Editura Global Info / Literatură

Constantin Negruzzi

Crispin, rival stăpână-său

(Comedie într-un act)

Persoanile

Monsiu Oront - târgovăţ din Paris
Madam Oront
Monsiu Orgon - tatăl lui Damis
Valer - amorezatul Anghelicăi
Anghelica - fiica lui M. Oront, făgăduită lui Damis
Crispin - sluga lui Valer
Labranche - sluga lui Damis
Lizeta - slujnica Anghelicăi

Perdeaua să închipuieşti la Paris!

PERDEAUA 1

VALER, CRISPIN

intră amândoi prin douâ împotrivite laturi.

VALER: — Ah! Bine că te mai văd, gelatule!

CRISPIN: — Să vorbim fără mânie.

VALER: — Blăstămatule!

CRISPIN: — Să lăsăm, mă rog, evgheniile noastre: de ce te jăluieşti d-ta?

VALER: — De ce mă jăluiesc, vânzătoriule? Tu mi-ai cerut voie pentru opt zile, şi eşti mai mult de o lună de când nu te-am văzut! Ci, aşa o slugă trebui să slujascâ?

CRISPIN: — Credi-mă, boieriule, eu te slujăsc precum îmi plăteşti: mi să pare că unul n-are mai multă dreptate a să jălui decât celălalt.

VALER: — Eu aş vré să ştiu de unde tu vii acum?

CRISPIN: — Eu am lucrat pentru norocul mieu. Am fost la Turin cu un cavaleri din prietinii miei, să fac o mică expediţie.

VALER: — Ce expediţie?

CRISPIN: — Să râdic un drit ci el ş-au dobândit asupra oamenilor de ţară prin chipul faptelor sale.

VALER: — Tu vii deci chiar apropo pentru că n-am nici un ban şi tu trebui să fii în stări ca să mă împrumutezi.

CRISPIN: — Ba nu, monsiu, noi n-am făcut o norocită păscuire, peştile au zărit undiţa şi n-au vrut nicicum să muşte din nadă.

VALER: — Ce bun băiet eşti tu! Ascultă, Crispin, îţi iert cele trecute, am trebuinţă de isteţime ta.

CRISPIN:— Ce blândeţă!

VALER: — Eu mă aflu într-o mare supărare.

CRISPIN: — Datornicii d-tale nu vor ei să mai aştepţi? Acel gros neguţitori căruia i-ai dat sânet de 900 franci pentru marfă de 300 ce ţ-au dat, au luat vreo hotărâri giudecătorească asupra d-tale?

VALER: — Ba nu.

CRISPIN: — A! înţăleg: acé darnică marcheză ce s-au dus ea singură de au plătit croitoriului d-tali cari te trage la giudecată, au descoperit că noi lucrăm într-un consert cu dânsul?

VALER: — Nu-s aceste, Crispin! Eu m-am amorezat.

CRISPIN: — Ho, ho, şi de cine oare?

VALER: — De Anghelica, fiica ce una născută a lui M. Oront.

CRISPIN: — O cunosc din videri. Of, ce frumoasă figură! Tatăl său, de nu mă înşăl, esti un târgovăţ care locuieşti într-această casă, şi foarte bogat.

VALER: — Aşa, el are trii mari case în celi mai frumoasă piaţuri a Parisului.

CRISPIN: — Ce vrednică de iubit esti Anghelica!

VALER: — Încâ să socoteşti că are bani gata.

CRISPIN: — Eu cunosc toată mărime dragostii d-tali. Dar pănâ unde ai agiuns cu mititica fată? ştii ea plecările d-tali?

VALER: — De opt zile de când am o slobodă intrare la tatăl său, aşa de bine am lucrat încât mă vedi cu un ochi plăcut. Dar Lizeta, slujnica sa, mi-au spus o vesti care mă diznădăjduieşte!

CRISPIN: — Şi ce ţ-au spus ace diznădăjduitoare Lizeta?

VALER: — Că am un rival. Că M. Oront au dat parola sa unui tânăr om din provinţie, cari să aşteaptă să sosască la Paris ca să ia pe Anghelica.

CRISPIN: — Şi cari este acest rival?

