Editura Global Info / Literatură

Constantin Negruzzi

Impresii de călătorii

I

Werner Stauffacher

Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla în Elveţia nici asociaţie, nici cantoane, nici dietă. Cât pentru împăratul, el stăpânea numai în mijlocul acestor ţări, cu titlul de şef a contelor de Habsburg, o mare câtime de oraşe, cetăţi şi pământuri, care fac astăzi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia ş.a. Ceilalţi, care stăpânea rămăşiţa ţării, era conţii de Savoia, de Neuschatel şi de Rapperschwyl.

Ar fi greu a face istoria individuală a acestei nobilimi bogate, desfrânate şi turburatice, pururea în război şi în desfătări, storcând sângele şi aurul supuşilor săi şi coperind toată culmea dealurilor cu turnuri şi cetăţi, de unde ca nişte vulturi din cuibul lor, se slobozea în câmpie ca să răpească objectul dorinţei lor, cu care se înturna de îl punea în siguranţie în dosul zidurilor castelelor lor. şi să nu socoată cineva că numai mirenii singuri făcea asfel de jăfuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanţa, Cuara şi Lauzana trăia tot de asemenea, şi bogaţi abaţi de Saint-Galeş şi de Ensielden urma pilda şefilor lor îmmitraţi, precum şi mica nobilime pe acea a marilor baroni.

În mijlocul astei ţări pline de robi şi de împilători, trei mici cotune rămăseseră slobode; aceste era: Uri, Schwitz şi Unterwald, care de la 1291, prevăzând zilele nenorocirei şi primejdioasele împrejurări ascunse în vremea viitoare, se adunaseră şi să îndatoriră a-şi apăra împreună, împrotiva oricărui, persoanele lor, familiile lor, averile lor şi a se ajuta la o asemenea întâmplare prin sfaturi şi prin arme. Această alianţă le a fost dată de Eidgenossen(Ugonoţi), adică legaţi prin jurământ. Albert, îngrijit de acest întâi semn împrotivnic, vru a-i sili să se lasă de protecţia împăratului, singurului lor suzeran, şi să se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, dacă vreunul din fiii săi n-ar fi ales la tronul roman după el, să aibă suveranitatea acestor ţări, care, fără aceasta, scăpa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria.

Dar, Uri, Schwitz, şi Underwald văzuse de ajuns ce straşnice tâlhării se făcea împrejurul lor, ca să se înşale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au făcut la 1305 prin deputaţii lui Albert şi s-au rugat să nu-i lipseascăde protecţia împăratului domnitor sau, după espresia obicinuită în acea vreme, să nu-i despartă de imperiu.

Albert le a trimis răspuns că dorinţa sa era de a-i adopta ca pe nişte fii ai rigalei sale familii, făgădui feude celor mai de frunte cetăţeni ai lor, şi vorbi că va face câte zece cavaleri de cantoane, însă aceşti bătrâni munteani au răspuns că aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuouă. Atunci Albert, văzând că nu poate face nimic acestor oamini prin corupţie, vru să vază ce li să va putea face prin tiranie; aşadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a căror caracter despotic şi pornit îl cunoştea; aceştia era Hermann Guessler de Brouneig şi cavalerul Berlinguer de Landenberg. Nuoii bailifi să aşăzară pe însuşi pământul confederaţilor, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusă stăpânire pe castelul rigal de Sarnen, în Underwaldul de sus; şi Guessler, negăsind lăcaş vrednic, el în săraca ţară ce-i venisă în parte, zidi cetate, caria îi dete nume de jugul de Uri: îndată apoi începu a se pune în lucrare planul lui Albert care nădăjduia că, prin tirania asta, va hotărâ pe confederaţi a se deslipi ei însuşi de imperiu şi a se pune subt protecţia casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greşeli fură pedepsite prin mari globiri, şi lăcuitorii trataţi cu mândrie şi dispreţ.
Într-o zi, Hermann Guessler, mergând prin cantonul de Schwitz, să opri înaintea unei case pe care o isprăvea de zidit, şi care era a lui Werner Stauffacher.

— Nu e ruşine, zice el adresându-se la scutierul (écuyer) ce-l urma, că nişte ticăloşi servi (serfs) zidesc aşa case, când colibile sunt încă prea bune pentru ei?

— Las să o sfârşască, stăpâne, răspunse scutierul ; şi când va fi gata, vom pune să sape de-asupra uşii armăturile casei de Habsburg şi vom vedea dacă stăpânul va avea obrăznicia să zică că e a lui.

— Bine zici, zise Guessler; şi, dând pinteni calului, trecu înainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul uşii, ea auzi această vorbire şi dete îndată poruncă lucrătorilor să-şi lasă lucrul şi să se ducă pe acasă. Toţi s-au dus.

Când Werner Stauffacher să întoarse, văzu cu mirare casa singură şi întrebă pe femeia sa pentru ce se duseseră lucrătorii şi cine le a fost dat poruncă.

— Eu, răspunse ea.

— Şi pentru ce, nevastă?

— Pentru că o colibă e tot ce trebuie la vasali şi la robi.

Werner oftă şi intră în casă. îi era foame şi sete: se aştepta să găsească prânzul gata. Se pusă la masă; femeia lui îi dete pâine şi apă şi să pusă lângă el.

— Dar ori s-a sfârşit vinul din pivniţă, caprile pă munte şi peştele în lac? zise Werner.

— Trebuie a şti trăi după starea sa; pâinea şi apa sunt mâncarea vasalilor şi a robilor.

Werner încreţi sprincenile, mâncă pâinea şi bău apa.

Noaptea sosind, se culcară. Pân a nu adormi, Werner vru să îmbrăţoşeze pe nevasta sa, ea îl împinse.

— Pentru ce mă împingi, nevastă? zisă Werner.

— Pentru că vasalii şi robii nu trebuie să dorească a da viaţă la copii ce vor fi vasali şi robi, ca şi părinţii lor.

Werner sări din pat, se îmbrăcă în tăcere, luă de pe părete o lungă sabie, o aruncă pe umăr şi ieşi fără să zică un cuvânt măcar.

Posomorât şi gânditor, mersă până la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu nişte pescari, trecu lacul, ajunse cu două ceasuri pân în ziuă la Attinghausen şi mersă de bătu la casa lui Walter Furst, socrul său. Bătrânul îi deschise însuşi şi deşi să miră de a vedea pe ginerele său la un aşa ceas, nu-l întrebă de pricina vizitei sale, dar dete poruncă unui argat s-a ducă pe masă un şold de căprioară şi vin.

— Mulţumesc tată, zisă Werner, am făcut un jurământ.

— Cum?

— Să mănânc numai pâine şi apă până la ceasul care e încă foarte depărtat.

— Care e acela?

— Acela când vom fi slobozi.

Walter Furst să uită la Werner.

— Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice şi către alţii, nu numai către un bătrân care îl numeşti tatăl tău?

— Le voi spune şi în faţa împăratului din cer şi în faţa împăratului de pe pământ.

— Bine ai grăit, fătul meu! De mult aşteptam din partea ta o aşa vizită şi un aseminea răspuns, începusem a crede că nici una nici alta n-o să mai vie.

Să auzi bătând la uşă: Walter Furst deschisă. Un tânăr, înarmat cu un toiag ce semăna cu o măciucă, era la uşă; o rază a lunei lumină atunci faţa lui palidă şi turburată.

— Melhtal! strigară într-un glas Walter Furst şi Stauffacher.

— Şi ce cauţi tu? urmă Walter Furst, speriat de gălbineala lui.

— Azil şi răzbunare, zisă Melhtal cu un glas posomorât.

— Vei avea ce ceri, răspunsă Walter Furst dacă răzbunarea atârnă de la mine, precum azilul.

— Ce s-a întâmplat, Melhtal?

— S-a întâmplat că îmi aram ogorul şi aveam la plug cea mai frumoasă păreche de boi din cireada mea, când o slugă a lui Landenberg, trecând se opri lângă mine, apoi apropiindu-se:

— „Iată nişte boi prea frumoşi pentru un vasal (clăcaş)? zise? trebuie să-şi schimbe stăpânul.

— Aceşti boi sunt ai mei, i-am zis, şi fiindcă-mi trebuiesc n-am gând să-i vânz.

— Şi cine-ţi vorbeşte de cumpărat, prostule?

Zicând, a scos din cingătoarea sa un cuţit de jupuit vânatul şi a tăiat funia.

— Dar, de-mi vei lua aceşti boi, cum o să fac ca să-mi ar ogorul?

— Ţărani ca tine pot să-şi tragă plugul singuri, dacă vor să mănânce pâine, de care nu sunt vrednici.

— Ascultă, i-am zis, mai este vreme, caută-ţi de drum şi te iert.

— Şi unde-ţi este arcul sau arbaleta¹ ca să vorbeşti aşa?

Era lângă mine un copaci tânăr, l-am rupt.

— N-am trebuinţă, iată destulă armă, i-am zis.

— De vei face un pas, te spintic ca pe o căprioară.

C-o săritură, fui lângă el cu băţul rădicat.

— Şi eu, de vei pune mâna pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.“

El întinse braţul şi atinse jugul — aşa îmi pare că l-a atins cu vârful degetului.

Băţul meu căzu, şi sluga lui Landenberg cu el. Îi sfărmasem braţul ca o nuia de răchită.

— Şi bine ai făcut, şi era drept! strigară amândoi oamenii.

— O ştiu şi nu mă căiesc, urmă Melhtal, dar tot fui silit să-mi caut scăpare. Mi-am lăsat boii şi m-am ascuns toată ziua în codrii Roestockului; apoi, după ce înnopta, gândii la tine că eşti bun şi priimitor de oaspeţi, şi iată-mă.

— Eşti binevenit, Melhtal, zisă Walter Furst, strângându-l de mână.

— Dar nu e tot, urmă tânărul, ne-ar trebui un om isteţ, să-l trimitem la Sarnen ca să afle ce s-au petrecut de ieri şi ce măsuri de răzbunare a luat asupra mea Landenberg.

În momentul acesta, un pas îngreuiat de osteneală se auzi şi un minut apoi, un om bătu, zicând: „Deschideţi, eu sunt Ruder“.

Melhtal deschise uşa ca să s-arunce în braţele slugei tatălui său, dar, văzându-l atât de galben şi abătut, se înapoi spăimântat.

— Ce veste, Ruder? zisă cu glas tremurând.

— Vai de tine, tânărul meu stăpân! Vai de ţara ce vede în linişte asemenea nelegiuiri! Vai de mine care îţi aduc aşa rele veşti!

— N-a păţit nimic bătrânul, zise Melhtal; ei au respectat vrâsta şi părul lui cel alb; bătrâneţele sunt sfinte!...

— Respectează ei ceva? Este vrun lucru sfânt pentru ei?

— Ruder!... strigă Melhtal, încleştând mâinele.

— L-a luat, l-a apucat să spuie unde eşti, şi fiindcă nu ştia... bietul bătrân! I-au scos ochii!

Melhtal ţipă straşnic. Werner şi Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu părul zburlit, cu fruntea plină de sodori.

— Minţi! strigă Melhtal, apucând pe Ruder de gât; minţi, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minţi, zi că minţi!

— Vai! răspunse Ruder.

— I-au scos ochii, zici? şi aceasta pentru că eu am fost fugit ca un mişel! Au scos ochii tatălui, pentru că nu le putea da pe feciorul său! Au înfipt o sulă de fer în ochii unui bătrân!... şi aceasta ziua mare, în faţa luminei, în faţa soarelui, în faţa lui Dumnezeu! şi munţii noştri nu s-au surpat piste capetele lor! Bălţile noastre n-au ieşit din matce ca să-i înghită! Trăsnetul n-a căzut ca să-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre şi ne fac să plângem sânge! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ţi milă de noi! şi Melhtal căzu ca un copaci desrădăcinat, să tăvăli pe jos, muşcând pământul.

Werner să apropie de Melhtal.

— Nu plânge ca un copil, nu te tăvăli ca o fiară; scoală-te ca un om, Melhtal, noi vom răzbuna pe tatăl tău.

Tânărul se găsi deodată în picioare, ca şi când un resor îl sculase.

— Îl vom răzbuna! ai zis Werner?

— Îl vom răzbuna! adaogă Walter Furst.

— A! strigă Melhtal cu un glas ce semăna cu râsul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cântec vesel, nu prea departe, şi la cotişul drumului să văzu, la cele întâi raze a zilei, un nuou om.

— Ascunde-te, strigă Ruder lui Melhtal.

— Şăzi, zisă Walter Furst. E un prieten.

— Care ar putea să ne fie folositor, adaogă Werner. Melhtal căzu obosit pe o laviţă.

În vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era îmbrăcat cu o haină de color închis care i să cobora numai pană la genuchi şi care semăna a fi de mijloc între îmbrăcămintea călugărească şi cea mirenească; părul său cel lung însă, musteţile şi barba sa îl semăna că este din cetăţeni slobozi. Pe lângă acestea, mersul său era mai mult de soldat decât de călugăr, şi l-ar fi putut lua cineva că e om de oaste, daca n-ar fi purtat, în loc de sabie, o calamare atâr-nată la cingătoarea sa, şi în umăr o tulbă de arcaş deşartă de săgeţi, un vălătuc de pergament şi condeie. Costumul lui să completa printr-un pantalon de postav albastru, strâns pe picior prin cheotori înnodate, şi prin lungul băţ inferat fără care foarte rar călătoreşte munteanul.

Cum văzu oamenii ce s-adunaseră dinaintea uşii, încetă de cântat şi să apropia cu acel aer deschis care arăta încredinţarea sa că a să găsască chipuri cunoscute. Era încă câţiva paşi departe, când Walter Furst i-a adresat vorba.

— Domnul să te păzască, Walter! Mă duc să iau dările de la Fraumünster² de Zurich pe care le adun eu, precum ştii.

— Nu poţi să te opreşti un sfert de ceas la noi?

— Ce să fac?

— Să asculţi ce să-ţi spuie acest tânăr...

Streinul se în turnă spre Melhtal şi îl văzu că plânge; atunci se apropie de el şi îi tinse mâna.

— Dumnezeu să-ţi usuce lacrămile, frate, îi zise.

— Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. şi îi povesti toate cele întâmplate.

Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire şi o adâncă întristare.

— Şi ce aţi hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârşi.

— Să ne răzbunăm şi să ne mântuim ţara! răspunseră tustrei oamenii.

— În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor şi mântuirea noroadelor, zise Wilhelm.

— Şi ce ne a lăsat nouă, astorlalţi oameni?...

— Rugăciunea şi răbdarea, care le grăbesc.

— Wilhelm, nu e destul a fi un aşa viteaz arcaş, dacă răspunzi ca un călugăr, când îţi vorbim ca unui patriot.

— Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb şi capră, şi cerbul şi capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului uşurinţa şi vânătorului iscusinţa.

Aşadar, ai greşit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaş, eu nu sunt decât un biet vânător.

— Adio Wilhelm, mergi sănătos!

— Domnul fie cu voi, fraţilor!

Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiş al drumului.

— Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, şi însă el ar fi fost un puternic aliat.

— Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea ţării noastre. Fie binecuvântat.

— Şi când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng şi ai tatului meu sângeră.. .

Noi suntem fieşcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, şi eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noştri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea şi, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste.

— Şi când ne vom aduna? zisă Melhtal.

— În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter.

— Vom fi! răspunsără Werner şi Melhtal.

Şi tustrei priitenii s-au dispărţit.

II

Conrad de Baumgarten

Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era să întovărăşască pe Melhtal la Grutli în noaptea de 17 noiemvrie, se afla şi un tânăr dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curând se însurase din dragoste cu cea mai frumoasă fată din Alzellen, şi singur dorul de a-şi mântui ţara sa îl făcuse să intre în conjuraţie, căci era fericit.

Aşadar, nici vru să spuie tinerei sale neveste ce pricină îl depărta de ea.

Se făcu că are o treabă la satul Brunnen, şi la l6 seara, îi vesti că se duce de acasă pân a doua zi. Tânăra femeie îngălbeni.

— Ce ai, Roschen³, zise Conrad, nu se poate un lucru atât de simplu să-ţi facă o aşa impresie!

— Conrad, zise juna femeie, nu poţi lăsa pe altă dată treaba aceea?

— Nu se poate.

— Nu mă poţi lua cu tine?

— Nu se poate.

— Apoi dar, du-te.

Conrad se uită la dânsa.

— Poate mă temi, sărmană copilă?

Roschen zâmbi cu întristare.

— Dar nu, nu se poate, urmă el, s-a întâmplat ceva care-mi ascunzi.

— Poate greşesc că mă tem, răspunse Roschen.

— Şi de ce te poţi teme în satul acesta, în mijlocul rudelor şi a prietinilor noştri?

— Cunoşti pe tânărul nostru stăpân, Conrade?

— Dar, îl cunosc, răspunse el posomorându-se, ce?

— M-a văzut la Alzellen până a nu fi femeia ta.

— Şi te iubeşte, strigă Conrad, strângând pumnii şi privindu-o neclintit.

— Mi-a spus-o.

— Pân a nu te mărita?

— Aşa, şi uitasem, dar ieri l-am întâlnit pe drumul de la Stanz şi mi-a spus-o iarăşi.

— Bine! bine! murmură Conrad. Obraznici domni!... Nu era destulă dragostea mea pentru patrie, vreţi să mai unesc şi ura mea pentru voi! dar grăbiţi de adunaţi nuouă crime pe capetele voastre, ziua răzbunării a să vie!

— Pe cine te lauzi tu aşa? zise Roschen, uiţi că el e stăpân?

— Stăpân vasalilor, robilor şi slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare slobodă, cetăţean de Stanz, domn pe ogoarele şi pe casa mea, şi daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur.

— Vezi că aveam cuvânt să mă tem, Conrade.

— Aşa.

— Apoi aşa e că nu mă laşi?

— Mi-am dat cuvântul, trebuie să-l ţiu.

— Apoi îmi dai voie să te întovărăşesc?

— ţi-am spus o dată că nu se poate.

— Doamne, Dumnezeule! murmură Roschen.

— Ascultă, adaogă Conrad, poate ne facem spaimă fără cuvânt, n-am spus nimărui că o să mă duc, nimeni dar nu o

Ştie. Voi lipsi numai până mâine la amiezi. Mă vor socoti lângă tine şi nu vei fi supărată.

— Dea Dumnezeu!

Conrad îmbrăţoşă pe Roschen şi se duse.

Întâlrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit.

Acolo, în această mică câmpie ce formează o pajişte stramtă încunjurată de tufari la poalele stâncelor Seelisbergului, în noaptea de 17 noiemvrie 1307, pământul dete cerului una din cele mai înalte privelişti, aceea a trei oameni, făgăduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vieţii lor, libertate unui întreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher şi Melhtal au întins braţul şi au jurat către Dumnezeu „înaintea cărui împăraţii şi noroadele sunt deopotrivă să trăiască şi să moară pentru fraţii lor, să facă şi să rabde totul împreună, să nu mai sufere nedreptăţi, dar nici să facă să respecteze drepturile şi proprietăţile contelui de Habsburg, să nu facă nici un rău balifilor împărăteşti, dar să dea sfârşit tiraniei lor“. Rugându-să lui Dumnezeu, dacă acest jurământ îi este plăcut, să i-l facă cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au ţâşnit la picioarele celor trei şefi. Conjuraţii au strigat atunci „Mărire Domnului“, şi rădicând mâna făcură şi ei jurământ să restatornicească libertatea ca nişte oameni de inimă. Pentru isprava acestui scop s-a hotărât noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua începând a să ivi, s-au despărţit, şi fiecare reluă drumul văii şi a colibei sale.

Oricât să grăbi Conrad, era amiază când, ieşind din Dallenwyl zări satul Wolfranchiess şi, lângă sat, casa unde îl aştepta Roschen. Toate se părea în linişte, întru vederea aceasta frica să linişti, inima sa încetă de a să clăti, se opri ca să se răsufle. Atunci i să păru că numele său trecea pe la urechile lui adus de suflarea vântului. Sări şi apucă iar drumul.

Piste câteva minute auzi a doua oară un glas ce îl chema. Se înfiora, căci acel glas era tânguios şi îi păru că e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alergă.. .

Abia făcuse vreo douăzeci paşi şi văzu o femeie alergând spre el despletită, speriată, care cum îl zări, întinse braţele, rosti numele său şi, nemaiavând putere a merge mainainte, căzu în mijlocul drumului. Conrad prin o săritură fu lângă ea.

Cunoscuse pe Roschen.

— Ce ai, preaiubita mea? strigă el.

— Să fugim, să fugim! murmură Roschen, sâlindu-se să se scoale.

— Şi pentru ce trebuie să fugim?

— Pentru că el a venit, Conrade, pentru că el a venit, când tu nu erai.

— El a venit!

— Aşa... şi folosindu-se de lipsa ta, şi pentru că mă aflam singură.

— Spune, spune!

— Îmi zise să-i gătesc o baie...

— Obraznicul! şi tu ai ascultat?

— Ce puteam să fac, Conrad?... Atunci el îmi grăi de amorul său... întinse mâna asupra mea... Eu atunci am fugit, chemându-te în ajutor... Am alergat ca o nebună... Pe urmă, când te-am văzut, puterea m-a lăsat şi am căzut jos, pare că-mi fugise pământul de subt picioare.

— Şi unde este el?

— Acasă... în baie...

— Nebunul! strigă Conrad răpezindu-se spre Wolfranchiess.

— Ce o să faci! nenorocitule!...

— Aşteaptă-mă, Roschen, viu acum...

Roschen căzu în genuchi, cu braţele întinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea şăzu asfel ca un sfert de ceas, neclintită şi mută ca statuia rugăciunii, apoi deodată sări şi ţipă. Conrad se întorcea galben şi ţiind în mâini un topor roşu de sânge.

— Să fugim Roschen, zisă şi el, să fugim! căci nu vom fi în siguranţă decât de ceea parte de lac. Să fugim fără a urma drumul departe de cărări, departe de oraşe... Să fugim de nu voieşti să mor de frică, nu pentru viaţa mea, ci pentru a ta!

Zicând aceste, au plecat amândoi.

Roschen nu era o floare de acelea delicate şi fragede,care cresc în oraşele noastre; ea era o nobilă munteancă, tare şi puternică în faţa primejdiei, deprinsă cu soarele şi osteneala. Conrad şi ea curând au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru să se mai odihnească, dar ea îi arătă cu degetul sângele de pe ferul toporului său.

— Ce sânge e acela? zisă ea.

— Sângele lui... răspunse Conrad.

— Să fugim, strigă Roschen.

Atunci se adânciră în cea mai mare desime a codrului, urcându-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vânători. Conrad vru iarăş să se oprească, dar Roschen neâncetat îi da curaj, încredinţându-l că nu e ostenită, în sfârşit, o jumătate de ceas până a nu însera, sosiră pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care să înturna la Seidorf şi la Bauen şi, dinaintea acelor două sate, vedea, culcat în fundul văii lacul de Waldstetten, lin şi curat ca o oglindă, întru vederea aceasta, Roschen vru să urmeză drumul, dar voinţa era mai presus de puterile ei; la cei întâi paşi ce făcu se povârni. Atunci Conrad ceru de la ea să ia câteva ceasuri de odihnă şi îi găti un aşternut de frunze şi de muşchi pe care ea se culcă, în vreme ce el privighea lângă dânsa.

Conrad ascultă murind unul după altul toate vuietile văii, văzu stingându-se pe rând toate luminile care semăna stele căzute pe pământ. Pe urmă, la zgomotele discordante a oamenilor, urmară armonioasele sunete a naturei şi, la lucirile efemere aprinse de mâini muritoare, acea strălucită puzderie de stele, ce să râdică subt paşii lui Dumnezeu. Muntele are, ca şi oceanul, glasuri nemărginite ce se înalţă deodată în mijlocul nopţilor, de pe luciul lacurilor, din sânul pădurilor, din adâncurile ghiaţierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamătul viforos a avalanşelor, şi toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limbă înaltă, care lui îi este familiară şi la care el răspunde prin a lui strigări de frică sau cântări de recunoştinţă, căci aceste vuiete îi prevestesc linişte sau vifor.

Pentru aceasta Conrad urmase cu îngrijire aburul care, ceţuind oglinda lacului, începuse a se rădica pe faţa lui şi care, suindu-se încet pe vale, mersese de se grămădise pe capul zăpădos a Axembergului. Acum, de multe ori el îşi înturnase ochii cu frică spre puntul cerului, unde luna era să răsară, când ea să arătă, dar galbenă şi încungiurată de un cerc brumos care învălea palida ei strălucire; din vreme în vreme adieri trecea, aducând cu ele un miros umed şi pământos; şi atunci Conrad se înturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi şi murmurând cu glas încet: „Aşa, aşa, vă cunosc prevestitori ai viforului şi vă mulţumesc, nu voi perde înştiinţarea ce îmi daţi“. în sfârşit, o mai de pe urmă suflare a vântului aduse cu ea cei întâi aburi ridicaţi de pe lacurile Neuşatelului şi bălţile Moratului. Conrad cunoscu că era vreme de purces şi se plecă spre Roschen.

— Preaiubita mea, murmură el la urechea ei, nu te teme, eu te deştept.

Roschen deschise ochii şi aruncă braţele în grumajii lui Conrad.

— Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig...

— Trebuie să plecăm, Roschen; cerul se găteşte de vifor şi de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi în siguranţă împrotiva viforului; pe urmă, după ce va trece, ne vom coborâ la Bauen unde vom găsi vreun luntraş care să ne ducă la Brunnen sau la Sissigen.

— Dar nu perdem noi o vreme preţioasă, Conrade? şi n-ar fi mai bine să mergem drept la malul lacului? Dacă cumva ne vor fi gonind din urmă!...

— Tot atâta le-ar fi să caute urma căprioarei şi a vulturului, răspunse Conrad, despre aceea n-aibi grijă, sârmană fată; dar iată viforul, să plecăm.

În adevăr, un tunet depărtat se auzi, umblă vuind prin cotişurile văii şi merse de muri pe coastele goale a Axembergului.

— Ai cuvânt, n-avem minut de perdut, zise Roschen, să fugim, Conrad, să fugim!

Zicând aceste, se apucară de mână şi alergară atât de iute pre cât îi lăsa greutăţile locului, drept spre grota Rickenbachului.

În vremea aceasta, viforul se stârnise o dată cu cele întâi raze a zilei şi se apropia vuind. Din zece în zece minute fulgere brăzduia cerul, şi norii, abătându-se pe capul fugarilor, îi lipsi câte un minut de vederea văii şi, lunecând iute de-a lungul muntelui, îi lăsa cuprinşi de o umezală rece şi pătrunzătoare care îngheţa sudoarea pe fruntea lor. Deodată şi în vremea unei tăceri, unde natura pare că îşi cheamă toate puterile pentru lupta ce a să ţie, se auzi în depărtare lătratul unui câine de vânat.

— Naft! strigă Conrad, oprindu-se.

— Îşi va fi rupt lanţul şi, văzându-e slobod, a fi venit să gonească pe munte, răspunse Roschen.

Conrad îi făcu semn să tacă, şi ascultă cu această adâncă luare-aminte a unui vânător şi a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scăpare, de pe cel mai mic semn. Lătratul se auzi din nou. Conrad răsări.

— Aşa, aşa, goneşte, zise el, dar ştii tu ce vânat goneşte?

— Ce ne pasă?

— Ce le pasă de viaţă celor ce fug ca să şi-o scape? Sântem urmăriţi, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; neştiind unde să mă găsească, au deslegat pe Naft şi urmează instenctului lui.

— Dar de pe ce poţi crede?. . .

— Ascultă şi ia seama cât de încet se apropie lătratul; îl ţin în zgardă ca să nu piardă urma noastră; altfel Naft ar fi pân acum lângă noi, în vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pană să ne ajungă.

Naft latră iarăşi, dar fără vreo apropiere însemnată; din împrotivă, ar fi zis cineva că glasul e mai depărtat decât cum să auzise întâi.

— Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se depărtează.

— Ba nu, răspunsă Conrad. Naft este un prea bun câine ca să le facă greş; vântul s-a întors, ascultă, ascultă. O straşnică izbire de tunet curmă lătratul, care cu adevărat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tăcu şi el se auzi din nou.

— Să fugim, strigă Roschen, să fugim spre grotă!

— Şi ce ne poate folosi grota acum, daca pân în două ceasuri nu vom pune lacul între noi şi acei ce ne gonesc, suntem perduţi.

Zicând aceste, o luă de mână şi o trase.

— Unde te duci, unde te duci? strigă Roschen, perzi direcţia lacului.

— Vino, vino, trebuie să căutăm şi noi a amăgi p-aceşti vânători de oameni: sunt trei ceasuri de aici până la lac şi de ne vom duce în linie dreaptă până în douăzeci de minute, sărmană copilă, nu vei mai putea merge; vino, îţi zic.

Roschen făr a răspunde, îşi adună toate puterile şi, înaintând cu grabă în direcţia aleasă de bărbatul său, merseră aşa ca la zece minute; când deodată să aflară pe marginile unei largi crăpături, care sunt atât de dese prin munţi; un cutremur o produsesă în nişte vremi uitate şi de strămoşi, şi o râpă de douăzeci picioare de largă şi o legă de lungă, poate, făcea o cingătoare adâncă muntelui. Era o zbârcitură de acele ce vestesc îmbătrânirea pământului; dar, sosind acolo, Conrad slobozi un strigăt straşnic. Slaba punte, ce slujea de comunicaţie de la un mal la altul, fusesă sfărâmată de o stâncă ce se dărâmase din vârful Roestockului. Roschen pricepu câtă desnădejde era în acel strigăt şi, socotindu-se prăpădită, căzu în genuchi.

— Nu, nu; nu e încă ceasul de rugat, strigă Conrad, cu ochii strălucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot.

Zicând aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care creştea singuratic şi despoiat de crengi pe marginea râpei şi începuse lucrul mântuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un duşman mai nătâng şi mai puternic decât vijilia, gemea din rădăcină pan în creştet.

Roschen încuraja pe bărbatul său, tot ascultând glasul lui Naft care în vremea acestor întârzieri şi împrotiviri se mai apropiese.

— Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremură copacul! O! cât eşti tu de vârtos şide puternic! Curaj, Conrad; se povârneşte, cade! Cade! O, Dumnezeule, îţi mulţumesc, iată-ne mântuiţi!

Bradul tăiat din rădăcină, supuindu-se împingerii ce îi dase Conrad, căzuse d-a curmezişul râpei, înfăţoşând o punte netrecută pentru oricare altul afară de un muntean, dar îndestulă pentru piciorul unui vânător.

— Nu te teme, strigă Roschen mergând spre ea; nu te teme Conrad, şi mă urmează.

Dar, în loc de a o urma, Conrad, neândrăznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu faţa la pământ şi înţepenea copacul cu peptul său, pentru ca să nu se clatine subt paşii preaiubitei sale; în vremea aceasta, lătrările lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodată, Conrad simţi că mişcarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei încetasă, ridică ochii şi o văzu de ceea parte tinzându-i braţele şi îndemnându-l să vie.

Conrad începu îndată a merge pe acea punte ce să clătina, cu un pas statornic, ca şi când ar fi trecut un pod de piatră; pe urmă, ajungând lângă femeia sa, se înturnă şi, cu o izbire de picior, îmbrânci bradul în adânc. Roschen îl urmă cu ochii şi, văzându-l sfărâmându-se de stânci şi sărind din adânc în adânc, îşi înturnă privirea şi ameţi. Conrad, din împrotivă slobozi un răcnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului şi a leului după o biruinţă, pe urmă, petrecând braţul pe lângă mijlocul Roschenei, se adânci pe urma unei poteci călcate numai de dobitoacele sălbatice. Cinci minute după aceasta, gonaşii povăţuiţi de Naft sosiră pe malul râpei!...

În vremea aceasta viforul îşi îndoia puterile, fulgerile se urma fără curmare, tunetul nu înceta minut de a se auzi, ploaia cădea şiroaie, chiotele vânătorilor, lătrările lui Naft, toate se perdea în acest haos. După un sfert de ceas, Roschen se opri.

— Nu mai poci merge, zise ea lăsând mâinele în jos şi încujbându-se pe genuchii săi; fugi singur, Conrade, fugi, te rog.

Conrad se uită împrejurul său, ca să poată cunoaşte cât de departe se afla de lac, dar vremea era atât de posomorâtă, toate obiecturile au fost luat subt vălul viforului o faţă atât de uniformă, încât îi fu neputinţă a se îndrepta, înălţă ochii spre cer, dar el era numai trăsnete şi fulgere, şi soarele fugise ca un rigă destronat. Locul plecat la vale îi arăta oarecum drumul ce avea să urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutăţi a locului atât de comune în munţi şi pe care numai copitele căprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lăsă şi el mâinile în jos şi gemu ca un luptător ce e mai învins.

În momentul acesta, un lung şi deşănţat clocot se auzi viind din vârful Roestockului; muntele se clăti de trei ori asemenea unui om beat şi o negură caldă, ca aburul ce se rădică deasupra apei ce ferbe, trecu.

— Un vârtej! (trombe) strigă Conrad, un vârtej!... şi, luând pe Roschen în braţe, se aruncă cu ea subt bolta unei manine stânci, strângând cu un braţ la sân pe femeia sa şi încleştându-se cu celalalt de stâncă.

Abia era subt acest adăpost când crengile de pe sus a brazilor tremurară, apoi curând astă mişcare se comunică la crengile de mai jos. Un şuierat, a cărui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se plecă ca un câmp de spice; pârăituri straşnice se auziră şi curând văzută trunchiurile copacilor celor mai tari sărind în bucăţi, desrădăcinându-se, rădicându-se ca când mâna unui demon îi lua, trecând, de păr, şi fugind înaintea suflării vârtejului, învârtindu-se ca o rondă nebună de gigantice şi grozave fantomuri. Deasupra lor o grămadă deasă de crengi de ramuri frânte şi de tufari fugea, urmând tot acea împingere, de dedesubt sărea mii de stânci rupte din munte, care se învârtea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adăpostiţi ţinea prin legături din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea stătu nemişcată, protectând pe fugari care, aflându-să chiar în centrul viforului, urmări cu un ochi spăimântat mersul groaznicului fenomen care, înaintând în linie dreaptă şi răsturnând toate împrotivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casă care se făcu nevăzută cu el, ajunse la lac, despică negura care îl acoperea în doi păreţi ca de piatră, întâlni o luntre pe care o cufundă şi merse să moară de stâncile Axembergului, lăsând locul ce-l petrecuse deşert şi despoiat ca aşternutul unui râu scurs.

— Aide, iată drumul nostru însemnat, strigă Conrad, trăgând pe Roschen în cărarea făcută de vârtej. Avem să urmăm numai astă rană a pământului ca să ne ducă la lac.

— Poate că, zise Roschen, adunându-şi toate puterile ca să urmeze lui Conrad... poate că viforul ne-a fi mântuit de duşmanii noştri.

— Aşa, răspunsă Conrad, aşa, daca le-aş fi lăsat puntea în urmă... căci s-ar fi aflat tot într-o linie cu noi, şi atunci poate am fi văzut leşile lor trecând pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost sâliţi să ia în stânga, ca să încongiure râpa. Vârtejul le-a fi dat vreme să ne ajungă, şi iată dovada: ţine, ţine... auzi? Iar începuse a se auzi lătratul lui Naft.

Conrad atunci, simţind că puterile Roschenei o părăseau, o luă în braţe şi, încărcat cu astă sarcină, apucă drumul mai grabnic decât ar fi putut urmat de ea.

Zece minute de o tăcere de moarte urmă puţinelor vorbe ce soţii îşi ziseră. Dar, în vremea acestor zece minute, Conrad câştigase mult loc; lacul i se părea acum pintre negură şi ploaie abia ca la cinci sute paşi departe. Cât pentru Roschen, ochii ei era pironiţi pe drumul ce venise. Deodată Conrad o simţi tremurând piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auziră; aceştia era soldaţii care îi gonea şi care în sfârşit îi zăriseră, într-acel minut, Naft veni sărind lângă stăpânul său; cunoscându-l, să smâncise într-atât încât rupsăse lanţul din mâna acelui ce-l ţinea; câteva verigi spânzura încă de zgarda lui.

— Aşa, aşa, murmură Conrad, tu eşti un credincios câine, Naft; dar credinţa ta ne perde mai bine decât o vânzare. Acum nu e goană, e fugă.

Conrad se îndreptă în linie dreaptă spre lac, urmat ca la trei sute paşi de opt sau zece arcaşi al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o altă pedecă se înfăţoşa, lacul era pornit ca o mare nebună şi, cu toate rugăminţile lui Conrad, nici un vâslaş nu vru a-şi primejdui viaţa sa ca să scape pe la lui.

Conrad alerga ca un ieşit din minte, purtând pe Roschen mai leşinată şi cerând în glas mare apărare şi ajutor, gonit de arcaşi, care la tot pasul să apropia.

Deodată, un om sări de pe o stâncă în mijlocul drumului.

— Cine cere ajutor? întrebă.

— Eu, eu, zise Conrad; pentru mine şi pentru astă sărmană femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre!

— Veniţi, zise necunoscutul sărind într-o barcă legată la mal.

— Oh! eşti mântuitorul meu! Dumnezeul meu!

— Mântuitorul este acel ce şi-a vărsat sângele său pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes în calea voastră; mulţămiţi-i şi, mai vârtos, rugaţi-l; căci o să avem nevoie să nu ne piardă din vederea sa.

— Dar nu trebuie măcar să ştii pe cine scapi?

— Sunteţi în primejdie, iată tot aceea ce-mi trebuie să ştiu, veniţi!

Conrad sări în barcă şi puse pe Roschen, iar necunoscutul desfăşură o mică velă şi, puindu-se la cârmă, deslegă lanţul care o ţinea de mal, îndată ea s-aruncă, săltând pe orice val şi inimându-se de vânt, ca un cal ce pricepe glasul şi simte pintenii călăreţului său. De abia fugarii era ca la o sută de paşi de la locul unde să îmbarcaseră şi arcaşii sosiră.

— Veniţi prea târziu, domnii mei, murmură necunoscutul, am scăpat din mâinele voastre, dar nu e destul, urmă el adresându-se la Conrad, culcă-te tinere, culcă-te, nu vezi că îşi caută tulbele? O sâgeată merge mai iute decât cea mai bună barcă, de ar mâna-o măcar însuşi demonul vijiliei. Culcă-te, îţi zic, cu faţa la pământ. Conrad ascultă. Pe loc, un şuierat se auzi deasupra capetelor lor, o săgeată se înfipse tremurând în catargul barcei, celelalte merseră de se perdură în lac.

Streinul să uită cu o ticnită curiozitate la sâgeată a căria fer să făcusă nevăzut în borta ce făcuse.

— Aşa, aşa, murmură el, cresc în munţii noştri bune arce de frasin, de corn şi de jugastru, şi dacă mâna ce le întinde şi ochiul ce îndreaptă săgeata ar fi mai cercate, ar putea cineva a avea grijă a le sluji de ţintă. Dar nu e lucru uşor a ajunge căprioara ce fuge, paserea ce zboară, sau barca ce saltă. Pleacă-te, încă, tânărule, pleacă-te; ne mai soseşte un rând.

Adevărat, o săgeată se înfipse în lemnul barcei şi alte două, sfredelind vela, rămaseră oprite de pene. Pilotul le privi cu dispreţ.

— Acum, zise el lui Conrad şi Roschenei, vă puteţi pune pe bancele barcei, ca şi când v-aţi face primblarea de duminică, până a nu apuca să scoată a treia sâgeată din tulbe vom fi departe de lovirea lor; numai o săgeată de arbaletă împinsă de un arc de fer poate trimite moartea la depărtarea unde suntem, şi ţine uitate.

Un al treile rând de sâgeţi veni de căzu în urma barcei, fugarii scăpaseră de mânia oamenilor, nu avea a se teme decât de a lui Dumnezeu. Dar necunoscutul semăna fără grijă de cea a doua precum şi de cea întâi şi, piste o jumătate de ceas, Conrad şi femeia lui să afla pe celalt mal. Naft, pe care l-au fost uitat, îi urmase înot.

Până a nu se despărţi de streinul, Conrad gândi cât de trebuitor un om aşa nefricos le putea fi în conjuraţia lor, începu deci a-i spune acele ce să hotărâseră la Grutli, dar la cea întâi vorbă, străinul îl opri.

— M-aţi chemat să v-ajut şi am venit precum aş fi dorit să vie şi alţii spre ajutorul meu, daca m-aş fi aflat în asemenea poziţie; nu îmi cereţi mai mult, căci nu voi face.

— Dar încai, strigă Roschen, spune-ne cum îţi e numele, să-l purtăm în inima noastră alăturea cu ale părinţilor noştri, căci precum şi lor, noi îţi suntem datori cu viaţa.

— Aşa, aşa, cum te cheamă, zise Conrad, nu ai nici o pricină ca să te tăinuieşti de noi.

— Nu, fără îndoială, răspunsă zâmbind streinul, legându-şi barca de ţărm, eu sunt născut la Berglen, sunt adunătorul dăjdiilor Fraumünsterului de Zurich şi mă numesc Wilhelm Tell.

Zicând aceste, salută pe amândoi soţii şi apucă drumul de Fluelen.

III

Wilhelm Tell

A doua zi de ziua în care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg şi îi spuse întâmplarea lui Melhtal şi răzbunarea lui Landenberg.

De abia sfârşise, când sosi un arcaş a domnului de Wolfranchiess.

El spuse moartea stăpânului său şi cu ce chip ucigaşul scăpase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt cârmuirea lui Guessler. Baliful făgădui că să va pedepsi omul acela.

Abia dase cuvântul său, când veni un soldat din garnizoana de Schwanau.

Soldatul povesti că guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, îl întâlniră la vânat doi fraţi a fetei şi îl omorâsără, pe urmă ucigaşii scăpaseră în munte, unde în zadar îi goniră pe urmă.

Atunci Guessler se sculă şi jură că dacă Melthal, care zdrobise braţul slugii lui Landenberg, dacă Conrad de Baumgarten, care omorâse pe domnul de Wolfranchiess în baia sa, daca tinerii ce uciseră pe guvernorul castelului de Schwanau vor cădea în mâinile sale să vor pedepsi cu moarte. Trimişii era să se ducă cu acest răspuns; dar Guessler i-a chemat să-l întovărăşească pe piaţa publică de la Altorf.

Sosind acolo, porunci să împlânte în pământ o lungă prăjină şi în vârful ei îşi puse pălăria, a caria fund era împrejurat de corona ducală a Austriei, pe urmă puse să trâmbiţeze că oricine, nobil, orăşan sau ţăran, trecând dinaintea acestui semn a puterii conţilor de Habsburg, să se închine spre dovadă de credinţă şi închinare, apoi a dat drumul trimişilor, poruncindu-le să spuie aceea ce văzusără şi să îndemne pe acei ce-i trimisără să facă aseminea în respectivele lor cârmuiri, care era, adaogă el, cel mai bun mijloc de a cunoaşte pe vrăjmaşii Austriei; în sfârşit, lăsă o streajă de doisprezece arcaşi în piaţă şi le a poruncit să oprească pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.

Trei zile după aceasta, îl înştiinţară că se arestase un om pentru că nu voise să se închine coronei ducilor de Austria. Guessler încalecă îndată şi merse la Altorf, întovărăşit de strejarii săi. Vinovatul era legat de însuşi prăjina în vârful caria era pălăria guvernorului şi după haina sa de postav verde de Bala şi pălăria sa împodobită cu o pană de vultur, se vedea că e un vânător de munte. Sosind în dreptul lui, Guessler dete poruncă să-l deslege. Porunca împlinindu-să, vânătorul care ştia că n-a scăpat cu atâta numai, lăsă mâinile în jos şi să uită la guvernorul cu o simplicitate depărtată de slăbiciune şi de trufie.

— Adevărat e, îi zise Guessler, că nu ai voit a te închina la astă pălărie?

— Adevărat, domnul meu.

— Şi pentru ce?

— Pentru că părinţii noştri ne-au învăţat a nu ne închina decât lui Dumnezeu, bătrânilor şi împăratului.

— Dar corona aceasta înfăţoşază imperiul.

— Ai greşală, domnul meu, astă coronă e aceea a conţilor de Habsburg şi a ducilor de Austria; împlântă corona asta în piaţile Luţernii, Foburgului, Zugului şi ţării de Glaris, care sunt ale lor şi nu mă îndoiesc că lăcuitorii i se vor închina, dar noi carii am priimit de la împăratul Rodolf privilegiul de a ne numi judecători, de a fi guvernaţi de legile noastre şi de a atârna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne închina numai coroanei împăratului.

— Dar împăratul Albert, suindu-să pe tronul roman, nu a întărit aceste slobozenii dăruite de părintele său.

— Rău a făcut, domnul meu, şi iată pentru ce Uri, Schwitz şi Unterwalden au făcut alianţă între ele şi s-au legat prin jurământ a-şi apăra împrotiva oricărui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutându-se prin sfaturi şi prin arme.

— Şi tu crezi că îşi vor ţinea jurământul? zise zâmbind Guessler.

— O crez, răspunse cu linişte vânătorul.

— Şi că lăcuitorii mai degrabă vor muri, decât a-l călca?

— Până la cel mai de pe urmă.

— Să vedem.

— Zău, domnul meu, urmă vânătorul, bine ar fi împăratul să ia sama; nu e norocit în asfel de apucări, îşi va aduce aminte de asedia Bernei, unde împărătescul său steag fu luat, de Zurich în care n-a cutezat să intre, măcar ci toate porţile era deschise; şi încă cu aceste două cetăţi nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; ştiu că şi-a răzbunat aceste două neizbândiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab şi fu surprins fără apărare, în vreme ce noi, confederaţii, suntem preveniţi şi înarmaţi.

— Şi unde avuşi tu vremea a învăţa legile şi istoria, daca nu eşti decât un simplu vânător, cum s-ar putea socoti după costumul tău?

— Ştiu pravilile noastre, pentru că acesta e cel întâi lucru ce părinţii noştri ne învaţă a respecta şi a apăra;

Ştiu istoria pentru că sunt cam cler (clerc), fiind crescut în mănăstirea Maicei-Domnului-Ermiţilor, care face că am căpătat slujba de adunător veniturilor Fraumünsterului de Zurich. Cât pentru vânătorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod.

— Şi cum te cheamă?

— Wilhelm, din botez, şi Tell, din strămoşi.

— A! răspunse Guessler cu bucurie, nu eşti tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten şi femeii lui la cel de pe urmă vifor?

— Am priimit în barca mea pe un om şi pe o femeie, pe care îi gonea, dar nu i-am întrebat cum îi cheamă.

— Nu eşti tu, iarăşi, de care spun că eşti cel mai iscusit vânător din toată Elveţia?

— E în stare să săgeteze la o sută cincizeci de paşi un măr de pe capul copilului său, zisă un glas ce să râdică din grămadă

— Dumnezeu să ierte pe cel ce a zis aşa vorbe! strigă Wilhelm; dar negreşit că acela nu e părinte.

— Tu ai copii? zise Guessler.

— Patru, trei băieţi şi o fată. Dumnezeu a binecuvântat casa mea.

— Şi pe care iubeşti mai mult?

— Pe toţi deopotrivă.

— Dar nu ai mai multă dragoste pentru vreunul?

— Poate că pentru cel mai tânăr, căci e şi cel mai slab, şi prin urmare acel ce are mai multă trebuinţă de mine, fiind abia de şapte ani.

— Şi cum îl cheamă?

— Walter.

Guessler se înturnă către unul din strejarii ce-l urmaseră călare.

— Aleargă la Burglen şi adă-mi pe micul Walter.

— Şi pentru ce, domnul meu?

Guessler făcu un semn, strejarul purcese în galop.

— O! ştiu că măria ta ai bune gânduri, domnul meu, dar ce vei să faci cu copilul meu?

— Vei vedea, zise Guessler, înturnându-se şi puindu-se la vorbă cu scutierii (écuyers) şi strejarii ce îl întovărăşea. Wilhelm stătu pe locul unde era, cu fruntea plină de sudori, cu ochii holbaţi, cu pumnii închişi.

Până-n zece minute strejarul s-a întors aducând pe copil pe oblâncul sălii, pe urmă, ajungând lângă Guessler, l-a pus jos.

— Iată micul Walter, zise strejarul.

— Bine, răspunse guvernorul.

— Copilul meu, strigă Wilhelm. Copilul s-aruncă în braţele lui.

— Mă chemai, tată? zise copilul, bătând în palme de bucurie.

— Cum de te a lăsat maică-ta să vii? murmură Wilhelm.

— Ea nu era acasă, era numai fraţii şi soră-mea. O! lor le a fost tare ciudă; au zis că mă iubeşti mai mult decât pe dânşii.

Wilhelm oftă, strângându-l în braţe.

Guessler privea astă scenă cu ochi strălucinzi de bucurie şi de fierozitate; pe urmă, după ce dete vreme inimilor tatălui şi fiului să se deschiză:

— Legaţi copilul de cel copac, zisă el, arătând un stejar care era în ceealaltă margine a pieţii.

— Pentru ce? strigă Wilhelm, strângându-l la sân.

— Pentru ca să-ţi arăt că, pintre strejarii mei sunt arcaşi, care deşi nu au numele tău, ştiu îndrepta o săgeată.

Wilhelm deschise gura ca cum n-ar înţelege, măcar că gălbineala feţii lui şi picăturile de apă ce-i şiroia pe frunte arăta că pricepuse.

Guessler făcu un semn, oamenii de arme s-au apropiat.

— Să-mi legi copilul, ca să cerci iscusinţa soldaţilor tăi! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, căci Dumnezeu nu te-a lăsa.

— Să vedem, zisă Guessler şi înnoi porunca.

Ochii lui Wilhelm străluciră ca ai unui leu, să uită împrejurul său ca să vază de nu era vro trecătoare deschisă pentru fugă, dar era încungiurat.

— Dar ce mă vor ei, tată? zise micul Walter speriat.

— Ce te vor fătul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor să te omoară.

— Şi pentru ce, tată? zisă copilul plângând, eu n-am făcut nimărui nici un rău.

— Călăi, tâlhari, ucigaşi, strigă Wilhem scrâşnind din dinţi.

— Aide, sfârşaşte! zise Guessler.

Soldaţii s-au aruncat pe el şi i-au smâncit copilul. Wilhelm s-aruncă la picioarele calului lui Guessler.

— Domnul meu, îi zise el, încleştând mâinile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie să mă pedepseşti, domnul meu, pedepseşte-mă, omoară-mă; dă pe acest copil maicei sale.

— Eu nu vreu să te omoare, strigă copilul, debătându-se în braţele arcaşilor.

— Domnul meu, urmă Wilhelm, femeia şi copiii mei vor lăsa Elveţia; îţi vor lăsa casa mea, ogoarele mele, se vor duce să cerşitorească din oraş în oraş, din casă în casă şi din colibă în colibă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţă p-acest copil!

— Este un chip să-l scapi, zise Guessler.

— Care? strigă Tell, sculându-se. Oh! care? spune, spune degrabă, şi dacă aceea ce voieşti a cere de la mine este în puterea unui om, o voi face.

— Nu voi cere nimic care să fie peste putinţa ta.

— Ascult.

— Un glas zisă dinioarea, că tu erai un aşa iscusit vânător, încât ai putea săgeta la depărtarea de o sută cinzeci paşi un măr pe capul copilului tău.

— Oh! acela era un glas blestemat şi socoteam că numai Dumnezeu şi eu l-am fost auzit.

— E, bine! Wilhelm, urmă Guessler, daca te vei pleca a-mi da astă dovadă de adresă, te iert pentru că nu te ai supus poruncii mele, ca să te închini astei pălării.

— Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum să ispitim pe Dumnezeu?

— Apoi dar, îţi voi arăta că am arcaşi mai puţin fricoşi decât tine. Legaţi copilul!

— Aşteaptă, domnul meu, mai îngăduie; deşi acesta e un lucru foarte groaznic, foarte cumplit, foarte infam, lasă-mă să gândesc.

— Îţi dau cinci minute.

— Dă-mi încai pe fiiul meu în vremea asta.

— Daţi drumul băiatului, zise Guessler. Copilul alergă la tată-său.

— Ei ne-au iertat, tată? zise copilul, ştergându-şi ochii cu minutele, râzând şi plângând.

— Iertat? Ştii tu ce vor? O, Dumnezeul meu! Cum poate veni un aşa gând în capul unui om?... Vor, ba nu, nu vor! Nu e cu putinţă să vrea un aşa lucru. Vor, sărace copile, ca la o sută cinzeci de paşi să iau cu săgeata un măr de pe capul tău.

— Şi pentru ce nu vrei tu, tată? răspunse copilul.

— Pentru ce? Dar de n-aş nemeri mărul, daca săgeata te ar lovi!.. .

— O! tu ştii bine că nu e primejdie, taică, zise copilul zâmbind.

— Wilhelm, strigă Guessler!

— Mai îngăduie, domnul meu, mai îngăduie nu sunt încă cinci minute.

— Ai greşală, vremea a trecut; Wilhelme, hotăraşte-te.

Copilul făcu un semn de încurajare tatălui său.

— Aide! murmură Wilhelm cu jumătate de glas! Oh! nu! niciodată!

— Luaţi feciorul, strigă Guessler.

— Tata vrea, zisă copilul, şi se smulse însuşi din braţele lui Wilhelm ca să alerge la copac.

Wilhelm rămase nimicit, cu braţele în jos, cu capul plecat pe pept.

— Daţi-i un arc şi săgeţi, zise Guessler.

— Eu nu sunt arcaş, strigă Wilhelm, ieşind din ameţeala sa, nu sunt arcaş, sunt arbaletier.

— Adevărat, adevărat! strigă grămada.

Guessler se înturnă spre soldaţii ce oprisără pe Wilhelm, ca să-i întrebe.

— Aşa este, ziseră ei, avea o arbaletă.

— Şi ce s-a făcut cu ea?

— I s-a luat când l-am dezarmat.

— Să i-o dea, zise Guessler. S-au dus s-o caute şi au adus-o.

— Acum un măr, zise Guessler; i-au adus un paner plin. Guessler alese unul.

— O, nu pe acela! strigă Wilhelm, nu pe acela; în depărtare de o sută cinzeci paşi abia l-aş vedea; asta e o nemilostivire a-l alege atât de mic. Guessler luă pe cel mai mare.

— Aide, s-a pus la cale; măsuraţi locul.

— Aşteptaţi, zise Wilhelm suspinând; o măsură dreaptă, domnul meu, paşi de două picioare şi jumătate, nu mai mult, asta e măsura; aşa e, domni arcaşi, că asta este măsura de tras la ţintă?

— Să va face cum o cei. Arcaşii măsurară o sută cinzeci paşi de două picioare şi jumătate.

Wilhelm urmă pe acei ce măsura locul, îl măsură şi el de trei ori, apoi văzând că era drept, reveni la locul unde îi era arbaleta.

— Numai o săgeată, strigă Guessler.

— Lasă-mă s-o aleg măcar, zisă Tell, nu e puţin lucru alegerea săgeţii; aşa e, domni arcaşi, că sunt săgeţi, care fac sminteală, sau pentru că ferul e prea greu, sau pentru că au un ciot în lemn, sau pentru că sunt rău împănate.

— Aşa este, ziseră arcaşii.

— Alege-ţi dar, zisă Guessler, dar numai una, ai auzit?

— Bine, bine, murmură Wilhelm, ascunzând pe furiş o săgeată în sân: numai una.

Wilhelm căută toate săgeţile cu cea mai mare luare-aminte, le luă una după alta, le cercă pe arbaleta sa ca să vază de intră bine în răglăitura ei, le cumpăni pe degetul său ca să vază de nu atârnă ferul în vro parte care i-ar fi făcut să meargă lovirea mai jos. în sfârşit, găsi una potrivită, dar să făcu că încă tot caută pintre celelalte, ca să mai câştige vreme.

— Mult mai ai? zise Guessler cu nerăbdare.

— Iată-mă, domnul meu, răspunse Wilhelm; să-mi fac numai rugăciunea.

— Încă?

— Oh! încai dacă n-am găsit îndurare de la oameni, să cer milostivirea lui Dumnezeu! Aceasta e un lucru ce se dă şi osânditului pe eşafod.

— Roagă-te.

Wilhelm îngenuche şi să păru absorbit în ruga sa. în vremea aceasta pe copil îl lega de copac; vrură să-i lege ochii, dar el nu priimi.

— Pentru ce nu îi legaţi ochii, zise Wilhelm, curmându-şi rugăciunea.

— Cere să te vază, răspunseră arcaşii.

— Şi eu nu voi să mă vază, strigă Wilhelm; nu voi, m-auziţi? Sau daca nu, nu priimesc alcătuirea, el să va mişca văzând săgeata viind şi îmi voi omorâ copilul. Walter, lasă-te să-ţi lege ochii, te rog.

— Bine, zise copilul.

— Mulţumesc! zisă Wilhelm ştergându-şi fruntea şi uitându-se speriat împrejurul său, mulţumesc, tu eşti un bun băiat.

— Aide, curaj, tată! îi strigă Walter.

— Aşa, aşa, zise Wilhelm, puind un genuche în pământ şi întinzându-şi arbaleta; apoi, înturnându-să spre Guessler: Domnul meu, este încă vreme, cruţă-mă de un păcat şi pe măria ta de o bătaie a cugetului. Zi că toate au fost ca să mă pedepseşti, ca să mă cerci, şi că acum, după ce ai văzut cât am suferit, mă ierţi; aşa e, domnul meu, aşa e că mă ierţi? urmă el, târându-se pe genuchi; pentru numele Fecioarei Măriei, pentru numele tuturor sfinţilor, iertare! iertare.. .

— Aide, dă mai curând, zise Guessler, şi nu mă scoate din răbdare; n-a fost aşa vorba? Să te văz, vânătorule, arată-ţi iscusinţa.

— Doamne, Dumnezeul meu, fie-ţi milă de mine! murmură Wilhelm, înălţând ochii spre cer. Pe urmă, luându-şi arbaleta, puse săgeata, răzimă condacul de umăr, rădică câtinel vârful; apoi, sosind la înălţarea căzută, omul acest, tremurând dinioarea ca o frunză clătită de vânt, se făcu nemişcat ca un arcaş de piatră. Nici un suflet nu se auzea. Toate răsuflările era prinse, toţi ochii aţintaţi. Săgeata zbură, un strigăt de bucurie răsună, mărul era pironit în stejar şi copilul neatins. Wilhelm vru să se scoale, dar aligni, scăpă arbaleta şi căzu ameţit. Când îşi veni în sine, era în braţele copilului său. După ce îl sărută de o mie de ori, să înturnă spre guvernorul şi întâmpină ochii lui scânteinzi de mânie.

— Făcut-am precum mi-ai poruncit, domnul meu? zise el.

— Dar, răspunse Guessler, şi tu eşti un viteaz arcaş. Pentru aceasta te iert precum ţi-am făgăduit, că nu ai respectat poruncile mele.

— Şi eu domnul meu zisă Wilhelm, te iert pentru chinurile cele de părinte care am tras.

— Dar mai avem încă o socoteală de răfuit amândoi. Tu ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten, care e un ucigaş şi un rău, şi tu trebuieşti pedepsit ca un tovarăş al lui.

Wilhelm se uită împrejurul său ca un om ce nebuneşte.

— Duceţi pe acest om în temniţă, flăcăi, trebuie o judecată în formă pentru a pedepsi uciderea şi nalta trădare.

— Oh! trebuie să fie o dreptate în cer, zise Tell, ducându-se la închisoarea sa.

Copilul însă fu trimis la maică-sa.

IV

Guessler

Vestea deosebitelor întâmplări ce urmaseră în ziua aceea să împrăştiase în satele de pe împrejur şi deşteptase o vie tulburare. Wilhelm era obşteşte iubit. Dulceaţa caracterului său, hărăzirea lui desinteresată pentru toate nenorocirile îl făcuse prietenul şi colibei şi castelului. Iscusinţa lui estraordinară adăogise pe lângă simtiment şi o mirare simplă, care făcea că îl privea ca pe o fiinţă deosebită. Noroadele primitive sunt asfel făcute, silite a se hrăni prin iscusinţă, a se apăra prin putere, aceste două calităţi sunt acele ce înalţă în duhul lor pe om la calitate de semizeu. Ercole, Tezeu, Castor şi Polux n-au avut alte trepte ca să se suie la cer.

Aşadar, pe la miezul nopţii au venit de au dat de veste lui Guessler că poate să se-ntâmple vreo revoltă, dacă îi vor lăsa vreme să se organizeze. Guessler socoti că cel mai bun mijloc de a o preveni era să ducă pe Wilhelm afară din cantonul de Uri, într-o cetăţuie a ducilor de Austria, la poalele muntelui Righi, între Küssnach şi Weggis. Prin urmare, socotind că călătoria era mai sigură pe apă decât pe uscat, dete poruncă să gătească o barcă, şi c-un ceas până în ziuă duse pe Wilhelm. Guessler, şase strejari, Tell şi trei vâslaşi alcătuia tot echipajul micei corăbii.

Când guvernorul sosi la Fluelen, locul îmbarcării, găsi împlinite poruncile sale. Wilhelm, legat de mâini şi de picioare, era culcat în fundul barcei, lângă el, şi ca o mărturie era straşnica armă care, slujindu-i a da o dovadă atât de strălucită de adresa sa, deşteptase atâtea griji în inima lui Guessler. Arcaşii, şăzând pe băncile de mai jos, îl privighea; amândoi vâslaşii la postul lor, lângă micul catarg, sta gata să plece şi pilotul aştepta pe mal sosirea balifului.

— Avea-vom vânt priincios? zise Guessler.

— Prea bun, în ceasul acesta, stăpâne.

— Dar cerul?

— Ne vesteşte o zi minunată.

— Să pornim dar îndată.

— Suntem gata.

Guessler se puse în capătul de sus a barcei, pilotul la cârmă, vâslaşii destinseră vela şi corăbioara uşoară şi graţioasă ca o lebădă începu a luneca pe oglinda lacului.

Însă cu tot lacul acest albastru, cu tot cerul înstelat, cu toate aceste norocite prevestiri, să părea ceva în barca asta trecând tăcută ca un duh al apelor. Guvernorul era cufundat în gândurile sale, soldaţii respecta reveria lui şi vâslaşii supuindu-se fără mulţumire, îşi împlinea trişti manevrele după semnile ce priimea de la pilot. Deodată o lucire meteorică, desprinzându-se din cer, se slobozi în lac. Amândoi vâslaşii se uitară unul la altul. Pilotul îşi făcu cruce.

— Ce este? zise Guessler.

— Nimic, încă nimic pân' acum, răspunse bătrânul marinar, însă zic că o stea ce cade din cer este o înştiinţare ce ne dă sufletul unei persoane ce ne e scumpă.

— Şi înştiinţarea e de bine sau de rău?

— He! murmură pilotul, cerul rar se osteneşte a ne trimite vestiri de bine, pentru că ştie că fericirea e pururea binevenită.

— Aşadar, steaua asta e un semn rău?

— Vâslaşii bătrâni cred că, dacă un asemenea lucru se întâmplă în ceasul îmbarcării, este mult mai bine să se întoarcă cineva de mai are vreme.

— Bine, dar dacă cere trebuinţa numaidecât a-şi urma drumul?

— Atunci trebuie să se odihnească cineva pe cugetul său şi să-şi lase zilele în paza lui Dumnezeu.

O adâncă tăcere urmă acestor cuvinte, şi barca luneca pe apă ca cum ar fi avut aripile unei pasere.

Dar, de la arătarea meteorului, pilotul îşi în turna ochii îngrijiţi spre partea răsăritului, căci de acolo era să-i vie prevestitorii relilor veşti. Curând nu mai avu îndoială de schimbarea atmosferii; cu cât se apropia ceasul dimineţii,stelile să-ngălbinea pe cer, nu întru o lumină mai vie precum le e obiceiul, ci, ca când o mână nevăzută ar fi tras un văl de aburi între pământ şi cer. Cu un sfert înaintea luceafărului de zi, vântul încetă de tot; lacul, din azuriu se făcu cenuşiu şi apa fără a fi clătită de vreun vânt, clocotea ca când ar fi vrut să fiarbă.

— Coborâţi vela, strigă pilotul.

Amândoi marinarii se sculară lângă catarg, dar până a nu apuca să facă porunca ce li se dase, valuri mici încununate de spume venea iute despre Brunen drept spre barcă.

— Vântul, vântul, strigă pilotul. Daţi jos tot!

Dar, sau nevrednicie din partea acelor căror era adresate aceste porunci, sau că vreun nod rău făcut împiedeca manevra, vântul sosise până a nu se coborâ vela. Barca surprinsă tremură ca un cal ce aude zbieratul unui leu, apoi începu a sări ca şi el; în sfârşit, se în turnă de sine, ca cum ar fi vrut să fugă de strânsorile unui asfel de puternic luptător; dar în mişcarea asta înfăţişă coastele către vrăjmaş. Vela se îmflă deodată ca cum ar fi vrut să se spargă, barca se plecă încât puţin lipsi să se răstoarne, în momentul acesta pilotul tăia cu cuţitul frânghia ce o ţinea, vela flutură un minut ca un steag în vârful catargului unde se mai ţinea încă; în sfârşit, legăturile ei se rupseră şi ea se râdică ca o pasere de suflarea vântului şi barca se îndreptă. Cele întâi raze a zilei se arătară. Pilotul se puse iar la cârmă.

— Bine ai zis, îi zise Guessler, că vestea era adevărată şi întâmplarea n-a zăbovit.

— Gura lui Dumnezeu nu e mincinoasă ca a oamenilor, şi greşaşte cine nu ascultă înştiinţările sale...

— Socoţi c-om fi scăpaţi cu atâta sau avem a cerca vrun vifor?

— Se întâmplă uneori că duhurile văzduhului şi a apelor se folosesc de lipsa soarelui ca să facă asfel de sărbători fără voia Domnului; şi atunci, întru lumina zilei, vânturile tac şi fug, ducându-se unde se duc întunericele. Dar cele mai adeseori este glasul Domnului care a zis viforului să sufle. Atunci el trebuie să-şi împlinească solia sa întreagă şi vai de acei asupra căror e trimis.

— Nu vei uita, nădăjduiesc, că este şi viaţa ta în primejdie, precum şi a mea.

— Aşa este, stăpâne, ştiu că noi suntem toţi deopotrivă înaintea morţii, dar Dumnezeu este atotputernic, el pedepseşte pe cine va să pedepsească şi scapă pe cine va să scape. El a zis apostolului să meargă pe apă şi apostolul a mers ca cum ar merge pe pământ. şi oricât de legat şi de ferecat este greşitul măriei tale, el e mai sigur de mântuirea sa, dacă va fi în mila Domnului, decât orice om slobod subt blestemul său.

— Vâsleşte, Frantz, vâsleşte, să îndreptăm prora spre vânt, căci nu ne-am mântuit încă; iată, iar vine asupra noastră...

În adevăr, valuri mai nalte şi mai spumoase decât cele ce întâi alerga amerinţit oare şi, deşi barca înfăţoşa prea puţin loc, vântul care le urma o făcu să lunece înapoi cu aceeaşi răpejune ca o piatră lată pe care un copil o face să salte pe faţa apei.

— Dar, strigă Guessler, încetând a înţelege primejdia, dacă vântul ne este împrotivnic ca să mergem la Brunnen, ne va prii ca să ne înturnăm la Altorf.

— Aceasta am gândit-o eu, urmă pilotul şi iată pentru ce mai de multe ori m-am uitat într-acolo. Dar, uită-te la cer, stăpâne, şi vezi norii ce trec între Dodiberg şi Titlis, vin despre St. Gothard şi urmează cursul Reussei; acesta e o suflare împrotiva acelii ce râdică aste valuri şi le împinge, şi până în cinci minute o să se întâlnească.

— Şi apoi, atunci?

— Atunci e ceasul unde va trebui ca Dumnezeu să gândeascâ la noi sau noi să gândim la Dumnezeu.

Proorocia pilotului n-a zăbovit a se împlini. Amândouă vijăliile ce înainta una asupra altia se întâlniră în sfârşit. Un fulger străluci, şi un tunet straşnic vesti că lupta începuse.

Lacul n-a întârziat a se împărtăşi de această revoltă a elementelor: valurile sale, pe rând împinse şi respinse de împrotivite suflări, se umflără ca când un vulcan subtmarin le făcea a clocoti şi barca părea că nu le e mai grea decât unul din fulgii care zbura albi pe creştetul lor.

— Primejdia e de moarte, zise pilotul; cei ce n-au treabă la manevre să îşi facă rugăciunele...

— Ce zici, cobe spurcată? strigă Guessler, şi pentru ce nu ai prevenit mai înainte?

— Ţi-am spus-o la cea întâi înştiinţare ce mi-a dat Dumnezeu, stăpâne... dar n-ai voit să mă asculţi.

— Trebuia să ieşi la mal şi fără voia mea.

— Am socotit de datorie a mă supune măriei-tale, precum e a măriei-tale să te supui împăratului, precum e a împăratului să se supuie lui Dumnezeu.

În momentul acesta un val furios veni să se sfarme de coastele barcei, o coperi şi azvârli în ea o palmă de apă.

— La lucru! domnilor arcaşi! strigă pilotul, daţi lacului înapoi apa ce ne trimite, căci şi fără de asta suntem destul de încărcaţi. Iute! iute!... un al doilea val ne cufundă, şi oricare e puterea morţii, tot este de datorie omului să se lupte cu dânsa.

— Nu vezi tu nici un chip de scăpare, şi n-a mai rămas nădejde?...

— Nădejde este totdauna, stăpâne, deşi omul mărturiseşte că ştiinţa sa este nefolositoare, căci mila Domnului este mai mare decât cunoştinţele omeneşti.

— Cum ai putut lua o asemenea răspundere, neştiindu-ţi mai bine meşteşugul, ticălosule! murmură Guessler.

— Cât pentru meşteşugul meu, stăpâne, răspunse bătrânul marinar, sunt patruzeci ani de când nu fac altă, şi nu e poate în toată Elveţia decât un om mai bun pilot decât mine...

— Apoi pentru ce nu e aici, în locul tău? strigă Guessler.

— Aici e, stăpâne... zise pilotul.

Guessler să uită la bătrân cu mirare.

— Porunceşte să deslege pe vinovatul, căci daca mâna unui om ne poate scăpa în acest ceas, apoi numai el e...

Guessler priimi. Un uşor zâmbet de triumf trecu pe buzele lui Wilhelm.

— Ai auzit? zise bătrânul marinar, tăind legăturile cu cuţitul.

Wilhelm făcu un semn din cap, întinse braţele ca un om ce se vede iarăşi slobod şi merse de se puse la cârmă în locul bătrânului care, stând gata a-l asculta, se puse în rând cu vâslaşii.

— Nu mai ai o velă, Rudenz? zise Wilhelm.

— Am, dar nu e vreme încă.

— Găteşte-o şi stai gata s-o pui. Bătrânul îi căută cu mirare.

— Iar voi, urmă Wilhelm, adresându-se la marinari, la vâsle, băiaţi, şi opintiţi când vă voi zice. Atunci strânse cârma; barca, surprinsă de astă iute manevră, stătu un minut, pe urmă, ca un cal care cunoaşte superioritatea celui ce-l încalică, se înturnă în loc.

— Vâslaşi, strigă Wilhelm la luntraşii cari, îndoindu-se pe lopeţile lor, făcură să meargă barca în direcţia cuvenită cu toată împotrivirea valurilor.

— Aşa, aşa, murmură bătrânul, şi-a cunoscut stăpânul şi se supune.

— Am scăpat dar! strigă Guessler.

— He! zise bătrânul, uitându-se în ochii lui Wilhelm, încă nu; dar suntem în bun drum, căci mă pricep. Aşa, pre sufletul meu, tu ai dreptate, Wilhelme, trebuie să fie între amândoi munţii malului drept un vânt, piste care dacă vom da, ne va duce în zece minute pe celalalt mal; tu ai gâcit drept, asta ar fi cea întâia dată ce ar fi aşa sărbătoare pe lac fără să se amestece vântul de apus; şi, ţine, iată-l, suflă, ca când ar fi împăratul lacului.

Wilhelm se întoarse spre locul arătat de bătrânul pilot, o vale despărţea ambii munţi şi pe văgăuna aceea vântul de apus sufla cu o aşa repejiune încât făcea un deosebit drum pe lac. Wilhelm plecă pe el făcând semn vâslaşilor să lase lopăţile şi pilotului să urce vela. îndată barca începu a alerga spre baza Axembergului.

Adevărat, până-n zece minute, precum prezisese bătrânul şi pân a nu ieşi din mirare Guessler şi strejarii săi, barca era aproape de mal. Atunci Wilhelm porunci să coboare vela şi, făcându-se că se pleacă ca să lege o funie, puse mâna stângă pe arbaleta sa, strânse cu dreapta cârma, barca se suci îndată şi Wilhelm sări uşor ca o căprioară şi căzu pe o stâncă ce se vedea din apă, în vreme ce barca, împinsă de săritul lui, se în turna la adânc; c-o a doua sărire Wilhelm fu pe pământ şi acum era în codru, când Guessler şi strejarii săi se dismeţiră.

Îndată Guessler porunci să tragă la mal ca să trimită, gonaşi după fugar; nu a fost greu, două trageri de vâsle ajunseră ca să aducă barca la pământ. Un marinar sări, tinse un lanţ şi, cu toate valurile, dezbarcarea se făcu fără primejdie; pe loc un arcaş purcese pentru Altorf, cu poruncă să trimită călăreţi la Brunnen, unde era să-i aştepte guvernorul.

Cum a sosit în satul acesta, Guessler porunci să trâmbiteze că acel care va da pe Wilhelm, va priimi cinzeci mărci de argint şi va fi scutit de dajdie, el şi urmaşii săi până la al treile neam; tot aceasta se făgădui şi pentru Conrad de Baumgarten.

Pe la amiază caii şi oamenii sosiră; Guessier, plin de dorinţa răzbunării, nu mai zăbovi şi plecă îndată pentru satul Art unde avea de luat aspre măsuri asupra ucigaşilor guvernorului de Schvvanau; la trei ceasuri ieşea din acest sat şi, mergând pe marginea lacului Zug, sosi la Immensee, pe care îl trecu îndată şi luă drumul spre Küssnach.

Acestea urmaseră toate într-o zi rece şi posomorâtă a lunei lui noiemvrie; venea sară şi Guessler, vrând a sosi pân a nu înnopta, la cetate, silea cu pintinii calul său ce intrase în drumul strâmt a Cusnahului. Sosind în capăt, merse mai încet, fâcând semn scutierului său să s-apropie. Scutierul, care pentru respect rămasăse mai în urmă, se înainta, strejarii şi arcaşii urma mai departe; merseră asfel câtăva vreme far a vorbi, în sfârşit, Guessler, înturnând capul spre el, i se uită ca cum ar fi vrut să citească pân în fundul sufletului său. Pe urmă:

— Niklaus, îmi eşti credincios? îi zisă.

— Iartă-mă, stăpâne, niciodată nu m-aşteptam la o asemenea întrebare...

— Gândeşte bine, urmă Guessler, căci îţi cer un răspuns hotărât.

— Răspunsul meu, stăpâne, este că afară de datoriile mele către Dumnezeu şi către împăratul, sunt gata la orice porunci îmi veţi da.

— Să te duci în astă seară la Altorf, de unde vei lua patru oameni şi cu ei să mărgi la Burglen, şi numii acolo să le spui ce au să facă.

— Şi ce vor trebui să facă, stăpâne?

— Să puie mâna pe femeia lui Wilhelm şi pe tuspatru copiii lui şi îi aduci în cetăţuia de Küssnach, unde îi voi aştepta, şi apoi ştiu eu.

— Te înţeleg, stăpâne.

— Va trebui el să s-arate, căci fieştece săptămână de întârziere va costisi viaţa unui copil şi cea de pe urmă, femeii.

Guessler n-apucase bine să mântuie cuvântul, când ţipă, scăpă dârlogii, întinse braţele şi căzu de pe cal; scutierul sări ca să-l ajute dar nu mai era vreme, o săgeată îi petrecuse inima.

Asta era săgeata pe care Wilhelm Tell o ascunsese subt haina sa, când Guessler l-a silit să săgeteze un măr de pe capul copilului său în piaţa publică de la Altorf.

Noaptea duminecii spre lunea următoare, conjuraţii s-au adunat la Grutâi. Moartea lui Guessler ceruse această adunare.

Mulţi era de socotinţa să grăbească ziua slobozeniei şi din numărul acelor era Conrad de Baurngarten şi Melhtal.

Dar Walter Furst şi Werner Stauffacher s-au împrotivit zicând că negreşit vor afla pe cavalerul de Landenberg îngrijit şi cu bună pază, care ar face espediţia mult mai de îndoială, în vreme ce din împotrivă, dacă ţara va rămânea liniştită cu toată moartea lui Guessler, el o va socoti ca urmarea vreunii particulare răzbunări şi se va mulţumi a căuta numai pe ucigaş.

— Dar aşteptând, strigă Conrad, ce să va face Wilhelm? Ce se face familia sa? El mi-a scăpat viaţa şi eu să...

— Wilhelm şi familia sa sunt în siguranţă zise un glas din grămadă.

— Apoi n-am ce mai zice, răspunse Conrad.

— Acum, zise Furst, să socotim planul.

— Dacă cei mai bătrâni îmi vor da voie să vorbesc, zise ieşind înainte un tânăr din Unterwaldul de Sus, numit Zagheli, eu aş propune un lucru.

— Ce lucru? zise bătrânii.

— Să iau asupra mea luarea castelului de Rossberg.

— Şi câţi oameni cei tu pentru aceasta?

— Patruzeci.

— Ia sama că castelul de Rossberg este unul din cele mai întărite din tot ţinutul.

— Eu am chip să intru.

— Cum?

— Nu poci spune, răspunse Zagheli.

— Eşti sigur să găseşti acei patruzeci oameni ce îţi trebuiesc?

— Sunt sigur.

Zagheli reintră în grămadă.

— Eu, zise Stauffacher, dacă îmi vor lăsa această întreprindere, mă însărcinez cu castelul de Schwanau.

— Şi eu, adăougă Walter Furst, voi lua cetăţuia de Uri.

Într-un glas să priimiră aste două propuneri din urmă. Fiecare conjurat se îndatori în vremea de cinci săptămâni ce mai era până la ziua hotărâtă, să adune ostaşi dintre prietenii lui cei mai bravi şi, până a nu să despărţi, hotărâră steagurile subt care avea a merge. Uri alese un cap de taur cu o verigă ruptă spre pomenirea jugului ce avea să rupă; Schwitz, o cruce, spre aducerea-aminte a patimilor Domnului nostru şi Unterwalden două chei în cinstea sfântului apostol Petru care era foarte slăvit la Sarnen.

Precum prevăzuseră bătrânii, uciderea lui Guessler fu socotită ca o urmare de particulară răzbunare. Zadarnicilc cercetări pentru Wilhelm să mai potoliră, neavând nici o ispravă, şi toate să liniştiră în tustrei ţinuturile, până în ziua când era să izbucnească conjuraţia.

Seara, la 31 dechemvrie, guvernorul castelului de Rossberg vizită după obicei, posturile, aşăză streji, dete parola (mot d'ordre) şi porunci să tragă clopotul de culcare (couvre-feu). Atunci însuşi castelul păru că adormi ca şi lăcuitorii săi; luminile să stinseră una după alta, zgomotul amuţi puţin câte puţin şi numai strejile de prin vârful turnurilor întrerupea astă tăcere prin sunetul regulat a paşilor lor, şi strigările de privighere repetate din sfert în sfert.

Însă cu toată această închipuire de somn, o ferestruie ce da asupra şanţurilor castelului să deschise câtinel; o tânără copilă de optsprezece sau nouăsprezece ani scoase capul cu sfială şi, cu toată întunecimea nopţii, se uită în şanţul castelului. Pe urmă slobozi numele: Zagheli.

Numele acesta fusesă zis atât de încet încât l-ar fi putut lua cineva că e un suspin al vântului sau o murmură a pârâului. Dar fu auzit şi un glas mai tare şi mai îndrăzneţ, măcar că tot încet, răspunse prin numele Anneli.

Juna copilă rămasă un minut neclintită, cu mâna pe pept ca cum ar fi vrut să oprească bătăile inimii.

Numele Anneli să auzi de al doilea.

— Dar, dar, murmură ea, plecându-se spre locul de unde părea că îi vorbeşte duhul nopţii, te auz, preaiubitul meu... dar iartă-mă, mi-e tare frică!. . .

— De ce te poţi teme? zisă glasul; toată lumea doarme în castel, numai strejile priveghează pe vârful turnurilor... nu te poci vedea şi de abia te auz, apoi cum socoţi tu că ele o să ne vază sau o să ne auză!...

Fata nu răspunse; ci lăsă să cadă nu ştiu ce. Acesta era capătul unei funii, la care Zagheli legă o scară, pe care Anneli o trasă la ea şi o înţepeni de ferul ferestrii. Un minut apoi, tânărul intră în camera sa. Anneli vru să tragă scara de frânghie.

— Îngăduie, preaiubita mea, îi zise Zagheli, căci îmi mai trebuie scara asta şi să nu te sparii de cele ce-o să se petreacă, căci cel mai mic cuvânt, cel mai mic ţipet din partea ta ar fi moartea mea.

— Dar ce este?... pentru Dumnezeu!... zise Anneli. Ah! suntem prăpădiţi!.. . uită-te! uită-te! şi ea îi arăta un om ce să ivise la fereastră.

— Ba nu, Anneli, nu suntem prăpădiţi, căci aceştia sunt prietini.

— Dar eu, eu sunt necinstită! strigă tânără copilă, ascunzându-şi faţa cu mâinile.

— Dimprotivă, Anneli; ei sunt marturi jurământumi ce îţi fac să te iau de soţie cum să va mântui patria.

Copila s-a aruncat în braţele amorezului ei. Cei douăzeci tineri s-au suit unul după altul, pe urmă Zagheli trase scara şi închise fereastra.

Îndată ei să împrăştiară înlăuntru. Garnizona surprinsă dormind nu făcu nici o împrotivire; conjuraţii închiseră pe nemţi în închisoarea castelului, îmbrăcară uniformile lor şi steagul lui Albert urmă a flutura pe cetăţuia care a doua zi deschise porţile sale la ceasul obicinuit.

Pe la amiază streaja din vârful turnului zări mulţi călăreţi care venea în fuga mare spre cetăţuie. Doi conjuraţi să puseră la poartă, ceilalţi să înşirară în curte. Piste zece minute cavalerul de Landenberg trecea podul care să rădica în urma lui. Cavalerul era prins ca şi garnizona.

Planul lui Zagheli avusese cea mai bună ispravă. Am văzut că douăzeci din acei patruzeci oameni trebuitori la întreprindirea sa intrase cu el în castel şi îl stăpânise. Ceilalţi douăzeci luasără drumul la Sarnen.

În ceasul ce Landenberg ieşea din Castelul rigal de Sarnen ca să se ducă la biserică, aceşti douăzeci oameni îi ieşiră înainte aducând daruri, după obicei miei, capre, găini; guvernorul le zise să intre în castel şi îşi urmă drumul. Sosind la poartă, ei au scos de subt hainile lor fiare ascuţite pe care le au pus în vârful toiegilor şi au stăpânit castelul. Atunci unul din ei să sui pe zid şi strigă de trei ori cu cornul. Acesta era semnalul orânduit, mari strigări de revoltă să auziră din uliţă în uliţă. Au alergat la biserică ca să puie mâna pe Landenberg; dar, prinzând de veste, sări pe cal şi fugi spre castelul de Rossberg. Aceasta o prevăzuse Zagheli.

Cea mai mare căutare şi cinste avu baliful împărătesc. Seara ceru să se mai răcorească pe zidurile cetăţii. Zagheli îl întovărăşi. De acolo putea vedea tot locul supus de cu sară cârmuirii sale. şi, înturnând ochii de la steagul unde cheile Unterwaldului au fost luat locul pajurei de Austria, îi pironi spre Sarnen, stând nemişcat şi gânditor.

În celalalt unghi a parapetului era Zagheli şi el nemişcat şi gânditor.

Cu ochii pironiţi spre deosebite părţi, amândoi aceşti oameni aştepta, unul un ajutor pentru tiranie, altu un sprijin pentru libertate.

Piste puţin o flacără străluci pe vârful Axembergului. Zagheli slobozi un strigăt de bucurie.

— Ce flacără e aceea? zise Landenberg.

— Un semnal.

— Şi ce însemnează acel semnal?

— Că Walter Furst şi Wilhelm Tell au luat cetatea Urijoch.

Strigările de bucurie ce să auziră atunci în toată cetatea adeveriră spusele lui Zagheli.

— Toţi Alpii s-au prefăcut în volcan? strigă Landenberg; iată acum Righi se aprinde.

— Aşa, aşa, răspunse Zagheli sărind de bucurie, şi el înalţă steagul libertăţii.

— Cum, murmură Landenberg, şi acesta e vrun semnal?

— Aşa, şi acest semnal vesteşte că Werner Stauffacher şi Melhtal au luat castelul de Schwanau. Acum întoarce-te de astă parte, domnul meu.

Landenberg nu să putu opri de a nu striga de mirare, văzând şi palatul încununându-se cu o diademă de foc.

— Şi iată, urmă Zagheli, aceea ce vesteşte celor din Uri şi din Schwitz că fraţii lor din Unterwald n-au rămas în urmă şi că au stăpânit castelul de Rossberg şi au luat prins pe baliful împărătesc.

Nouă strigări de bucurie răsunară prin cetate.

— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu mine? zise Landenberg lăsând capul în jos.

Avem de gând, domnul meu, să te punem să juri că niciodată nu vei mai intra în cantoanele Uri, Schwitz şi Unterwald, că niciodată nu vei purta armele împrotiva confederaţilor; că niciodată nu vei îndemna pe împăratul să ne facă război, şi după ce vei face acest jurământ, vei putea să te duci unde vei voi.

— Şi îmi va fi iertat să-mi dau seamă la suveranul meu?

— Negreşit, răspunse Zagheli.

— Bine, zise Landenberg. Acum aş vrea să mă cobor în apartamentul meu, un aşa jurământ trebuie socotit mai vârtos când are cineva gând să-l păzească.

V

Împăratul Albert

Întâmplările, astă dată, să părea că au favorizat pe confederaţi în tot felul. Noul an a libertăţii sunase pentru Elveţia la 1 ianuar 1308 şi la 15 a acestei luni, până a nu sosi încă veste la împăratul, el află stricarea armiei sale în Turinga; porunci îndată o nuouă strângere de oşti, vesti că va mergi însusi în capul lor, şi făcu cu obicinuita lui hărnicie toate gătirile astei nuouă campanii; ele era abia sfârşite, când cavalerul Beringuer de Landenberg sosi de la Unterwald şi îi spuse cele ce să întâmplasâ.

Albert îl ascultă cu nerăbdare şi necrezare, apoi când nu îi mai rămasă nici o îndoială, întinse braţul în direcţie celor trei cantoane şi jură pe sabia sa şi pe împărăteasca sa coronă să piarză până la cel mai din urmă din acei ticăloşi ţărani, cari, vor fi luat parte la revoltă. Landenberg făcu ce putu ca să-l întoarcă din idei de răzbunare; dar toate fură în zădar, împăratul zisă că va merge el singur împrotiva confederaţilor şi însemnă la 24 făurar ziua plecării oştilor.

La 1 mai 1308 armia împărătească sosi pe ţărmurile Reussei; dar acolo moartea aştepta pe Albert, căci Ioan de Suaba, nepotul său, fiu al lui Rodolf, mai micului său frate, văzând că nu se pleacă a-i da moştenirea părintească, îl ucisă împreună cu alţi tovarăşi ai săi, în vreme ce armia era încă pe celalalt mal, şi ei plecară de fugă care încotro; lăsând pe Albert murind fără ajutor. O femeie săracă, care trecea, alergă spre el şi şeful imperiului german îşi dete duhul în braţele unei cerşătoare care îi ştergea sângele cu strenţe.

Această întâmplare a întârziat campania, dar duca Leopold, fiul său, să gătea de război; după poruncele sale, contele Othon de Strassberg se găti a trece Brunegul cu patru mii de luptători. Mai mult de o mie oameni fură armaţi de guvernorii de Welisau, Walhausen, Rohlenburg şi Luţernai pentru ca să surprindă Unterwaldul despre lac. Iar duca merse către Schwitz cu fruntea oştilor sale şi aducând în urmă cară încărcate cu funii ca să spânzure pe rebelii.

Confederaţii adunară în pripă treisprezece sute de oameni din care patru sute din Uri şi trei sute din Unterwald. Acest trup fu dat subt povăţuirea unui bătrân şef numit Rodolf Reding de Bibereck, în esperienţa căruia tustrei cantoanele avea mare încredere. La 14 noiemvrie mica armie îşi luă poziţie pe coasta muntelui Sattel, având la picioare mlaştini şi în dos lacul Egeria.

Fiecare îşi alesese postul de noapte, când o nuouă trupă de cincizeci oameni se înfăţoşa.

Aceştia era surghiuniţii din Schwitz, care venea să ceie la fraţii lor să-i priimească spre obşteasca apărare, oricât era de vinovaţi. Rodolf Reding să sfătui cu cei mai bătrâni şi mai înţelepţi şi răspunsul fu de laolaltă că nu trebuia a comprometa sfânta pricină a libertăţii priimind oameni pătaţi pintre apărătorii săi. Prin urmare, li să porunci să nu cuteze a se lupta pe pământul de Schwitz. Ei s-au dus, au mers o parte din noapte şi s-au aşăzat într-un codru de brazi ce era pe vârful unui munte, pe pământul de Zug.

A doua zi, în faptul zilei, confederaţii văzură strălucind lancele austrienilor. Din partea lor cavalerii văzând micul număr al acelor ce îi aştepta ca să le oprească trecerea, se deteră jos de pe cai şi, nevrând a le lăsa cinstea să înceapă ei atacul, merseră înaintea lor. Confederaţii îi lăsară să să suie pe munte şi, când îi văzură obosiţi de greutatea armelor lor, să răpeziră asupra lor ca o avalanşă. Toţi câţi se ispitiră a să sui la acest fel de asalt fură răsturnaţi din cea întâi izbire, şi acest şiroi de oameni merseră de-şi deschiseră un drum în şirurile călărimei pe care o împinsă piste pedestraşi, atât de straşnică şi desnădăjduită fusese izbirea.

În acel minut să auziră mari ţipete la coada armiei. Stânci ce părea că să desprind singure să cobora săltând şi brăzduia rangurile, zdrumicând oameni şi cai. Ar fi putut socoti cineva că muntele să însufleţisă şi, vrând să ajute pe munteni, îşi scutura coama ca un leu. Soldaţii înspăimântaţi se uitară unul la altul şi, văzând că nu putea da moarte pentru moarte, s-au cuprins de groază şi începură a da înapoi, în momentul acesta, avangarda turtită de măciucele căptuşite cu fer a păstorilor dete îndărăt în neorânduială. Duca Leopold se socoti încongiurat de oşti număroase, porunci, sau bine zicând, însuşi dete pilda de retiradă, el mai întâi lăsă câmpul războiului şi în aceeaşi seară, zice un autor contimporan, fu văzut la Winterthur galben şi întristat, iar contele de Strassberg să grăbi a trece îndărăt Brunigul, auzind sfărmarea austrianilor.

Aceasta fu cea întâi biruinţă ce câştigară confederaţii. Floarea nobilimei imperiale căzu subt lovirile unor săraci păstori şi proşti ţărani şi sluji de îngrăşare acestui nobil pământ al libertăţii. Bătălia s-a numit Morgenstern, căci să începusă întru lumina stelii dimineţii.

Asfel numele oamenilor de Schwitz să făcu vestit în lume şi, din ziua acestei biruinţi, confederaţii luară nume de şviţeri. Uri, Schwitz şi Unterwalden să făcură centrul pe lângă care veniră pe rând de să aşăzară celelalte cantoane pe care tractatul de la 1815 le a adus la număr de douăzeci şi două.

Cât pentru Wilhelm Tell, care luasă o parte atât de înseninătoare în această revoluţie, după ce îi găsim urma pe câmpul bătăliei de Laupen, unde s-a luptat ca un simplu arbaletier, cu şapte sute oameni din micele cantoane, îl perdem din vedere ca să-l aflăm în ceasul morţii sale, care a urmat precum spun, în primăvara anului 1354. Topitul zâpedelor îmflase apa Schachen care luasă o casă cu ea. în mijlocul râsipurilor, Tell văzu plutind un leagăn şi auzi ţipetile unui copil, să aruncă îndată în şiroi, prinsă leagănul şi îl împinse la mal, dar când era să iasă şi el, lovirea unei bârne îl ameţi şi să făcu nevăzut.

Sunt oameni aleşi, a cărora moarte le încoronează viaţa.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA