Editura Global Info / Literatură |
Constantin Negruzzi
Noapte
Noapte tăcută, cu ce farmăc vii să mă prinzi la poalele aceştii stânci îmbrăcate cu muşchi! Am văzut încă pe Febus, în menunt ce să perdé în dosul treptilor munţilor acestora. El au aruncat o de pe urmă zâmbiri printre pâcla ce uşoară, cari, asămine unii gaze de aur, era întinsă piste vii, piste livezi, şi piste câmpii. Toată fire, înflăcărată de dulce oglindire a purpurului ce strălucé pe brâile nourilor, sărba purcedire sa. Păsările îl făcé să asculte cântare lor ce de pe urmă şi căuta cu tovarăşii lor siguranţâia cuiburilor sale. Păstoriul, întovărăşit de umbra sa ce se prelunge, cânta, întorcându-să la coliba sa, cânticul său cel de sară, în buciumul său, când eu, tras de-o parte, am adormit cu dulceaţă. Tu eşti, filomeli, cari prin duioasile tali axenturi m-ai dişteptat? Oare eşti un fon ce pândeşti? Sau îi o nimfă fricoasă, cari mergi prin rădiurile aceşti tufoasă?
O! Cum toate celi ce mă împregiură sunt frumoasă! Cum aceşti lăcuinţi dormitează în linişte! Ce dulce îmbătare să împrăştii în inima me ce săltătoare! C-un aer sfânt ochii mei privesc lunca ce posomorâtă şi să odihnesc pe poienile celi luminate. Cum răzbătând bolta ce îndesită a frunzilor tremurătoare, luna alcătuieşti aici, pe acest trunchi acoperit cu muşchi, acolo pe această verdeaţă mişcătoare, dincolo pe crenguţi clătitoare întinsă în întunericime. Adesăori, loviţi de formile celi dişănţate a crengilor celor încujbate, sau a crengilor ce să înfioară în întunericime, sau a umbrilor celor negri a nopţii, căutăturile mele clipesc de înfiorare; adesăori iarăş, eli să primblă pe valurile ce saltă ca nişte lumini pe râul cel negru, a căruia undile să aruncă în lature me, căci Erebia, şăzând în carul său, tras uneori de ciute uşoari, alteori de balauri cu trupul aspru şi vrâstat, să primblă pe vârful cel răsfăţat a copacilor.
Ce miros îmbătător răsuflaţi voi, flori drăgălaşi! şi tu, duioasă viorică, cari nu te deschizi decât în vreme tăcerii nopţii, ca să răsfirezi mirosul tău cel valsamicesc! Ah! ce miroznă dulce răsuflaţi în întunericime aceasta! Nevăzute şi făr podoaba ce înaltă a strălucitoarelor văpseli, sunteţi vădite de disfătarea ce simţesc. Voi legănaţi în sânul vostru cel dulce zefirii adormiţi ce obosâsă giucându-să toată ziua primpregiurul vostru, şi care, dişteptându-să, află păstrată în vasile frunzelor voastre o mulţime de roauă. Dar ce sunet ascuţit, ce cântec nepotrivit să audi din sânul aceştii câmpii băltoasă, aceste sunt broateci mici de pe ruguri, cari şăd pe frunză.