VALER: — Aceasta încâ nu o ştiu. Au strigat pe Lizeta în ceasul ce îmi spune această amară vesti şi am fost sâlit a mă duci fără să aflu numile său.

CRISPIN: — Precum văd, n-om să fim aşa degrab stăpânitori celor trii case a lui M. Oront.

VALER: — Du-te de găsăşte pe Lizeta, vorbeşti-i din parte me, după aceea vom lua măsurile noastre.

CRISPIN: — Pre bine.

VALER: — Eu mă duc să te aştept acasă. (Să duce.)

PERDEAUA AL 2-LE

CRISPIN, singur

Cât m-am săturat de slujit! A, Crispin! Tu eşti vinovat! Tu totdeauna te-ai vârât în bagateli. Tu trebuia acum să străluceşti în finanţ! Cu duhul care am, aşa să trăiesc, aş fi făcut păn acum mai mult de o bancherută!

PERDEAUA AL 3-LE

CRISPIN, LABRANCHE

LABRANCHE: — Nu-i acela Crispin?

CRISPIN: — Oare pe Labranche îl văd eu?

LABRANCHE: — Întocma, Crispin, el însuşi!

CRISPIN: — Îi Labranche sau mori! Norocita întâlniri! Vin să te îmbrăţoşez, scumpul meu! Cu adivărat, nemaivăzându-te la Paris, mă temem să nu te fi depărtat vreo hotărâre a Curţii.

LABRANCHE: — Credi-mă, prietine, am scăpat-o frumos, de când nu te-am văzut, au vrut să-mi dei slujbă pe mare, gândem c-oi fi cât oi trăi la catarg.

CRISPIN: — O, Dumnezăule! Dar ce-ai făcut tu?

LABRANCHE: — într-o noapte, am îndrăznit să opresc într-o hudiţă dosâtă un neguţitori strein ca să-l întreb, pentru curiozita, veşti de la ţara sa şi cum el nu ştie franţozăşti, au socotit câ-i cer punga, au început a striga „tâlharii“!! Straja vine, m-au socotit de tâlhari, mă duc la catarg unde am şăzut şapte săptămâni.

CRISPIN: — Şapte săptămâni?

LABRANCHE: — Aş fi mai şăzut încă far agiutoriul unii teleleiţi?

CRISPIN: — Adivărat?

LABRANCHE: — Să pornisă foarte asupra me, dar, această bună prietină au făcut atâta încât au discoperit nevinovăţia me.

CRISPIN: — Bine este să aibă cineva puternici prietini!

LABRANCHE: — Această întâmplari m-au făcut să ieu mult sama.

CRISPIN: — Cred că nu vei mai fi períergos să ştii veşti din pământuri streine.

LABRANCHE: — Nu, pentru Dumnezău! Eu m-am apucat de slujit şi tu, Crispin, ce faci tu?

CRISPIN: — Mă aflu ca şi tine un tâlhari de cinste, şi eu m-am apucat de slujit; dar eu slujăsc un stâpân fără averi care ţâne o slugă fărâ hac; eu nu sunt pre mulţămit de condiţia me.

LABRANCHE: — Eu însă sunt îndestul. M-am tras la Chartres, slujesc pe un tânăr cu numile Damis; el esti foarti vrednic de iubit; iubeşti giocul, vinul, fimeile, în scurt, eşti un om de lumi, noi facim împreună tot feliul de berbantarii. Aceasta mă eglendisăşte, aceasta mă întoarce de la facirea de rău.

CRISPIN: — Nevinovata viiaţă!

LABRANCHE: — Aşa-i?

CRISPIN: — Cu adivărat. Dar spune-mi, Labranche, ce cauţi la Paris? Unde te duci?

LABRANCHE: — Mă duc într-această casă.

CRISPIN: — La M. Oront?

LABRANCHE: — Fiică-sa esti făgăduită lui Damis.

CRISPIN: — Anghelica făgăduită stăpână-tău?

LABRANCHE: — Monsiu Orgon, tatăl lui Damis, au fost la Paris, sunt zile. Eu am fost cu dânsul. Ne-am dus, de am văzut pe M. Oront cari esti din vechii săi prietini, şi ei au alcătuit între dânşii această însoţire.

CRISPIN: — Aşadar, aceasta esti o treabă sfârşită?

LABRANCHE: — Da. Contractul esti iscălit de amândoi părinţii şi de madam Oront. Zăstrea, cari eşti de zăci mii de galbeni în bani peşin, eşti gata; nu să aşteaptă decât sosirea lui Damis ca să sfârşască lucru.

CRISPIN: — Ei! Aceasta fiind deci, Valer, stăpână-meu, n-ari decât a-ş căuta într-alt loc norocu.

LABRANCHE: — Ce, stăpână-tău?

CRISPIN: — El îi amorezat tot de ace Anghelica, dar dacă Damis...

LABRANCHE: — O! Damis nu va lua-o. Este o mică greutate..

CRISPIN: — Şi care?

LABRANCHE: — Când tatăl său îl însura aicea, el s-au însurat la Chartres.

CRISPIN: — Cum?

LABRANCHE: — El iube o tânără persoană cu cari ... în chip că la întoarcirea bunului om Orgon, s-au făcut în taină o adunare de părinţi; fata esti de oameni cinstiţi. Damis au fost sâlit să o iei.

CRISPIN: — O, aceasta schimbă socoteala.

LABRANCHE: — Am găsit straile de miri a stăpână-meu gata; am poroncă să le duc la Chartres, îndată ce mă voi Întâlni cu M. şi Madam Oront, şi voi întoarci parola lui M. Orgon.

CRISPIN: — Să strâci parola lui M. Orgon?

LABRANCHE: — Aceasta mă şi aduci la Paris. Rămâi sănătos, Crispin. Cred că ne vom mai vide.

CRISPIN: — Aşteaptă, Labranche, aşteaptă, fătul meu! Mi-au venit o idei ... Spune-mi, stăpână-tău esti cunoscut de M. Oront?

LABRANCHE: — Ba, ei nu s-au văzut niciodatâ.

CRISPIN: — Ştii ce! Dacă tu ai vre, am puté faci un frumos lucru, dar după întâmplarea ta de la başcă, mă tem să nu fi rămas făr curaj.

LABRANCHE: — Nu, nu, spune, o furtună trecută nu opreşti pe un bun corăbieri să mai între în mare; vorbeşti. Ce vrei să zâci? Ce, ai vre să faci pe stăpână-tău să treacâ cu numile lui Damis, şi să ia ...

CRISPIN: — Stăpână-meu? Of, Doamne! Un calic pentru o fată ca Anghelica! Eu îi hotărăsc o mai bună parte.

LABRANCHE: — Cine?

CRISPIN: — Eu.

LABRANCHE: — Să mă crezi, ai dreptate. Aceasta, cum mi să pare, nu-i rău socotit.

CRISPIN: — Şi eu sunt amorezat de dânsa.

LABRANCHE: — Eu găsăsc de cuviinţă dragostea ta.

CRISPIN: — Voi lua numile lui Damis.

LABRANCHE: — Bine zâci.

CRISPIN: — Voi lua pe Anghelica.

LABRANCHE: — Priimesc.

CRISPIN: — Voi pune mâna pe zăstri.

LABRANCHE: — Foarte bine.

CRISPIN: — Şi mă voi duci pân a nu înţălegi ei încâ.

LABRANCHE: — Să ne tălmăcim mai bine la acest pont.

CRISPIN: — Pentru ce?

LABRANCHE: — Tu zâci ca să te duci cu zăstrea făr să pomineşti de mine nimic. Trebui ceva îndreptat într-acest plan.

CRISPIN: — O! Noi ne-om duci împreună.

LABRANCHE: — La această lucrări îţi voi sluji de tovarăş. Lucrarea, te încredinţăz, esti cam sămeaţă dar bărbăţie me să rădică, şi simţesc că sunt născut pentru mari lucruri. Unde ne vom duci noi s-ascundim banii zăstrii?

CRISPIN: — În fundul vreunii depărtate provinţii.

LABRANCHE: — Eu cred că va fi mai bine afară din stăpânire aceasta; ce zâci tu?

CRISPIN: — Vom vidé. Spune-mi de ce caractir este M. Oront?

LABRANCHE: — Un târgovăţ tari prost, un duh mic.

CRISPIN: — Dar Madam Oront?

LABRANCHE: — O fimei de la 25 pân la 60 de ani; o fimei plină de iubire de sâne cu un duh foarte nestatornic, care credi tot Într-un ceas şi pour şi contre.

CRISPIN: — Ajunge; trebui să căutăm strai pentru...

LABRANCHE: — Tu te poţi sluji cu ale stăpână-miu... Aşa, tocma tu eşti chiar de statul lui.

CRISPIN: — Bine-ai socotit.

LABRANCHE: — Văd ieşind nu ştiu pe cine de la M. Oront. Haide la gazda me să socotim asupra isprăvii lucrării noastre.

CRISPIN: — Trebui mai întăi să alerg acasă ca să vorbesc lui Valer şi să-l fac prin vro minciună să nu vie vro câteva zile la M. Oront. Îndată te agiung.

(Să duc.)

PERDEAUA A 4-LE

ANGHELICA, LIZETA

ANGELICA: — Aşa, Lizeto, de când Valer mi-au discoperit pătimirea sa, o tăinuită măhniciuni mă usucă şi, sâmţăsc că de voi lua pe Damis, îmi va scurta odihna vieţii.

LIZETA: — Ce om primejduincios esti acest Vaier!

ANGELICA: — Cât sunt de nenorocită! Priveşti starea me Lizeto; sfătuieşti-mă, te giur, ce trebui să fac?

LIZETA: — Ce sfat poţi d-ta aştepta de la mine?

ANGELICA: — Acel ce ţi-l va însufla interesul cari tu iei la aceea ce să atinge de mine.

LIZETA: — Nu-ţi poate cineva da decât douâ feliuri de sfaturi; unul, ca să uiţi pe Valer, şi celalalt să te împotriveşti puterii părinteşti. Ai pre mult amori ca să urmezi pe cel dintăi, pentru ca să-ţi dau cel de al doile, cugetul meu îi pre delicat. Acestea sunt supărătoare, precum d-ta vezi!

ANGELICA: — Ah, Lizeto, mă diznădăjduieşti!

LIZETA: — Aşteaptă! Mi să pari că vom puté împăca amoriul d-tali şi cugetul mieu. Aşa. Haide să găsim pe maica d-tali. ANGELICA: — Ce să-i zâcem?

LIZETA: — Să-i mărturisim tot. Ea iubeşti colachiile, dizmerdările; să o colachefsim, să o dizmerdăm. în sfârşit, ea te iubeşti, şi va sâli poate pe Monsiu Oront să-ş întoarcă parola sa.

ANGELICA: — Tu ai dreptate, Lizeto, însă mă tem ...

LIZETA: — Ce?

ANGELICA: — Cunoşti pe maică-me; hotărârile sale sunt tari nestatornice.

LIZETA: — Esti adivărat că ea totdeauna să pleacă după socotinţa celui ce-i vorbeşti mai pe urmă. Nu ne pasă; să o tragim în partea noastră. Dar o văd. Tragi-te deoparte. Vei veni când eu îţi voi faci sămn.

(Anghelica să tragi în fundul theatrului.)

PERDEAUA A 5-LE

MADAM ORONT, LIZETA, ANGELICA

(în fundul theatrului)

LIZETA: (făcându-să că nu vedi pe Madam Oront) — Nu poate cineva tăgădui că Madam Oront esti una din celi mai vrednici de iubit dame a Parisului.

MADAM ORONT: — Linguşitoari eşti tu, Lizeto.

LIZETA: — Ah, Madam, nu te vid'em. Vorbile aceşti ce d-ta ai auzit sunt celi mai de pe urmă a unii voroave ce am avut cu Mamzel Anghelica în pricina măritării sale. D-ta, îi zâcém, ai ce mai drept giudecătoare din toate maicile, ce mai cu minte...

MADAM ORONT: — Cu adivărat, Lizeto, eu nicicăcum nu samân celoralalte fimei. Totdeauna mintea mă povăţuieşte.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA