Editura Global Info / Literatură

Constantin Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Ţarul Alexie Mihailovici poftise la Moscva pre Macarie, patriarhul Antiohiei, precum, şi pre Paisie, patriarhul Alexandriei, pentru înjghebarea soborului universal ce trebuia să judece pre Nicon. Macarie plecase din ierarhia sa cu totul pentru alt scop şi poftirea marelui Alexie la sobor o priimi când acum se afla în Rusia. Nevoia de a aduna mile de la creştini pentru plata dărilor şi a datoriilor bisericei patriarhale din Antiohia îl silise a întreprinde o călătorie în depărtatele ţări a creştinilor ortodoxi. Tovarăşul său, arhidiaconul Pavel născut la Allep, ţinu jurnal în toată vremea călătoriei lor, însemnând în el orice văzu mai de însemnat. Acel jurnal, ce nu este ştiut românilor — pentru care îndestul vorbeşte — nu de mult se făcu cunoscut lumei învăţate. Scrierea este în limba arabă şi este foarte rară. Un exemplar — din care d. Belfur întreprinse traducţia sa la Londra — fu cumpărat la Allep în patria autorului şi orientalistul englez nu mai putu găsi alt manuscript, oricât cercetă în bibliotecele din Constantinopoli, Smirna şi Cair.

D. Senkovski mai văzu încă un exemplar la repausatul Arid la Ain-Tur şi ceti cea mai mare parte din el în vremea ce se afla în casa acestui învăţat arab. Nu se ştie cui a rămas acel manuscript după moartea lui Arid. El era scris în limba arabă cu litere siriene cum se obicinuieşte la maroniţi. Societatea Londrei pentru tipărirea traducţiilor din limbile orientale a tipărit în urmă traducţia lui Belfur despre călătoria lui Macarie.

Pentru a da cetitorilor noştri o idee de scrierea aceasta vom arăta parte din aceea ce priveşte pre România, care am găsit-o scrisă de d. P. Saveliev în al cincisprezecele lom a jurnalului rusesc din anul 1836, întitulat Bibliotecă de cetire.

Patriarhul plecă din Allep joi, în a 9 a lunei temuz (iulie) 7160 (1652). Arhidiaconul Pavel (şamas Bulos) şi ceeâaltâ a lui suită se întâînirâ cu el la Antiohia (Antakia) şi îşi urmară călătoria prin Iskenderun (Alexandreta), Baias şi Adana pană la Konia. De acolo, prin Brusa la Mudania. Aici se îmbarcară şi la teşrin (întăi octomvrie) după trei luni de la purcederea lor din Allep ajunseră la Constantinopoli. Arhidiaconul nu uită a arăta în jurnalul său cum a priimit pre Macarie, Paisie, patriarhul Constantinopolii, ce liturghii s-au slujit la prilejui sosirei lor şi cum au cercetat toate bisericile şi mecetele acestei cetăţi. Capitala lui Mahomet IV, care împărăţea atunci, nu trase luarea-aminte a arhidiaconului decât la biserici şi geamii la arnândoi patriarhii şi la clerul grecesc. Privirea lui nu se înturnă la alte obiecte.

Paisie, folosindu-se de aflarea în Constantinopoli a celuilalt patriarh, depărtă cu solemnitate de biserică pre unul din mădularii clerului, care în putere stăpânea multe ierarhii şi se poreclea patriarh. El se numea Chiril, de neam spaniol. Arhidiaconul Pavel îl văzu la Galata unde şedea atunci şi scrise în jurnalul său că „Senior Chirii poartă cealma albă pe cap.” Doi patriarhi îl afurisiră pomenind toate păcatele şi nelegiuirile lui. Nu după multă vreme, Macarie împreună cu alt Paisie, patriarhul Alexandriei, trebui să lipsească de biserică pre patriarhul rus.

Macarie se îmbarcă la Constantinopoli în socotinţă de a merge pe apă pană la gura Dunării, dar vânturile protivnice îl siliră a ieşi la Kiustenge şi a-şi urma călătoria pe uscat. La 12 kenun (al doile ianuarie) ajunse la Galaţi de unde piste două săptămâni se duse la Iaşi, unde fu silit a şede opt luni. îndelungata lui petrecere în acest oraş dete vreme arhidiaconului a se ocupa şi de cele mireneşti obiecte. El descrie lăcuinţa, îmbrăcămintea şi obiceiurile moldovenilor şi cu naivitate se miră de ei şi mai ales de casele lor „la care coperişuriie nu sunt late ci-s ascuţite ca grebănul cămilei.” El încă hărăzeşte un osebit capitul spre a prescrie sporirea şi creşterea dobitoacelor¹. Iată descrierea audiinţei patriarhului la domnul de atunce, Vasilie Lupul, precum ne-o spune însuş arhidiaconul:

„Marţi dimineaţă la opt şubat (fevruarie) înălţimea sa beiul înştiinţa pre al nostru stăpân patriarh că se găti a se vede cu el, şi pe la amiază veni silihdarul într-o trăsură fără roate, ce se cheamă în limba lor sanie. Era ger şi căzuse mult omăt; nu îmbla cu căruţe sau care, ce cu sănii, pentru că pe aşa vreme acest fel de trăsuri sunt mult mai grabnice şi mai sigure, înaintaţi de străjeri am ajuns la curte, unde am găsit pre beiul singur în apartamentul său. Patriarhul îi dete scrisorile trimise de Paisie, patriarhul Constantinopolii, de la cel ce fusese mai nainte Evanichie şi de la patriarhul Ierusalimului. Cum sfârşi logofătul de cetit scrisorile, beiul se sculă şi îşi luă calpacul. Apoi patriarhul îi prezentă daruri de mare preţ, falca de jos a sfântului marelui Vasilie, de color galben, tare grea şi strălucind ca aurul, mirosul ei era mai plăcut decât ambra, şi la ea mai rămăsese doi dinţi, unul mare (măsea), altul mic; noi am căpătat-o la Constantinopoli, unde se păstra la o rudă a lui kir Grigorie, mitropolitul Cesariei şi era cumpărată cu greutatea aurului. Noi i-am înfăţoşat şi alte osemine daruri din deosebite locuri, câteva moaşte de mult preţ a celor doisprezece apostoli, luate iarăşi de la Constantinopoli, maica oraşelor. Pintre sfintele rarităţi, căpătate cu bani, era şi o picătură de sânge a sf. Gheorghe, puţin păr a muceniţei Anastasiei, care izbăveşte de vătămarea farmecelor, un degit a maicei sfântului Evstafie mucenicul, nişte bucăţele de peatră de la sfântul mormânt, câteva bucăţele din lemnul mântuitoarei Cruci de color închis ca lemnul negru şi foarte grele. Noi am cercat să le punem pe foc: ele părea că ard, dar cum le scoteam, lua forma dentăi. Ele se păstra într-o cutie rătundă de lucru indienesc prea frumos lucrată. Sta în bumbac învălite cu stofă de fir foarte scumpă, care se vârea într-un ghizdan de stofă roză cu găitane de matasă albastră. Când văzu beiul comoara aceasta veni în încântare şi mirare, şi nu-şi putea ţine bucuria când îi zise patriarhul:

— Toate aceste sunt pentru tine; păzească-te de toate primejdiile! Noi i-am mai dat o stecluţă cu sfântul mir. Atunce beiul simţi dragoste către stăpânul nostru patriarh, şi-l întreblă de pricinile ce-l aduseră pe aici, de care s-a scârbit inima sa. După aceasta, ieşi cu patriarhul în Divan, unde era întinsă masa.”

Arhidiaconul descrie frumuseţa talgerilor, a cuţitelor şi furculiţilor, care era toate de aur curat sau de argint; rânduiala slugilor, alegerea bucatelor şi a vinaţelor şi eticheta prânzului curţei Moldaviei. După prânz, patriarhul fu dus iarăşi cu sania la monastirea unde găzduia. Iată ce spune Pavel de domnul Vasilie:

„Înaltele însuşiri a beiului, mintea şi cunoştinţile sale, superioritatea sănătoasei lui judecăţi, adâncele lui ştiinţi de înţălepciunea cărţilor vechi şi nouă, atât în limbele străine cât şi creştineşti şi turceşti, bărbăţia sa şi iscusinţa ostăşească covârşesc puterile destoiniciei omeneşti. Adevărat că el se asemăna cu cei mai întăi împăraţi greci şi poate era şi mai presus de ei. Calităţile lui se slăvesc în toată lumea şi îmbilşugata lui generozitate şi însemnatele lui fapte sunt cunoscute nu numai patriarhilor, mitropoliţilor, preoţilor,monahilor şi mirenilor, nu numai prin biserici şi monastiri, dar şi agiii, neguţitorii, dervişii, meşterii şi alţii din norodul turcesc obicinuiesc a se jura pe capul lui. Cu toate aceste, el pân acum este obiectul urei lor şi cu greu îşi va putea ţine stăpânirea. El, precum am zis, e cunoscut în toată lumea: ţarul şi magnaţii Muscoviei (Rusiei) foarte se bucură când priimesc de la el scrisori şi îi arată mare stimă. Asta vine pentru că ei au auzit de caracterul lui, că el iubeşte şi cinsteşte bisericile şi monastirile şi împărţeşte mile la toţi oamenii. Riga de Lihistan (Polonia) şi magnaţii leşi iarăşi îl stimă; Ihmil (Hmel), capul cazacilor, a luat de noră pre fata lui; hanul şi tătarii îl iubesc mai mult decât pre oricare; împăratul Germaniei, riga ungurilor şi veneţianii sunt în bună plecare către el. El tipări un mare număr de cărţi bisericeşti, de slujbe duhovniceşti şi tâlcuiri la ele. Pentru poporul său moldovenesc tipări cărţi în limba românească. Mai nainte norodul îşi cetea rugăciunele serbeşte, care seamănă cu ruseşte; începând din Bulgaria, în Serbia, Valahia, Moldavia, ţara cazacilor şi Muscovia, pretutindene cetesc serbeşte, în care limbă sunt scrise cărţile lor. Dar limba valahilor şi a moldavilor este romană (lingua romana) şi ei nu înţeleg ce cetesc serbeşte. Pentru aceasta, el făcu lângă monastire o zidire de peatră pentru şcoală, pe lângă care a şi tipărit cărţi în limba lor firească. Serbii, bulgarii, cazacii şi muscovii (moscalii) vorbesc tot o limbă care se schimbă numai pe alocuri, dar cărţile şi scrierile lor sunt tot un fel piste tot locul.”

După ce zice aceste de domnul Vasilie, iată cum descrie Pavel şi pre supuşii lui:

„Seansele Divanurilor de sâmbătă era însemnate numai pentru judecarea criminaliştilor, pentru hotărârea la moarte a ucigaşilor şi slobozirea nevinovaţilor. Preaputernicul Dumnezeu n-a lăsat pe faţa pământului norod mai rău decât moldovenii, căci toţi sunt războinici sau tâlhari(!). Socoţindu-se de când Vasilie s-a făcut bei, adecă cu douăzeci şi trei ani în urmă s-au osândit la moarte mai mult de patrusprezece mii de vinovaţi(!). Însă el niciodată nu hotărăşte moartea pentru cea întăi vinovăţie. Pre vinovat numai cât îl schingiuiesc, îl bat cu bicele şi îl pun la stâlp; apoi îl slobod.

La a doua greşală îi taie o ureche: la a treia, cealaltă; numai după a patra îl omoară. Noi însăşi am fost marturi de trăsurile caracterului acestui norod, care insuflă groază; ba încă am văzut cum ducea la moarte până şi preoţi. Beiul, cu toată străşnicia lui, nu fusese în stare a-i îndrepta. Până şi femeile şi fetele moldovenilor sunt lipsite de toată cuviinţa şi măcar că beiul le taie nasurile, le pune la stâlp, şi le îneacă, încât au perit vro câteva mii, tot nu le poate îndrepta purtarea.”

Patriarhul nu văzu îndelungă vreme pre domnul. „În sfârşit am aflat — scrie arhidiaconul — pricina lipsirei sale. împregiurările următoare îl siliră la aceasta. El priimi o scrisoare de la un preot cuprinzătoare că boierii îi sunt vânzători şi că ei împreună cu Megas-logofătul s-au pus la cale să-l omoare. Cu vro zece zile în urmă, logofătul cu chip viclean se întâlni cu riga maghiarilor (ungurilor) şi cu Matei, beiul Valahiei, ca să aibă la ei scăpare la întâmplare de nevoie; că el pârâ cătră ei pre Vasilie, că are gând să cucerească cu ajutorul cazacilor Ungaria şi Valahia. Amândoi stăpânitorii se aprinseră de mânie auzind de aceasta şi încredinţară lui Megas-logofătul înseninătoare putere ca la treizeci mii de ostaşi, ca să meargă cu ei împrotiva lui Vasilie şi să-l omoare. Logofătul ştiu a se alcătui cu ei, încredinţându-i că el şi ei au tot acelaşi gând. El se vorbi cu capiteniile armiei moldovene, ca ei să puie mâna pre Vasilie în duminica Paştilor, în vremea liturghiei, în monastirea unde el obicinuit prăznuia această mare zi; să-l bage într-o chilie şi să-l omoare. Prea bunul Dumnezu nu-i îngădui; scrisoarea de care am pomenit, îl înştiinţa de acest complot. Dărnicia şi îndurarea care arăta fiecărui depărta de la el această nenorocire.

Cum se înştiinţă Vasilie de complot, îndată se închise şi strângându-şi visteria şi averea se duse cu familia sa la cetatea Hotinul pe hotarul Poloniei. Aici îşi adună ostaşii, dar toţi era necredincioşi şi vânzători. El se trase în cetate şi, în săptămâna patimilor, trecând râul, se duse la cetatea numită Camanija (Cameniţa), în ocârmuirea leşască. De acolo scrise la Constantinopoli, arătând cele ce se întâmplaseră şi trimise să ceară ajutor la Ihmil (Hmel), hatmanul cazacilor şi la fiiul lui, ginerele său Timofei. Totodată trimisă să ceară oaste de ajutor şi la hanul tătăresc.

Pân a nu purcede din Iaşi, domnul Vasilie pedepsi cu moarte pre trei şefi ai armiei sale.

Unul din ei era serdar-elascher. Vasilie îi era naş şi doamna naşă, şi ei îl iubea foarte mult. Beiul nu ascundea de el nici o taină şi avea către el cea mai mare bunăvoinţă. El îl trimise o dată ambasador la riga ungurilor Racot (Racoci II, domn Transilvaniei), iar el se puse la cale cu riga să gonească pre bei de pe tron, încredinţându-l că Vasilie cumpără pre turci ca să puie rigă pre frate-său, Racot îl crezu. Altă dată îl trimise ambasador la Matei, voievodul Valahiei; el îl înşălă şi pre acesta tot cu aşa chip, încredinţându-l cu necredinţă şi minciună că beiul cumpără pre turci şi stăruieşte să capete de la ei voie ca să puie stăpânire pe tronul Valahiei pentru fiiul său ştefan. Acesta iarăşi îl crezu precum şi celalalt. Se înţelese cu riga unguresc şi închieră legătură cu logofătul, cărui îi făgăduirâ să-l facă domn Moldaviei prin toate mijloacele şi puterile lor.

Logofătul nu încetă de a trimite jalobe, de a înşela şi a întrebuinţa toate putinţile până ce nu trase în partea sa pre cele mai însemnate feţe din Moldavia, care foarte ura pre Vasilie, pre boierii lui şi pre toţi grecii. Pricina urei lor era mai ales pentru că nepotul lui Vasilie, a cărui nume nu-mi vine în gând, necinsti patru mii de fecioare(!). Rudele lor se jăluiră: era cu neputinţă a se tăinui nelegiuirea lui, pentru că el năvălea noaptea în casele lor şi silnicea fetele; las că era vinovat şi de alte răutăţi.

Trei ani logofătul prelungi hrănindu-şi gândul pană ce agiunse scopul şi priimi de la Constantinopoli învoirea turcilor la uneltirile sale. Vasilie, mai în urmă, îl chiemă şi îi dete în păstrare zece mii de galbeni. El îndată închipui o nouă viclenie: trimise pre femeia lui la un sat depărtat şi, după câteva zile, înfăţoşa beiului o scrisoare în care se zicea că ea se află foarte bolnavă. Beiul îi dete voie să se ducă s-o vadă. Dar mai întăi, râzându-şi de beiul, el încet, încet, slobozi oştile străine alcătuite din greci, şerbi, bulgari şi alţii, pre care domnul le ţinea cu cheltuiala sa de câţiva ani. Logofătul punea înainte că beiul n-are duşmani, împrotiva cărora să aibă trebuinţă de apărare. Apoi, vărsând banii care-i luase spre păstrare, în toate duminicile postului mare slobozea câteva detaşamente din ele, pană ce i-a împrăştiat pre toţi. Viclenia se nimeri; ostile pământeşti se smulseră şi ele de la supunere către domnul lor.

Vasilie plecă din Iaşi în gioia săptămânii mari. De nu trimitea pre nepotul său cu oaste ca să strice podul cel mare ce era în drumul duşmanilor, ei îl apuca încă în ţara lui. Cu aceasta câştigă câteva zile, pană ce ei aşezară podul şi acum era târziu de a mai pune mâna pre el. Să fi văzut cineva spaima şi groaza ce s-a împrăştiat pretutindeni după ieşirea leului din munţii săi! Toţi lăcuitorii oraşului s-au făcut potlogari şi tâlhari. Neguţitorii şi orăşenii cei mai însemnaţi îşi strângea averile prin monastiri şi se întărea acolo puindu-şi carele şi trăsurile. Noi ne aflam în asemene groază, pentru că nu mai văzusem de când eram asemine lucru. Slujba şi rugăciunile încetaseră. Bisericile şi paraclisele era pline de merinde şi alte lucruri.

În agiunul Floriilor noi am făcut vecernie în trapezarea monastirii, şi a doua zi numai utrene.

Pe la amează, logofătul intră în Iaşi cu numeroasa lui oaste şi trase la casa lui. Luni dimineaţă merse la curte şi se traseră toate clopotele, vestind că s-au suit pe tron. Trei ani unelti el planurile sale până ce le aduse în împlinire. Luă titlu Ioan Georghie Stefanos voievod. Acest obicei este la beii Moldaviei şi a Valahiei de a pune înainte numelui lor cuvântul Ioan ca porecla la arabi. Pe pecetea lor este un cap de viţel. Numele beiului era Giorgi (Gheorghe) şi părinţii şi străbunii lui au avut mai de mult vrednicie domnească, iar obşteşte le zicea Stefanos. Magnaţii, oştea şi norodul i s-au supus, pentru că el era de naţia lor. Pricina urei lor asupra lui Vasilie urma pentru că el era de naţie grec şi avea curteni şi favoriţi greci ce despreţuia pre moldoveni şi îi aduseră în cea mai mare sărăcie şi ticăloşie. Pentru aceasta, aste două noroade (grecii şi moldovenii) hrănesc unii către alţii cea mai mare ură.

În sâmbăta Paştilor au sunat din toate clopotele de cumnînnopta pană ce răsări soarele. Noi ne-am sculat, am slujit şi am cântat Hristos au înviat în trapezarea monastirei. Toţi grecii mireni şi călugări cu spaimă îşi aştepta pe tot minutul moarte de sabie. Cât pentru noi, îndată ce noul bei se sui pe tron trimise stăpânului patriarh merinde de mâncare, rugându-l pentru rugăciunile sale şi făgăduindu-i tot binele, care fu prea de mulţămire patriarhiceştii sale inimi. Noul bei ne cunoştea de mai înainte.

Din lunea luminată pană la duminica Tomii nu s-a mai slujit liturghie de groaza şi de frica care domnea. Ne-am înştiinţat că Timofei, fiiul lui Ihmil şi ginerele lui Vasilie,trecuse râul Tur (Nistru), care hotărăşte Moldavia de ţara cazacilor, cu oşti din pământeni de ai săi, ca să se bată cu noul bei, şi că spărsese străjile ce era la marginea acestui râu. Cum priimi vestea aceasta, noul bei se găti să întâmpine pre duşman cu ostile sale, şi abia ieşise împrotiva lor cu regimentele ungureşti şi munteneşti şi din nou trimise să ceară ajutor, în vremea aceasta se apropii avantgarda cazacilor ce se cheamă aici satragi (ceahragi) în număr numai de trei mii şi respinse oastea care beiul trimise asupra lor. Pe lângă însuşi beiul s-au adunat ca la patruzeci mii ostaşi din moldoveni, unguri, nemţi, valahi, şerbi şi alte naţii. Atunci era vremea sfintelor prăznuiri a Domnului, la care stă toată nădejdea acestei lumi de jos; dar de frică şi de spaimă toţi tăcea şi n-au prăznuit sfânta săptămână.

Beiul ieşi din Iaşi cu toate oştile aceste mercuri, a doua săptămână după Paşti; toţi neguţitorii greci fură siliţi a merge cu el la război. Curând se întâlniră cu cazacii şi se bătură mercuri de la amează pană gioi la amează, când cazacii împrăştieră oastea beiului, pricinuindu-i mare stricăciune.

Bătălia a urmat aşa. Cazacii sta după tabere şi întăririînaintea cărora era puse arabalele lor de tot feliul. în centrul poziţiei era ei cu caii lor păzind cea mai mare linişte şi tăcere în baricadele lor, încât nu se vedea nici un om. Moldovenii gândea că sunt morţi şi trimiseră un detaşament de darabani, ca la opt sute de oameni, spre recunoaştere. Când G. ştefan Voievod începu a împuşca în ei din şese tunuri şi darabanii din puşcele lor, cazacii într-un clip s-au sculat, au deschis foc din unsprezece tunuri, au dat busta înainte, slobozind puşcele; apoi, scoţând săbiile tăieră pre toţi darabanii, între aceste, artileria grea împroşca în toate părţile şi nu mai rămase altă scăpare decât fuga. Atunci Timofei dete năvală şi vrăjmaşii fură sfărâmaţi cu desăvârşire.

Cazacii sunt foarte harnici la război şi, fiind de o deosebită vitejie, niciodată nu dau înapoi şi se întorc la fugă. Ei au arătat aceasta în cei doi ani trecuţi, în vremea războiului cu leşii. Ei se apără în şanţuri, şi sunt piste măsură răbdători la drum; se hrănesc numai cu pâne neagră şi cu apă şi n-au nici corturi, cu cât mai vârtos alte lucruri de lux. Cu Şeful lor Timofei, Vasilie a închiet o solenelă alianţă. Cazacii se arătară în marginea Iaşilor, unde mai urmă o bătălie pe care noi am privit-o din clopotniţă.”

Cazacii, după cum spune arhidiaconul, urmară cu neâncetare pre biruiţi. Timofei Hmelniţki intră în Iaşi. Oraşul fu dat în pradă. Turcii şi jidovii era ucişi sau schingiuiţi pană ce-şi arăta averea. Clopotele se trăgea pe la toate bisericile, şi patriarhul Antiohiei sluji un Tedeum de mulţămire pentru sănătatea „fericitului Domn Vasilie voievod, hatmanul Zinovie, beiul Timofei şi soţiile lor“. Domnul Vasilie fu chiemat de la Cameniţă şi se înturnă în capitala sa la 28 april. Cazacii îl întâmpinară cu pompă, împuşcând din 11 tunuri a lor şi din 6 luate de la protivnici. El începu, iarăşi a domni, dar nu pentru mult. Plecă cu Timofei asupra duşmanilor.

„După praznicul înălţării lui Hristos priimirăm veste că Vasilie bei şi ginere său Timofei fuseseră amândoi învinşi şi plecaseră de fugă împreună cu cazacii. Noi pân atunci eram fără grijă, pentru că auzeam în toate zilele că ei de patru ori au sfărmat de tot pre unguri şi pre valahi. Acum, din împrotiva, orice nouă veste ne împlea de îngrijire şi de-spaimă şi norodul, ca mai nainte, îşi căuta scăpare prin monastiri. în sfârşit, se înturnară la Iaşi cazacii biruiţi şi fugari, beiul şi Timofei, şi îndată trimiseră la Ihmil (Hmelniţki) ca să-l înştiinţeze de împregiurări. Cu toate aceste, auzirea că ei de patru ori au biruit pre unguri, valahi şi serbi s-au adeverit. Nimeni n-au putut a le sta împrotiva. Ei au ajuns cale de o zi departe de oraşul Durgaiţa (Târgovişte), capitala beiului Valahiei. Matei le-a ieşit întru întâmpinare cu mulţime de oaste din valahi, unguri, serbi, greci, arnăuţi, bulgari şi turci. Ostaşii lui Vasilie şi a lui Timofei au năvălit ca lei în ei, făcându-şi drum până la cortul beiului.

Au rănit pre Matei cu un glonte la picior şi i-au împuşcat şi calul. El s-a apărat cu sabia pană ce a început a însera, atunci, scoţându-şi ciubota din piciorul rănit, încalecă pe alt cal urmând a se apăra. Toată oastea lui era gata a se închina lui Vasilie bei şi cazacilor, când preputernica şi nestatornica vreme deodată aduse vifor cu tunete şi fulgere, ploaie şi grindină care cădea ca peatra pe armia lui Vasilie şi pe cazaci, pentru că vântul le era în faţă. Moldovenii iarăşi se arătară necredincioşi şi se uniră cu Duşmanul, şi cazacii nu putea să sloboadă din tunuri pe o aşa silnică ploaie. în vremea aceasta muntenii şi-au gătit tunurile lor cele mari, şi, deschizând straşnic foc din tunuri şi din puşce, au pricinuit nerânduială în duşmani. Moldovenii mai întăi şi apoi cazacii au plecat de fugă şi au fost sfarmăţi pe drum. Vrăjmaşul îi luă de goană cu sabia a mână şi ucise o mulţime din ei. Aceasta fu cea mai nenorocită pentru ei vreme, învingătorii îi goniră cale de trei zile; mulţi căzură prinşi; câţi au scăpat de soarta aceasta s-au înturnat la Iaşi. Bătălia aceasta a fost marţi seara, înaintea înălţării.

Domnul Vasilie cu gineri-său sosiră la Iaşi pe drumuri lăturalnice, cazacii mai şezură trei zile în acest oraş şi apoi se înturnară la ţara lor. Timofei Hmelniţki curând îi urmă. Vasilie rămase singur fără nedejde de mântuire.

Se auzi, că protivnicul lui Vasilie, noul bei (domnul G. ştefan) venise cu unguri şi cu valahi lângă hotarul unguresc, la un sat de munte într-un loc sălbatic şi se îndeletniceşte acolo a scrie proclamaţii cătră norod, care în partea aceea era tot plecat cătră el. Turburarea în oraş iarăşi începu.Vasilie era cu totul fără oaste. Trimise să ceară ajutor de la tătari, dar ei nu voiră să-i deie ajutor, în desnădejde, începu a strânge oaste prin târguri şi sate, şi numi căpitani, adecă iuzbaşi (şutaşi) juruindu-le avere şi lefe. Curând sosiră veşti bune: Ihmil îi trimise câteva mii de cazaci. Beiul le împărţi bani şi haine, le slobozi merinde, şi porunci să le aşeze corturi împregiurul oraşului.

Beiul ieşi din Iaşi, marţi, la cinci temuz (iulie). Cu dânsul ieşiră toţi neguţitorii şi grecii, cei mai mulţi pentru dragoste cătră el. împreună cu cazacii ei alcătuia un corp ca de patru mii oameni. Din moldoveni se adunară pe lângă el ca la unsprezece mii. Cu această oaste plecă asupra duşmanului, de care se aflase prin iscoade că n-are mai mult de două sau trei mii oameni.

Când amândouă oştile se întâlniră şi armia lui Vasilie putea bate pre neprieten cu beţile iar nu sabia — atât neânsemnat era numărul lor — duşmanul stătu bărbăteşte, încredinţat fiind în necredinţa moldovenilor care, în adevăr, îndată lăsară pre Vasilie şi trecură în partea noului bei. Prin aceasta, oastea protivnicului se întări şi birui pre cazaci şi pre greci. Cea mai mare parte din ei peri de sabie. Floarea armiei lui Vasilie se alcătuia din neguţitorii greci ce era în aripa dreaptă subt comanda hatmanului, fratele lui şi a fiiului său. Văzând că în loc de izbândă or să peară cu toţii de sabia duşmănească, îşi sparseră rândurile şi plecară de fugă. Aceasta urmă la 6 temuz (iulie) pe la amiază. Vasilie asemine fugi pe un cal fugăreţ cu puţini urmaşi, lăsând duşmanului corturile şi toată pojijia. El trecu în ţara cazacilor unde se odihni de o campaanie atât ce nepriincioasă şi grea. Averile sale le trimise la cetatea Sogeao (Suceava), unde de mai nainte îşi trimisese femeia şi copiii, dând poruncă garnizoanei să se apere cu nătângie pană ce va veni el în ajutor cu înseninătoare puteri; iar el singur rămase la cel întăi târg căzăcesc, Raşko (Raşkov, gubernia Podoliei, lângă Dnipru²), de unde înştiinţa pre Ihmil de poziţia sa.”

Patriarhul şi arhidiaconul cu sinceritate se scârbea de soarta lui Vasilie:

„Prezenturile care îi dasem, şi care ne ţinea vro câteva sute de lei, era acum aruncate în zadar şi fără folos! Vasilie făgăduise stăpânului patriarh să-i plătească datoriile şi cheltuielele. El îi dase voie a călători la nord şi voia să trimită cu dânsul pre solul său la ţarul muscălesc şi să ne înlesnească cu toate cele trebuitoare la drum — trăsuri, cai şi altele. Aceasta ne-o zisese şi în obşte şi în parte. Noi aşteptam încă înseninătoare sume şi de la boieri; acum toate era perdute!”

Noul domn îndată intră în Iaşi şi dete oraşul în pradă oştilor sale a cărora răzbunare căzu mai greu pre greci. El trimise şi o parte de oşti spre asedierea cetăţii Suceava, acum neânsemnat târg în Bucovina, dar unde atunci se afla familia şi avuţia lui Vasilie Lupul subt apărarea unei viteze şi credincioase garnizoane.

„Cazacii, subt comanda lui Timofei, fiiul lui Ihmil, trecură piste Nistru (la sfârşitul lui iulie), sfarmară acolo străjile ungureşti şi moldovineşti ce păzea marginea şi se îndreptară la cetatea Sogeao (Suceava), ca să deie ajutor garnizoanei. Făcură şanţuri împregiurul cetăţuiei, în care sloboziră un părău ce curge acolo spre întărire. Ei avea cu dânşii 20 tunuri.

Cum se înştiinţa noul bei de apropierea lor se depărta de cetate. Cazacii intrară înlăuntru. Atunci din nou se înturnă şi o încungiură din toate părţile cu ostile sale, a cărora număr se suia în vremea aceea la patruzeci mii. Cazaci erau numai patrusprezece mii³.

Lupta cazacilor din cetate cu oştile noului bei urma necontenit. Timofei, fiiul lui Ihmil, ieşea din cetate în toate zilele şi omorea câte o mie de duşmani. Nime nu putea să i se împrotivească, astfel era de viteaz şi ager călăreţ, în adevăr, el era cel mai viteaz om din lume şi istoria nu arată altă pildă de asemine bărbăţie şi putere, în fieştecare zi ieşea din cetate pe calul său cel alb, pre care îl iubea mai cu deosebire, cu puţini urmaşi, rănea şi omorea grămăzi de duşmani şi apoi se înturna la fugă. într-o zi a ucis cu însăşi mâna lui o mie trei sute de nemţi, cum ne-au spus oameni vrednici de credinţă. El împuşca cu pistoalele de la cobur, întăi cu mâna dreaptă şi apoi cu stânga, tăia şi împungea cu sabia, apoi îşi slobozea săneaţa. într-un cuvânt, întrebuinţa toate armele de care era pururea plin, pană ce oborea pre toţi duşmanii. Aga haznelii şi capigi-başa care veniseră de la Constantinopoli pentru ca să plece trebile în partea sultanului şi să afla pre lângă noul bei, era marturi acestor isprăvi şi mult se minuna de iscusinţa călăritului şi vitezia lui Timofei. Nime nu-l putea nimeri cu săneaţa sau cu alte arme, căci cu iuţeala fulgerului se răsucea pe subt pântecele calului.

Întru o zi, când Timofei şedea în cortul său, în şanţuri, şi bea vin, fu rănit la picior de un plumb slobozit de leşii ce veniseră în ajutor lui G. ştefan, de ura ce avea cătră Ihmil, fiiul său, şi tot norodul cazacilor. Pismuindu-l, ei pitea numai în el, pană ce l-au nimerit. Rana fiind de moarte, peste câteva zile se săvârşi.

De aice, trebile cazacilor şi înlăuntru şi afară de cetate se făcură rele din pricina morţii şefului lor, apărătorul lor, iar ale lui Vasilie cu desăvârşire desnădăjduite. Doamna lui şi toţi cei de pre lângă ea cădea din scârbă în scârbă, nemaivăzând mângâiere. Trupul lui Timofei bălsămuindu-se, fu pus într-un secriu îmbrăcat cu catifea peste tot. Vestea fu mai amară pentru tatăl şi socrul său. Nu mult înaintea morţei se înştiinţase că femeia lui născuse doi băieţi gemeni.

Timofei a dărmat monastirea armenească de la Sogeao (Suceava) şi a ucis pre toţi preoţii, monahii şi armenii, care căutaseră acolo scăpare, fiind foarte bogaţi. A pus stăpânire pe averea şi odoarele lor, care era mulţimea mulţimelor. Numai de aur a împlut două balerce. Slavă lui şi vitejiei sale şi făgăduinţei care rostise cătră stăpânul nostru patriarh, când venise pentru întâia dată în Moldavia că a venit să întoarcă scaunul socru-său şi să mântuie sfânta biserică din mânile duşmanilor ei!

În cetate era mare foamete, încât era nevoiţi a mânca carne de cal. Ticăloşia cuprinsăse pre credincioşi şi nu vinea ajutor nici de la Vasilie, nici de la Ihmil. Siliţi de foame, cerură pace la G. ştefan care le-a dat-o subt giurământ. Li dete voie a se înturna fără grijă în patrie. Ei luară cu sine secriiul răposatului şef, averile şi armele şi se duseră.

Noul bei goni pre doamna şi pre fiii ei cu toţi boierii ce era în cetate, şi împrotiva giurământului dat de a nu le face nimic, omorâ pre mulţi dintrînşii. Pre doamna cu fiii ei o ţinu închisă subt strajă într-un târguşor şi stăpâni nenumărata avuţie a predecesorului său.

Dar iată ce urmă atunci între Vasilie şi Ihmil. Cum se înştiinţa de starea cazacilor şi a tuturor asediaţilor din cetate, Ihmil, după rugămintea lui Vasilie, adună patruzeci mii din cazacii săi cu carii se uniră douăzeci şi opt mii tătari. Unul din sultanii tătarilor, vezir-alhan (calgan, locţiitor în nefiinţa hanului) anume şerif-bei, era rudă cu Vasilie, pentru că doamna lui era circasiană, iar şerif-bei ţinea pre o soră a ei. El însuşi plecă spre ajutorul lui Vasilie, care în aceeaşi vreme făcu alianţă şi cu Ihmil. Trecând în Moldavia pană la râul Prut, care e ceasuri departe de Iaşi, întâlniră pre cazacii ce se înturna de la cetate, de la care aflară de luarea ei. Ei îndată se înturnară cu grabă îndărăpt la ţara lor. Vasilie ne-a făgăduit să ne plătească, zicea, dar averile lui sunt luate; aşadar poate să ne mai deie ceva?”

Acest fel se curmă războiul civil în Moldavia şi amestecarea ce au avut cazacii la aceasta. Vasilie Lupul perdu domnia pentru de-a pururea şi G. ştefan începu a cârmui.

În vreme ce fiiul lui Hmelinţki perea subt zidurile Sucevii, patriarhul şi arhidiaconul său se bolnăviră la Iaşi de o straşnică lingoare, încă în cele de pre urmă zile a domniei lui Vasilie, patriarhul îi ceruse voie a-şi urma călătoria spre nord. Mâhnicioasa stare a lui Vasilie nu-i dete vreme să-i răspundă. Viind noul domn, Macarie înnoi cerirea sa dar el îi răspunse că nu poate slobozi pre Sfinţia Sa să se ducă din capitala sa într-o aşa turburată vreme, că poate fi supărat la margine de unguri, cazaci şi tătari. După câtăva vreme patriarhul ceru să-l sloboadă a merge în Valahia. G. ştefan, dându-i audiinţă, îi învoi călătoria înlesnindu-l cu bani de cheltuiala drumului şi cu recomendaţie cătră domnul Matei. Macarie purcese din Iaşi, în araba, la 13 octomvrie 1654. După o săptămână, sosind în târgul Focşanii, la marginea Valahiei, la 22 noiemvrie trecu în ţara aceasta.

Călătorii ajunseră la Târgovişte la noiemvrie. Bătrânul domn Matei îi priimi cu cinste, deşi era ceva cam supărat pentru că au mers întăi la vrăjmaşul său Vasilie, iar nu la el. El rândui la locuinţa patriarhului o strajă de cinste şi, ca un om cucernic ce era, îl înlesni cu toate cele trebuitoare, începând de la boieri pană la cel mai de pe urmă ţăran, toţi alergară să priimească blagoslovenia presfântului.Patriarhul pitrecu aici luni îmbelşugate în praznice. Asta dete istoricului bogată materie pentru amatorii descrierilor de biserici, monastiri, rânduiele, ceremonii şi slujbe bisericeşti, la care hărăzi mai mult de jumătate din partea scrierei sale asupra Valahiei, uitând mai toate obiectele mireneşti, afară de aceea că boierii de acolo au robi negri şi îi numesc arabi, gândind că toţi arabii sunt negri. Aceasta jigni ambiţia nobililor sirieni, care pentru aceea au adus în mirare pre valahi, cheltuindu-şi toată fineţa educaţiei în adunările lor ca să arate la toţi că astfel sunt adevăraţii arabi. Dar ca cum ar fi fost înadins pentru întrebuinţarea jurnalului lor, muri domnul Matei. Arhidiaconul, la acest prilej, descrie moartea lui, îngroparea şi suirea noului domn pe tron.

Domnul Matei era atunci foarte bătrân, şi necazele trecuţilor ani turburaţi au fost adus o mare lovire slabei lui sănătăţi. El cârmui douăzeci şi trei ani şi era foarte cucernic. Archidiaconul încredinţează că a zidit în ţara sa o sută cincizeci monastiri şi biserici, însă, cu toată pietatea sa, el era din suflet prieten turcilor şi duşman nempăcat cazacilor şi ruşilor. Numirea de turc era la el cea mai bună recomendaţie, iar acea de cazac sau moscalcea mai rea. Nu mult înaintea morţii sale se auzise că vine la el un sol de la ţarul rusesc, îi spuseră că el e cel întăi domn al Valahiei care a să aibă cinste a vide un ambasador moscal.

— Nu voi să-i văd obrazul! răspunse Matei.

Astă antipatie se întărise mai ales după ce fusese lovit şi rănit de cazacii lui Timofei Hmelniţki.

Trupul mortului domn fu îngropat cu mare pompă. Patriarhul Macarie avu parte la aceasta ţiind cel întăi loc la toate ceremonile ce urmară cu înmormântarea unui domn şi înscăunarea altuia. Numele acestui nou era: Constantin Efendicopulo... El nu încetă de a arăta patriarhului tot acea bună plecare ce îi arătase predecesorul său.

„Guvernorul Silistrei, Siavuş-paşa, care fusese vizir şi scos pentru că omorâse pre Valide (mama sultanului), Bectaş-aga şi alte însemnate persoane, avea privighere asupra beilor Moldaviei şi Valahiei, şi ei nu putea cumunica cu curtea Stambolului decât prin mijlocirea şi învoirea lui. Cu prilejul suirei pe tron, Constantin bei trimise la ţarigrad câţiva din boierii săi ca să-i aducă de acolo învestitura şi tuiurile, după obiceiul urmat de domnii de mai nainte. Ei au luat cu dânşii documentul iscălit de mitropolitul, episcopi, şefii monastirilor, boierii şi tot norodul şi adeverit cu pecetea lor, în care zicea: „Noi am ales pre Constantin, fiiul Israban, de voievod şi l-am cunoscut de bei al nostru“. Când au ajuns la Constantinopoli, împăratul nostru sultanul— Domnul să-l păzească! — dete înalta sa învoire, precum şi Derviş-Mohamet-paşa, vizirul său şi ceilalţi miniştri. Ei îi dăruiră moştenirea mortului Matei dreptul de a strânge bir, şi îl cunoscură de nou bei pentru o mie cinci sute pungi de bani, adecă şepte sute cincizeci mii lei. îi dară tronul şi tuiurile şi trimiseră cu dânşii un capegiu ca să ia banii şi să fericiteze pre bei. Beiul trebui să mai plătească paşii de Silistra şi suitei lui, hanului tătăresc şi suitei lui ca la douăsute cincizeci mii, cu totul la un milion. El dete întreită leafă oastei sale şi iertă pe şese luni pre supuşii săi de orice bir şi dare. Bogăţiile rămase lui de la mortul bei era aşa de multe încât le ţinea în deosebite cămări pline de toate bunătăţile de gios pană sus. Dar anuielnicile cheltuiele a Valahiei sunt foarte mari, cum ne spunea nouă răposatul bei când trăia, că covârşesc soma averilor ce se primesc din Egipt, fiind ca la şese sute monete de aur. Ele slujesc spre plata turcilor şi a tătarilor, spre ţinerea oştilor, daruri, fapte plăcute lui Dumnezeu şi altele.”

Vineri după Duminica Mare, patriarhul avu audiinţă de ziua-bună la domnul Constantin şi doamna lui, care-l rugară să nu-i uite în rugăciunele sale, înlesnindu-l cu bani la drum. La 22 mai, Macarie plecă din Târgovişte cu o suită alcătuită de cincisprezece oameni; cei mai mulţi cazaci şi muscovi, prizonieri din războiul trecut, cărora li se dase voie a se întoarce cu patriarhul la ale sale. Patriarhul se duse prin Focşani la Iaşi, unde din nou se văzu cu domnul G. ştefan. La 6 iunie lăsă acest oraş întovărăşit pană la Prut de o escortă de cinste spre apărare la drum a presfântului călător. Toată partea aceea purta urmele pustiirei şi frica de cazaci era încă atât de mare încât, la cea mai mică turburare, lăcuitorii spăimântaţi, striga: „Cazacii! Cazacii au venit să ne prăpădească!” Sâmbătă, la 10 iunie 1654, patriarhul „de Dumnezeu păzitului oraş Antiohia şi a tot Răsăritul” trecu în şaice piste Nistru. El era deplin sănătos şi, ţiind în mâini crucea, blagoslovea cu ea pre o mie de lăcuitori a târguşorului Raşkovul care, cum se înştiinţară de sosirea lui, alergară să-l întâmpine la margine.

Acest fel, Macarie trecu în ţara cazacilor.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA