa cu zurba?

Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începu a se strânge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfârşit începură a striga:

— Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască!

— Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască!

— Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! — Moţoc! Moţoc! — El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! Să moară!

— Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem!

Acest din urmă cuvânt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc vrem“.

— Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzând pre armaşul intrând.

— Capul vornicului Moţoc, răspunse.

— Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fârtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sunt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine!

— Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici.

Într-adevăr, ostaşii nemaiâmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pe Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!“

— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!

— Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzîndu-mi oastea lui Anton Sechele¹³ şi mai pe urmă lăsându-mă si trecând în partea Tomşii.

— Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc smulgându-şi barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupâneasa şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc!

Şi plângea, şi ţipa, şi suspina.

— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce-i să spui duhovnicului? că eşti un tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara.

Îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-l târî. Ticăitul boier răcnea cât putea, vrând să se împotrivească; dar ce puteau bătrânile lui mâni împotriva acelor patru braţe zdravane care-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sângele ce se închegase pe lespezi. În sfârşit puterile îi slăbiră, şi sateliţii tiranului, ducându-l pe poarta curţii mai mult mort decât viu, îl îmbrânciră în mulţime.

Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi.

— Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului.

— Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii.

În vreme ce nenorocitul Moţoc perea acest fel, Lăpuşneanul porunci să rădice masa şi să strângă tacâmurile; apoi pusă să răteze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luând capetele, le aşăză în mijlocul mesii pe încet şi cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căria se închia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spălându-se pe mâni, merse la o uşă lăturalnică, trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi intră în apartamentul doamnei.

De la începutul tragediei acestia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petrecea, era îngrijită. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi slujnicele nu puteau risca în mijlocul unei oştimi ce nu cunoştea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă şi adusese această veste stăpânei sale.

Buna doamnă, temându-se de furia norodului, era spăriată, şi când a intrat Alexandru, a găsit-o rugându-se dinaintea icoanei, având copiii pe lângă dânsa.

— A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică.

— Pentru aceea, precum ţi-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă.

— Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau?

— Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniştit. Zicând aceste, luă pre Ruxanda de mână şi o aduse în sală. Întru vederea grozavii privelişti, ea slobozi un ţipet straşnic şi leşină.

— Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Şi luând-o în braţe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnându-se iarăşi în sală, găsi pre căpitanul de lefecii şi pre armaşul aşteptându-l.

— Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele să le înşire pre zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaş, să-mi pui mâna pe Spancioc şi pe Stroici.

Însă Stroici şi Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonaşii îi ajunseră tocmai când treceau hotarul:

— Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea pân-a nu muri!

IV

De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…

Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Alexandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase doamnei Ruxandei, nu mai tăiese nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri.

Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus; însă presupusurile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cârti cât de puţin.

Cu toate aceste, era neliniştit, căci nu putuse pune mâna pe Spancioc şi pe Stroici, care şedeau la Cameniţă, aşteptând şi pândind vreme. Deşi avea doi gineri grafi cu mare influinţă la Curtea Polonei, era îngrijit de aceşti doi boieri, să nu învite pre poloni, care nu căutau decât pretexte, spre a întra în Moldavia; dar aceşti doi români erau prea buni patrioţi ca să nu judece că războiul şi venirea oştilor străine ar fi fost peirea patriei.

Lăpuşneanul le scrisese în mai multe rânduri ca să vie, legându-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimică, dar ei ştiau cât preţuieşte jurământul lui. Ca să-i privigheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului, pre care o întări mai cu osăbire; însă aici se bolnăvi de lângoare. Boala făcu răpezi înaintiri şi în curînd tiranul se văzu la uşa mormântului.

În delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cruziei sale, fioroase şi ameninţătoare, îngrozindu-l şi chemându-l la judecata Dumnezeului dreptăţii. În deşert se învârtea în patul durerii, căci nu putea afla ragaz.

Chemând pe mitropolitul Teofan, pre episcopi şi pre boieri şi spuindu-le că se simte sosit la sfârşitul vieţii, îşi ceru iertare de la toţi, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiul său Bogdan, pre care îl lasă moştean scaunului şi să-l ajute căci, fiind în fragedă vârstă, încungiurat de puternici vrăjmaşi, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre ţară, de nu va fi unire între boieri şi de nu vor ave dragoste şi supunere cătră domn.

— Cât pentru mine, urmă a zice, de mă voi şi ridica din boala aceasta, sunt hotărât a mă duce la călugărire în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc, câte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinţi arhierei, de mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr…

Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară şi un leşin grozav ca moartea îi îngheţă trupul, încât mitropolitul şi episcopii, crezând că se sfărşeşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn.

După aceasta, salutând pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităţei fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră stafete pe la boierii din ţară şi emigraţi şi pe la capitanii oştilor.

Abia amurgise când Stroici şi Spancioc sosiră.

Descălecând pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure şi goale şi strigătul monoton a ostaşilor pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puţină mirare neântîlnind pre nime; în sfârşit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să intre, auziră un mare zgomot şi se opriră ca să asculte.

Lăpuşneanul se trezise din letargia sa.

Deschizând ochii, văzu doi călugări stând unul la cap şi altul la picioarele sale, neclintiţi ca două statuie de bronz; se uită pe dânsul şi se văzu coperit cu o rasă; pe căpătâiul său sta un potcap. Vru să rădice mâna şi se împedecă în nişte metanii de lînă. I se păru că visează şi iarăşi închise ochii; dar redeschizându-i peste puţin, văzu aceleşi lucruri, metaniile, potcapul, călugării.

— Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzându-l că nu doarme.

Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecuseră. Sângele într-însul începu a ferbe şi, sculându-se pe jumătate:

— Ce pocitănii sunt aceste? strigă. A! voi vă jucaţi cu mine! Afară, boaite! Ieşiţi! că pre toţi vă omor! Şi căuta o armă pe lângă el, dar negăsind decât potcapul îl azvîrli, cu mânie în capul unui călugăr.

Întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile întrară toţi în odaie.

Chiar atunci cei doi boieri veniseră şi sta ascultând la uşă.

— A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşneanul cu glas răguşat şi spărios; gândiţi că veţi scăpa de mine? Dar să vă iasă din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa, şi…

— Nenorocite, nu huli! îl curmă mitropolitul; uiţi că eşti în ceasul morţii! Gândeşte, păcătosule, că eşti monah; nu mai eşti domn! Gândeşte că prin hulele şi strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată şi pre acest copil în care razemă nădejdea Moldaviei…

— Boaită făţarnică! adăogă bolnavul, zbuciumându-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!¹⁴ Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor şi a duşmanilor mei… Minte acela ce zice că sunt călugăr! Eu nu sunt călugăr, sunt domn! Sunt Alexandru-vodă!… Săriţi, flăcăi! Unde-s voinicii mei?… Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi… Nici unul să nu scape. …A! mă-năduş!… Apă! apă! apă! — şi căzu răsturnat pe spate, hârcâind de turbare şi de mînie.

Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întâmpinară Stroici şi Spancioc.

— Doamnă! zise Spancioc apucând de mână pe Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecât. Iată un praf, pune-l în băutura lui…

— Otravă! strigă ea, înfiorându-se.

— Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul.

O slugă ieşi.

— Ce este? întrebă doamna.

— Bolnavul s-a trezit şi cere apă şi pre fiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el.

— Oh! vrea să-l omoare, răcni diuoasa mumă, strângând cu furie copilul la sân.

— Nu-i vreme de stat în gânduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă¹⁵ şi alege între bărbat şi între fiiu.

— Ce zici, părinte! zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochi lăcrâmători spre mitropolitul.

— Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicând aceste, cuviosul Teofan se depărtă.

Ruxanda luă un pahar de argint plin de apă, pre care-l aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.

— Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, care crăpase uşa şi se uita.

— Întreabă de fiul său — zice că vrea să-l vadă — cere de băut — doamna tremură — îi dă paharul — nu vre să-l iaie!…

Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare.

— Ba, îl ia, bea… Să-ţi fie de bine, măria-ta!

Ruxanda ieşi tremurândă şi galbănă şi, răzemându-se de părete:

— Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat.

Mitropolitul veni.

— Să mergem, zise doamnei.

— Dar cine va căuta de nenorocitul acesta?

— Noi, răspunseră boierii.

— Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plângând.

Amândoi boierii intrară la bolnav.

Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Când întrară boierii, el îi privi îndelung şi necunoscându-i, îi întrebă cine sunt şi ce voiesc?

— Eu sunt Stroici, răspunse acesta.

— Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem pân-a nu muri, cum ţi-am făgăduit.

— Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru.

— Eu sunt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, când ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din ghearile tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsându-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor.

— Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucându-se cu mânile de pântece.

— Zi acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează.

— Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?

— S-au dus şi te-au lăsat cu noi.

— S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omorâţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tânăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfâşie! înjunghe-mă! zise, înturnându-se spre Stroici.

— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tine.

Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii.

— Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh! daţi-mi apă… daţi-mi ceva să beau!

— Iată, zise Stroici, luând paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte.

— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strângând dinţii.

Atunci Stroici îl apucă şi-l ţinu neclintit; iar Spancioc, scoţând cuţitul din teacă, îi descleştă cu vârful lui dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era în fundul păharului.

Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete.

— Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osânda ta să ne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî. Şi apucându-l amândoi, îl ţineau nemişcat, uitându-se la el cu o bucurie infernală şi mustrându-l.

Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrâşneau şi ochii săi sângeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfârşit, îşi dete duhul în mânile călăilor săi.

Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei.

La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale.