Editura Global Info / Literatură

Constantin Negruzzi

Moraliceşti haractiruri

CAPITOLUL ÎNTÂI - PENTRU NESTATORNICIE

Nestatornicie este o ades schimbări a socotinţei, iar nestatornicul îi aşa că el lasă cele mai buni socotinţi mai mult pentru nătângime decât pentru o dreaptâ judecată şi, după cum el esti foarte nerăbdător ca să socotească cu înţălepciune faptele sale, aşa vre să-ş urmezi şi să-ş facă toate lucrurile după fantasia şi plăcerea lui; nici o dreptate sau înţălepciuni nu poate pune hotar patimilor sale, fiindcă este înfierbântat şi iute cătrâ dânsâle. Di-i placi ceva, în menuntul ci să bucură de dânsâle le şi urăşte. Toate mişcările sale samănă fulgerului cari, când luceşti, şi treci. Ura şi dragoste lui nu ţân mai mult decât ca o nălucire. De întră în inima lui niscaiva bune gânduri, nu le găzdăluieşti în sâni mai mult decât o noapte iar, de-i vin iarăş piste puţân, le peripiisăşti numai ca pe nişte oaspeţi, iar nu ca pe nişti prietini. Socotinţa sa este aşa de cu îndoială, încât în menuntul acesta nu ştie ci are să facă în celalalt, căci schimbă pe tot menuntul socotinţa, precum schimbă luna faţa. El nu are prietin, ca să-l iubascâ cineva, nici vrăjmaş de care să-ş teamâ, căci iubire lui esti fărâ statornicie şi urâciune lui fărâ multă ţineri, măcar că pe fiiştecari zi faci nouă închipuiri, dar poate cineva zâci că nu faci niciuna, căci schimbându-le des, îndată le şi uită. Atâta iubeşti schimbările, încât s-ar bolnăvi de ar fi numai un feli de pitreciri. De va privi cineva năravurile, socotinţâle şi obiceiurile lui, mai va puté credi că el s-au făcut mai mult din ce dintăi materii decât din celi patru elementuri, şi, măcar că întru adevăr nu este nimic, dar poate să fie la faţă toate, orice vrea şi orice nu vrea cineva. El urmează pe ceilalţi ca un rob: orice lucru îi vesăleşti auzul, îi stăpâneşti şi sufletul; fiiştecari zi îi pricinuieşti măhniciuni şi bucurii. El este un strein în casa lui: momiţă în alte locuri şi orice altă mai mult decât el.

CAPITOLUL AL 2-LE - PENTRU NEMULŢÀMIRE

Nemulţămirea este o neplăceri a sufletului pentru starea aceastâ de acum. Iar nemulţămitul esti aşa, că niciodatâ nu-i flămând, nici sătul, şi gura lui izvorăşti de-a purure parapone. Din toate vremile urăşti pe această ci eşti, şi numai ce trecutâ este orighinalul mierării şi a laudelor lui. Se vede că vrea să catorthosească în slujirea lui mai mult decât Dumnezeu, care nu poate schimba cele ce s'au făcut; el nu bagă în samâ nicicum aceea ci are, căci este foarte lipit la aceea ci nu ari. Niciodatâ nu poartă grijă pentru aceea ci este, căci grijăşti totdeauna pentru aceea ci nu este. De-i scoate prietinu la masă ce mai bună bucată, o ia cu o mulţămire întovărăşită cu posomorâri şi cârtire, zâcând: că nu socoteşti de fericiţi nici o adunări unde nu poate cineva trăi cu slobozănii şi că mai plăcut este să-ş aleagâ cineva sângur bucăţile decât să le iei de la alţii. El criticarisăşti şi poroncile lui Dumnezău şi rânduiala firii şi darurile norocului, însurare esti o mari greutate; neânsurare, singurătate; slava, foarte zavistuită; prostia neamului, catafronisâtă; postul, foarte greu; lege pre cumplită; bogăţie, foarte supărătoare; sărăcie, pre necinstită; cuvintile lui trebui să fii dogme nesmintite, şi socotinţile lui, pravili hotărâtoare. Urâciune lui curge numai din mici fantasii, şi o ră şi deosăbitâ idiomă ci cari i-au făcut catigorie atâta obicei, încât şi însuş fapta bună nu este scăpati de ocările şi catigoriile sale: zavistia îl faci uscat şi posomorât. El de-a purure află oareşcare lipsă sau nesăvârşâre în stare lui, pănâ când vedi încâ lângâ dânsul oameni care sunt tot cu aceeaş stări şi cinste cu el, şi nu oftează atâta pentru a lui nenorociri, cât mai mult pentru a altor oameni fericire. Ce mai mari a lui bucurie este să vorbascâ de vărsări de sânge, morţi, îngiungheri şi traghiceşti istorii. Numai frica îl ţâne ca să nu fii nemilostiv, căci de n-ar avé sufletul fricosului, ar avé totdeauna inima vânzătoriului, fiindcă fericire celoralalţi oameni mai mult îl amărăşti decât a lui poate să-l vesăleascâ, moari; nu atâta de măhniciune când el pică, cât de nemulţămiri când alţii să râdică.

CAPITOLUL AL 3-LE - PENTRU LENEVIRE

Lenevire esti o şâderi fărâ lucru. Iar leneşul esti aşa, că nu ştii ci vra să zâcă viaţă lucrătoare, nici socoteşte altâ ziua şi noapte decât cum să scape de lucru, şi treaba lui ce mai lungâ şi obicinuită eşti somnul. El să mişcâ ca o mihanii, umblă ca un podalgos, şade ca un idol fărâ suflare, să scoală ca un olog şi să vedi că pari că n-au adus închieturi în lumi. El vorbeşti mai mult prin vis decât treaz şi visazâ mai mult când îi treaz decât când doarme. Bucătărie, masa şi aşternutul sunt luptile cinstii, unde dobândeşti nemurirea lui. De hotărăşti să metahirisascâ mânile, nu o faci pentru alta decât ca sâ-şi umple pânticile. El să îngreuie mai mult să spui aceli ci nu au făcut, decât alţii să istorisascâ aceli ci au făcut. Să vedi că s-au zâdit mai mult pentru ceea lumi decât pentru aceasta, şi să bucură atâta să opreascâ pe alţii de la treabă, cât şi el să nu facâ nimica. El urăşti atâta lucru, încât mai bine voieşti să moarâ de foame decât să-s ostineascâ, sau mai bine să caliceascâ decât să lucrezi, şi protimisăşti să-s isterisascâ de o mii de lucruri întru aceastâ ticăloasă nesârguinţă decât să-s sâleascâ ca să le dobândeascâ. El este ucigaşu vremii, stricători tinereţii, dascăl a răutăţii şi, într-un cuvânt, o netrebnică sarcină pământului.

CAPITOLUL AL 4-LE - PENTRU NECREDINŢĂ (ADEVRA)

Necredinţa este o izgonire cu totul a slavii lui Dumnezău, iar necredinciosul nu vre să ştii nici un Dumnezău, decât că lumea este raiul său, şi el însuş idolul său. Cătrâ celi sfinte inima sa esti o bucată de carne moartă cari nu sâmţăşti nici frică, nici grij, nici mustrări de cuget. Alt stăpân nu are decât poftile lui. Minte eşti robul său, legea — comedie lui, sâmţâre — evanghelie lui şi pofta trupului său — canonul credinţii sale. Pe efsevie atunci învaţă a o făţarnici sau a o difăima, când ştie că să va folosi de dânsa. De nu să va întâmpla bine vreo lucrare a lui, huleşti pronie şi pe Dumnezău, pe care îl difaimă, iar de să va întâmpla după dorinţa lui, o socoteşte urmare a norocirii sau a minţii sale: norocul este idolul la cari să închini şi pe cari îl cinsteşti. Ilicrinia îi slujăşti numai pentru luare în râs. El dreptăţăluieşti toate răutăţile şi ocărăşti toate faptile bune; nu îş poate aduci aminte de moarte fărâ groază şi blestem, de cari să şi temi mai mult decât de pedeapsă, căci de ea esti încredinţat, iar de pedeapsă să află la îndoială. El mergi des pe la locurile celi sfinte, dar pentru pitreciri ca la theatru, ca să-ş sature ochii şi urechile şi ca să iei nouă materii de hulă. O, cum calcă şi celi omineşti şi dumnezăieşti, cât agiunge să-s măreascâ! şi de n-ar purta trup ominesc, ar puté zâci cineva că eşti mai mult drac decât om.

CAPITOLUL AL 5-LE - PENTRU NEMĂSURATA CHELTUIRI (ASOTIA)

Cheltuitoriu niciodatâ nu metahirisăşti lucruri potrivite cu puterile sale. Giocul cărţilor, berbantarie şi curvăsăriile nu îi lasâ în sfârşit nici celi de îngropări. Prostime, care îl numeşti darnic, îi plăteşti cu binecuvântări, încât dă şi cu îndurări îndată ci nu mai are nimicâ. El o are mai de cinste să-s numascâ un nemăsurat cheltuitori decât cu minte. El împarte de o potrivi avere lui cu prietini şi vrăjmaşi. Cine îl ştii înşălá mai frumos, aceluia îi dă mai mult decât celoralalţi: el faci aceea ci pofteşte inima lui. Nu ari alţi povăţuitori şi sfătuitori decât simţirile sale şi nu ştii chivernisi nici duhu, nici punga lui. înainte sa mergi grija, şi după dânsul urmează ticăloşie. El niciodatâ nu socoteşti vreme viitoare, dar priface lipsa în belşug, şi nu poate trăi fărâ o mie de lucruri pe cari o mii alţii nici le socotesc, în sfârşit, el esti mormânt viu a urmaşilor şi a strămoşilor săi.

CAPITOLUL AL 6-LE - PENTRU DISIDEMONIE

Disidemonul întemeiazâ credinţa sa pe o sfinţănie greşită. El nu iasâ întăi din casa lui păn nu-ş va tâlcui toate visurile. Frica întovărăşăşti sufletul lui, precum şi umbra trupul lui. De va călători şi-ş va aduci aminte pe drum că au purces întru o zi pe care babile o socotesc ră, să întoarce îndată acasâ. De va întâlni vreun călugăr sau iepuri, sau va vide vreun şerpi mort, sudori răci şi tremur de moarte îl cuprinde şi să socoteşti prăpădit. De va auzi vreo cucuveică pe casa megieşului său, sau va vidé sara vreun liliac zburând pe deasupra capului său, aleargâ cu multă grabă acasâ ca să-ş facă diata, şi aşază ale casii lui cu atâta fricâ, ca când i-ar ieşi sufletul într-acel ceas. Eclipsis a lunii la dânsul este un sămn rău; un meteor în atmosferă—o ursită, şi orice sunet din casâ—zuzătul unui tricolici.

De să va bolnăvi şi nu mai are nădejdi de scăpări, să mâhneşti mai mult pentru că au lucrat o duminecă după toacâ decât că au adichisit sau au înşălat pe cineva. El are mult sévas cătrâ toate locurile întunecoasă şi păreţii zugrăviţi. Toate drumurile sunt primejdioasâ pentru dânsul. Orice loc nu eşti sigur, şi orice păduri plină de tâlhari. Nici un om n-au văzut mai multe videnii, nici au avut mai multe prorociri. Acela cari vre sau prin cercări sau cuvânt, sau prin Sfânta Scriptură să-i arate înşălăciune disidemoniei lui, acela este neândumnezăit. Aceli ci el slăveşti trebui să fie evanghelii, şi părerea lui moare împreunâ cu dânsul.

CAPITOLUL AL 7-LE - PENTRU ÎNDRĂZNEALA CE FĂR CUMPĂNIRI

Nesocotitul îndrăzneţ să poate asămăna cu o înalţi zidiri cari stă pe stâlpi putrezi. Toate faptile lui sunt îndrăzneţi piste măsură, primejduincioasă, nesocotite, şi foarte rar folositoare, întinde vetrile şi pe furtună, ca când ar vré să-s lupte cu vânturile şi cu valurile: el socoteşti că trebui numai să poronceascâ norocului, şi toate lucrurile omineşti şi fireşti şi toate darurile şi rănile ceriului trebui să-l asculte. El dă dijghinuri calului său pe o potică pe cari alţii niciodatâ nu calcâ fărâ groază şi tremur, aleargâ pe malul unii râpe cu atâta siguranţii ca pe o câmpie, şi mergi fărâ nici să gândeascâ acolo unde ciuma au săcerat tot, afarâ de insecturi. De nu iasă bună vreo cercari a sa, defăimă numai pe noroc; şi de iasă bună, o socoteşti din vitejie lui. Toate faptile lui să rânduiesc de voia lui şi niciodată nu sunt analoghisâte cu puterile sale. Obraznic fiind la socotinţi şi nătâng la hotărârile sale, esti nenorocit la sfârşitul său.

CAPITOLUL AL 8-LE - PENTRU GRĂIRE DE RĂU

Grăire de rău esti o plecari a sufletului spre a grăi cineva rău de cielalţi oameni. Grăitoriu de rău nu lasâ nici un lucru necatigorisât: el difaimâ şi pe aceastâ evgheniceascâ faptă bună, zugrăvindu-o cu celi mai urâte văpsăle ci poate. Să închide în casa sa ca să alcătuiascâ minciuni, şi mergi în adunare oamenilor să versă huli. De să întâmplă cineva să grăiascâ de rău pe vreun om ci nu este de faţă, îl agiutâ şi el, pentru ca să-l înnegreascâ mai rău: nu poate ascunde nici ce mai micâ greşală a altora, dar o propovăduieşti pretudindine, mai vârtos o măreşti, şi de multe ori dintr-un ţânţari faci harmasari. Nu vedi bârna în ochiul său, dar caută paiu dintr-a frăţâne-său, nici vre să-s îndrepţi pe sâni, dar să sârguieşti a huli pe aproapile său. El varsâ ca un stomah stricat toate câte ari în sâni, şi, măcar că plata ce obşteascâ a grăitoriului de rău eşti să-s lepide de la Dumnezău, precum şi diavolul părintile său, şi să-s urascâ de toţi oamenii ca o ciumă stricătoare a oraşului, dar are o satanicească bucurie să înnegrească ipolipsul aproapelui său, să strice fericire lui şi să scurteză viaţa lui. Gura lui izvorăşte amărăciune şi vicleşug. Gâtlejul lui varsă blăstămuri şi ocărâ. Limba lui este săbii ascuţită. Voroava lui — otrava viperii.

CAPITOLUL AL 9-LE - PENTRU LĂUDARE CE MULTĂ

Lăudărosul zâci că esti învăţat şi procopsit, în vremi când nu ştie nici buchile. Să laudă că esti milostiv, şi de faci vre o milostenie, o propoveduieşti în tot oraşu, şi nu faci nici o milă fărâ martur. De agiută ceva spre meremetisâre vre unii vechi bisărici, sau spre aşăzare vre unii şcoli, poronceşti s-îi scrie numile cu slovi aurite în pridvoru bisăricii sau la poarta şcolii. El să fuduleşti cu strălucitile sali straie, precum păunul cu penile sale. Să laudă că are prietini pe toţi miniştrii şi nici vorbeşti altă decât de Curte, vrând să înşăle lume că ştii toate tainile cabinetului şi este în favorul domnului. Când să află în adunare cu alţii, scoate din buzunari cu prófasis că caută vreo hârtiuţă, feliuri de scrisori pe care însuş le-au făcut, când de la domn şi miniştrii Curţii, când de la episcopi şi arhierei, când de la înţălepţi şi învăţaţi. De-i va înfăţoşa cineva în vremi ce şădi la masâ vreun sânet de datorii, caută de dă a înţălegi celor ci şăd la masă împreună cu dânsul cum că îl întreabă pentru pricini politiceşti, şi să faci că-l cheamă la divan când creditoriul să laudă cu închisoare. De are o slugă, zâci că are atâţa de nici numile nu le ştii. El moare de foami şi îs freacâ dinţii cu periuţi. Să laudă că are diamanticale şi margaritariuri, când punga lui îi mai deşartă decât pânticile lui, şi di-l va asculta cineva, îi va povesti moşiile strămoşilor lui pe cari niciodată nu le-au avut, vitejiile lui, pe care le-au făcut numai în vis, şi călătoriile sale, pe care poate le-au făcut ca un copil pe hărţile gheograficeşti. El vre să s-arăte evghenist şi îş dă de gol prostia lui, cu cât mai mult umblă să o ascundă, Într-un cuvânt, el este un burduf plin de vânt, o armonii nepotrivită, mierarea nebunilor şi defăimare înţălepţilor!

CAPITOLUL AL 10-LE - PENTRU LINGUŞIRE

Linguşitoriul nu gândeşti la altă decât la folosul său. El nu află nici vedi undeva vreo lipsă sau cusur. Ochii săi paravlepsăsc orice rău şi prifac răutăţile în fapte bune. Gura lui să deschide numai ca să laude pe alţii. Cuvintile lui nu cuprind altă decât mierari. Din toate titlurile pe care deşărtăciune le-au aflat nu esti nici unul pe care să nu-l dei el orişicui. El nu cercetează dacâ ceea ce spuni îi minciună sau adivăr, agiunge să placă celui ce o spuni. Tot meşteşugul lui este o înşălăciuni musicească a căria canoane sunt minciuna şi călcare de giurământ. Cheltuieşti mai multă vremi ca să-ş măreascâ folosul decât norocire, şi să prifaci precum Protef în toate chipurile cu care să poate face plăcut celuialalt. De aude pe boieri zicând câ-i cald, el începi să asude, măcar de plesnesc pietrile de ger, iar, din împotrivă, de să jăluieşti boieriul câ-i frig, tremură, de să şâ topăsc metalurile de năduşală. Vorovind cu dânsul, îl înalţă pănâ la nouri, zicând: Tu eşti lauda neamului, mărirea patriei, slava înţălepţilor şi altile de aceste. El îi ceri sfat pentru toate, şi să supune cuvintelor lui ca unor sfinte poronci. Nu contineşti de a-l lăuda şi în nefiinţa sa, când ştii că va auzi sau să află vreunul din cei de faţă care îi va spune. Iar de să întâmplă de faţă boieriul, să făţărniceşti că adecă pentru măsurare vre a-ş tăinui lauda sa, dar nu vorbeşti niciodată atât de încet încât să nu vie întru urechile sale. El ştii îndrepta toate cusurile şi toate vicleşugurile, şi are meşteşug să puie la orice rană alifii, într-un cuvânt, el nu faci nici o deosăbire între bine şi rău, între cinste şi necinste, faptă bună şi răutate. Galantonul îl are de-a pururea lângă sâne, şi cel puternic la urechile sale. El este ciuma curţilor, prietinul mesii, idolul celor mari şi, în sfârşit, slujitori şi organ a diavolului.

CAP. AL 11-LE - PENTRU TRÂNDĂVIRE

Trândăvire este o ură a lucrării cei de trebuinţă, iar trândavul îş pune toată silinţa ca să nu facă nimica. El lucreazâ atâta ca să piardă vreme cât alţii să sâlesc ca să o câştige, şi dacă, zâcându-sâ, îi va da cineva ca să facă vreo treabă trebuincioasă, cel mai nătărău nu să miarâ atâta cum s-o sfârşascâ, precum el cum s-o înceapă. I-i urâtâ vara pentru câ-i zâua mari; o are de păcat să-ş scoale păr după răsărita soarelui, şi zaci în pat nu doar că vre să doarmă, dar pentru că i-i leni să-s îmbraci. Nevoie trebuie să-l silească să facă vreo hotărâri, şi, dacă nu poate să scapi de vreo treabă, priimeşti încaltea, de să poate, să o mute pe altă vremi. Di-i dă cineva vreo povâţuire sau sfat, îl uită. De îl cheamă la giudecată, protimisăşte să-ş piardă dreptul decât să-s ostineascâ ca să-ş înfâţoşazi la vadeaua hotărâtă. De multe ori să culcă să doarmă fârâ sâ-s mai dizbraci, ca să nu să ostineascâ de două ori. Mănâncă şi nu să închină niciodată altfel decât ca să adoarmă închinându-sâ. în visurile lui nu să temi de altă decât cum să lucrezâ. Pintre o mii îl poate cineva cunoaşte de pe mâinile lui celi scârnave, de pe straile celi întinate şi colbăite şi de pe cămeşa sa care pare că caută să poată întreci în necuraţii obrazul său cel feştelit. Să caute cineva trupul său, şi va vide doi ochi urduroşi, o limbă groasă şi un pântice idropicos. Să socotească cineva şi va înţălegi că el nu este altă decât o agalmă neânsufleţită şi nici ari ceva ominesc în sâne decât chipul şi limba.

CAP. AL 12-LE - PENTRU ISCODIREA

Iscodirea esti o periérghii a sufletului prin care iubeşti cineva să afle ale streinilor răle. De la iscoditori poate cineva afla toate novitalile, căci el pentru aceasta le adună ca să ie poată iarâş împrăştia. Lui toate pricinile statului şi a altor oameni îi sunt ştiute, mai ales ştie a împodobi povestirile lui cu atâte particularnice întâmplări, ca când au fost de faţă la Divan sau le-au văzut cu ochii săi. Nu să poate să treacâ vreun secretari, vreun slujitor, vreun ciohodari pe care să nu-l însărcineză cu o mie de întrebări, şi de voieşti acela să-s ducă, îl goneşti păn îl agiunge şi nu-l lasâ păr nu-i va spuni vreo minciunică. Aleargâ de la o casâ la alta, de la mătuşă la nepoată, de la bisăricâ în târg. Cu unul vorbeşti şi ascultă pe zăci. Aici să uită şi aiuri caută, şi după cum puţină isteţime trebuieşti spre a afla cineva streinile cusururi, asămine îş puni el toatâ sâlinţa ca să le mărească cu microscopul zavistiei, îş triimeti slugile prin iarmaroc, răspintini, pe la botezuri, nunţi şi îngropări. Bini-au venit! Dacă li-i plină gura de novitale şi limba încărcată de minciuni. Aşişdire apucă cu binişoru şi slugile streine îi linguşăşte şi iscodeşti de la dânşii cum trăieşti boieriul cu cucoana? Cu ce oameni să adună? Ce mănâncă? Ce vorbesc? Ce fac? Ce gioacă? Ce câştigă? şi ce păgubesc? într-un cuvânt, toată treaba lui este să alergi din uliţă în uliţă, din famelii în famelii, ca să iscodeascâ. Dintru aceasta urmează că urâciune obşteascâ este plata slujbilor lui. Poate credi că ari atâta duşmani câţi prietini şi că nu ari prietin decât pe acel ci ari noroc să nu-i fii cunoscut. Vorbeşti şi nimini nu-l credi. Trăieşti şi nime nu-l iubeşti. Moare şi nimărui nu-i pari rău decât dacă nu zici cineva: Păcat că n-au murit mai de mult!

CAP. AL 13-LE - PENTRU FĂŢĂRIE

Făţăria este o prifaciri a cuvintelor şi a faptelor spre înşălăciunea altora. Făţarnicul esti cu două feţe şi cu două suflete. Credi cineva că s-au însoţit cu posomorâre şi melanholie, căci amândouâ aceste să văd în faţa sa, în vremi ce inima lui eşti plină de răutate şi înşălăciuni. Râdi sângur când socoteşti cu ce chip frumos ştii să înşăle pe oamenii ci-l văd şi-l ascultă. Toată evlavie şi credinţa cătrâ legi să văd zugrăvite pe faţa sa: pe dinlăuntru lup şi pe dinafară oai. Nu esti prost la nimic, fără numai la strai, şi inima lui nu ari mai necredincios dragoman decât limba sa. Când iesâ dimineaţa şi să duci la bisărică, sărută toate icoanile cu atâta evlavii şi smerenii, parcâ va să-s poticnească şi să cadă gios; să închină lui Dumnezău pe cari în sâni îl huleşte, ridică ochii la ceri (socotiţi oari că inima sa ştii ce zic buzile lui?), când să scoală iar în picioari, se uită în giur împregiur şi să vedi ca când ar fi cu totul învăpăiet de râvnă şi de dragoste dumnezăiască! De întâlneşti pe vreun prietin a lui pe drum, îndată îl apucă de mână, îl îmbrăţoşazâ, îl sărută şi îl giură să-ş catadecsască să vii acasă la dânsul să-l vadă, dar îndată ci acela să duci, să bucură că s-au mântuit de dânsul aşa de bine, iar dacă să întâmplă acela să vii nechemat, îndată iarâş ia faţa curată, îl heretisăşti cu plecăciuni şi îl roagă să-l ierte pentru proasta priimiri, dar să uită cruciş împreună cu fimeia lui cu mari neplăceri pentru că să sâlesc să gătească mai multe bucate decât celi obicinuite; cuvinte dulci şi shimi prietineşti nu-i lipsăsc niciodată, într-un cuvânt, el esti sfântul streinilor, sarcina megieşilor, stricător binelui, diavol în casa lui, înger în lumi, şi mult mai primejdios când îi înger, decât când îi diiavol.

CAP. AL 14-LE- PENTRU SCUMPETI

Scumpul credi că orice chip se află tipărit pe vreo monedă esti un nou sfânt pentru dânsul, căruia să cuvini să-i afierosască un adânc sévas. El doreşte, ca Midas, să-ş prifacă toate lucrurile în aur, precum şi bucăţile şi straile lui. Ochii lui sunt precum şi pânticile său de lacomi. El niciodată nu mănâncă să-s saturi, decât când îl ospătează altul. Dar atunci îş umple pânticile atât de bine, încât nu numai să îndestuleazâ pentru postirile celi trecute dar să grijăşti o de agiuns şi pentru celi viitoare. De să va întâmpla pentru ruşini vreodatâ pe an să facă şi el masă prietinilor săi, să jăluieşti cu lacrâmâ pentru neieftinătate şi cheltuielile celi nemăsurate a vremii de acum, şi după ce să duc prietinii, numărâ ce au mâncat şi câte paharâ au băut fiiştecare, şi trebuieşti ca slugile lui să mănânce o lună întreagă din bucăţile şi ciolanile ci au rămas de la masă. De să întâmplă de strică vreo slugă vreun pahar, sau alt vas, îndată ie-l opreşti din simbria lui. Nimine nu dă banii lui cu atâta dobândă, dar totuş nu să mulţămeşte de va lua şi 50 la sută. Să lăcomeşti să le aibă el toate, şi nu să satură măcar de le câştigă. De n-ari ceva şi vedi că cielalţi îl au, îi zavistuieşti. Zâua nu-şi închipuieşti altă decât bogăţii, şi noapte nu visază altă decât tâlhării. Când să scoală şi aleargă cu frică la uşă, când îş numără pungile, când iar răscoleşti sineturile, când caută izvoadile şi, într-un cuvânt, niciodată nu-i sigur, nici când îi treaz, nici când doarmi. El nu socoteşti de păcat să înşeli şi pe Dumnezău şi pe oameni, numai să poatâ câştigă. îl poate cineva cunoaşte de pe straile celi vechi strămoşăşti care poartă, pe cari vre să le lasă clironomie şi urmaşilor săi, împreună cu blagoslovenia. Ci eşti mai ieftin este şi mai bun, după socotinţa lui. El nu urăşti răsfrânare şi cheltuielile pentru stricare bunilor năravuri, decât pentru mărime cheltuielilor. Nici un cerşători nu ceri cu atâta supărări, nici tiran nu tiranisăşti pe supuşi cu atâta cruzimi. Toate drumurile ci duc la bogăţii sunt deschisă pentru dânsul. Pretutindine află mii de chipuri, şi fiindcă câştigu este credinţa lui şi cugetul o nimica pentru dânsul, nu-i pasă nici pic de hotărăşte pravila pedeapsă sau răsplătiri pentru dânsul. El credi că are atâta duşmani, pe câţi şi megieşi, şi, în adivăr, ei îl urăsc atâta, pe cât şi însuş să urăşte pe sine. Nu-i pari nici pic rău să-ş piardă prietinul pentru ce mai mică pricină, să-ş chinuiască trupul şi sufletul şi, când toată lume cu glas răsunători mulţămeşti lui Dumnezău pentru anul cel fericit ci au dăruit, el poate de ciudă s-ar spânzura, de nu s-ar scumpi să cumperi frânghie!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA