Constantin Negruzzi

Negru pe alb

Scrisori la un prieten

Scrisoarea I

(Primblare) Mai 1837

După ce trece Podul Iloaei — mişeniţă de judani stremţoşi şi puturoşi — călătorul respiră mai uşor mergând prin bogate fânaţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume şi lucrul! câte lucruri şi câţi oameni îşi ascund nimiccia sub pompoase numiri!

Acest târg a fost odată rezidinţă domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ştefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât.

Nu departe de aici, sunt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sunt însă neîngrijite. Pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemânările trebuitoare, dar e nevoit să-şi facă şi casă de locuit; pentru aceasta, mulţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor, şi sunt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. În campania trecută mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice.

Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lângă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri — sprijeni a patriei şi a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveţiei — acel palat gotic, împregiurat de modeste case ţărăneşti? Acolo sunt Miclăuşenii. O cucerie sfântă te cuprinde privind cea bisericuţă cungiurată de morminte îmbrăcate de răcoroasa pajişte. Crucele aste de lemn umbrite de salcii pletoase vorbesc mai mult inimii decât măreţele mausolee de bronz şi marmoră ce arată lumei deşertăciunea oamenilor. Toate vestesc aici liniştea sufletului şi dulceaţa vieţii câmpeşti.

Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puţin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mâna zânelor. Acolo este Şcheea.

Pe şesul acesta s-au înfrânt ambiţioasele planuri a ungurenitului român Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiţia, dupre talentele şi virtuţile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rândul lui Tit, ce numea pierdută ziua în care nu i se înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă de ce privirea se osteneşte a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate lucrurile bătrâne. Aici pe vale curge Siretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trândava Moldovă. Întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfârşit lângă Roman, vine de saruncă în braţele Siretului, amorezului ei.

Drumul mare este prin mijlocul a câteva sate de unguri, aduşi şi locuiţi aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sunt şi în Besarabia, unde multe sate sunt locuite şi pănă astăzi cu ruşi (malorosiani).

În vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborâm din trăsură, şi n-ar fi nici o greşală dacă am merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, suntem în risc să ne prăvălim, şi să ne rupem gâtul.

Politia Romanului întemeiată de romani şi numită Praetoria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală şi capitală de ţinut. Biserica episcopiei nu se deosebeşte prin altă decât prin o clopotniţă de mulţi ani începută şi tot nesfârşită. Nimic mai frumos decât situaţia acestui târg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Siret şi Moldova, şi nimic mai urât şi mai trist decât casele lui. Un lanţ de dughene le lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spânzurate streşine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frânghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţă a Romanului. Odată însă acest târg a fost mai locuit, cum se cunoaşte din multe case ce sunt acum pustii.

Aproape de Roman, pe moşia Gâdinţii, se mai văd încă urme din risipurile cetăţii Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele ţării vine de la ea şi de la căpauca lui Dragoş; greşăşte însă bunul bătrân în astă închipuire ce şi-a făcut-o singur. Ţara fu numită pentru frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, şi râul şi-a luat nume de la ţară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşele clavirului.

Negura de neplăcere ce îţi dă înăuntrul Romanului se împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel şi mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu aşezările mândre, munţii azurii ce se privesc în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urâtul târgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stânga sunt Budeştii. Toate sunt frumoase în ţinuturile Romanul şi Neamţul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebeşte numai gustul proprietarului.

Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lângă Bălăneşti. În iazul acesta, precum odinioară în fântâna Ipocreni, ades se scaldă Muzele¹

Mergând înainte nu te poţi opri de a privi cu răpire astă încântătoare vale ce se desfăşură dinainte-ţi ca un covor. Vezi cel pârâu care o despică în lung şi seamănă de departe cu o cordea albă? Se numeşte Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domneşte Pionul, spărgând norii cu pleşuvul său creştet.

Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strâmtează. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele stâncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te pleacă; acesta e târgul Petrii! Râuleţul care l-am trecut de vro trei ori, călcându-l în picioare cu dispreţ, profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te, căci e Huejdul! Când Carpaţii se mânie pe petreni şi le trimit nori ca să-şi verse ploaie piste târgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, râuleţul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, şi furios sparge, trage, îneacă şi după ce îşi răzbună de cei ce nu-l bagau în seamă, merge spumegând de se pierde în alte ape, agerul pârâu!

Biserica astă roşie este iar de Ştefan înălţată în cinstea Mergătorului înainte. Îndată ce câştiga o izbândă asupra neprietinilor, el nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor; pentru aceasta în rar târg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi ai săi cu sunet a pierit, lucrările eroului român după trei veacuri şi jumătate stau încă întregi în Moldavia ca şi numele lui în inimi române.

Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti; singură urmă ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ipsilanti şi a celorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti intrând în Carpaţi veni cu puţini bravi la Peatră şi făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege şi patrie sub zidurile Secului.

Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai nalt se numeşte Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldându-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.

Muntele e lasat pentru poet, şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cânta amorul şi gloria, nu în zgomotul oraşelor unde câte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade nişte sonuri tânjitoare şi regulate ca muzica din califul de Bagdat.

Osian cânta între zăpezile Nordului, sub un cer brumos şi posomorât.

Vale e me ama.

Scrisoarea II

(Reţetă) April 1838

Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie este curiozitatea care un iaşan deşteaptă, când, din nenorocire, vro nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încungiură pre postilion.

— Cu cine ai venit?

— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e ţăran este boier.)

— Cum îl cheamă?

— Nu ştiu.

— De unde vine?

— De la posta din urmă. Şi râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alţii, ca să-i deie mai lămurit răspuns.

În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă şi doarme fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toţi provinţialii se adună şi se aşează la preferanţ. Nu e vorbă decât de noul venit; şoşotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.

— Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Ştie franţozeşte? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să şeadă aici? — Ştie contradanţul cel nou?— şi.... şi... Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz.

Măi dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală de ţinut, ce asupreşte pre bieţii iaşeni.

— Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuinţă, sunt acum vro trei luni, să mă duc pănă la târgul... Cum am ajuns, a doua zi am dat un prânz mare, la care am invitat pre toţi magnaţii târgului, mari, mijlocii şi mici; barbaţi, femei, babe, fete ş.a.

S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toţii. Am mâncat, am băut, şi când am văzut că erau gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvânt:

„Boieri, cucoane şi cuconiţe!

„Eu sunt de la Iaşi;

„Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii.

„Trăiesc din venitul unii moşioare ce am.

„Mă numesc B.B.

„Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, şi o să şed vro lună.

„Sunt trei ani de când a murit tatăl meu, şi şepte de când a murit maică-mea.

„Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul, şi are velniţă cu maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şede pe Podul Mogoşoaiei n.751.

„Sunt holtei, şi n-am gând să mă-nsor.

„După slujbă nu îmblu.

„Nu-mi bat capul de politică, şi n-am nici o opinie.

„Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă, nici valţ. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanţ.

„Obicinuiesc a mă culca la şepte, şi a mă scula la unsprezece ceasuri.

„Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână.

„Iarna port pieptar de flanelă şi galoşi blăniţi.

„Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni.

„Boieri, cucoane şi cuconiţe!

„Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune!”

Ideea acestui june părându-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale, ca una ce poate să-ţi slujească şi pe acolo.

Adio!

Scrisoarea III

(Vandalism) Ianuarie 1838

Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor; ele însă şiau păzit naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile înrâureau în fiinţa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ţinea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu aşa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, şi românul corcindu-se cu neamuri barbare şi străine de el, ajunse în acea demoralizaţie şi ignoranţă în care şi acum zace, şi de care va fi greu a-l curăţi.

Pre daci, naţie scitică liberă şi vitează, grecii în mândria lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit: Πάζ μή Ёλλην βάρβαροζ. Nu ştiu însă de se cuvine acest nume unei naţii care, învingând pre învingătorii lumii, avea un stăpânitor ce cerea Cesaru lui Dometian să-i trimită meşteri iscusiţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul Asiei alianţa regelui partilor, vrăjmaş jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june.

Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnaţi din ei, urmând pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alţii ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat aşezând oşti în cetăţile dace, zidi şi altele ca să fie de stavilă provinţiilor nou cucerite în contra barbarilor. Când însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, când Roma încetă de a mai naşte Bruţi şi Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toţi se strecurară prin Daco-România, aducând feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite şi nepomenite de istorici pănă la sfârşitul veacului XIII, când cu înturnarea prinţilor lor din Transilvania, se începu o nouă eră pentru români.

Câte puţin-puţin, adunându-se pe lângă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ştefan Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atâte sângeroase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, şi neputându-o ajuta, curând după moartea lui Ştefan, se supuse şi ea protecţiei falnicului Suleiman ce îngrozise creştinătatea cu armele sale.

Sub jugul unei naţii ce despreţuia ştiinţele, România — ce primise creştinismul în veacul III — căzu subt influinţa misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane şi goniră literele strămoşeşti. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranţei în care se văzu România înfăşurată, căci maimuţind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox!

Pe lângă aceasta, îndarn aste nenorocite provinţii suspinau după un repaos dorit, căci aţâţându-se războaiele între Rusia şi Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o linişte oarecare, linişte minciunoasă şi amară!...

În adevăr, scăpaseră ţările de tatari, pre care îi stârpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub osânda altor tatari mai cumpliţi, pentru că aceştia nu prădau o lună sau două, prădau regulat câte şepte ani, şi apoi când se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia!...

Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-şi aduce aminte de ei?

Tratatul de la Adrianopoli aduse ţărilor recâştigarea a parte din drepturile pierdute de atâta vreme. Românul deşteptându-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gânganie bipedă este el pe lume, şi în ce clas de animale ar putea intra? Cercetând origina şi limba lui, se văzu că e roman, căci deşi îi zic valah, valah va să zică italian, şi moldav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredinţeze însă mai bine căută o istorie a ţării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăş. Ureche, Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-şi caute istoria în monumente şi ruine!

În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoşească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfârşit să găsească şi în Moldova urmele strămoşeşti. La Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviţă, pre care îl încredinţase că în ruinele ei sunt comori, şi cu peatra cetăţii făcuse zidiul episcopiei şi a Precistei! Alergă la Galaţi să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! şi pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vânt; iar cu peatra ei pavelau uliţile Galaţilor! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Ţipa, se încleşta de pietre; îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-l închidă. În sfârşit vrând să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, şi o colonetă de porfir². „Vandali! striga românul nostru, judecând de pe aceste, câte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-aţi făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că se vor scula romanii ce au locuit aici, şi vă vor face praf şi pulbere?” Nime nu-l asculta; râdeau de omul acesta smintit, care credea că nişte pietre pot sluji spre altă, decât a se zidi pivniţi, case, sau a se pavela uliţe; căci ce le păsă lor că sunt români şi sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de aceşti barbari, un târg pavelat cu anticvităţi în veacul XIX!

Zău, este ruşine şi păcat a videa pe toată ziua pierzându-se câte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămânea decât a striga ca acel troian care cel puţin luase cu sine pre Dumnezeii săi:

Fuit Illium!...

Ce frumos ar fi — zice un literat englez³ — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar când toate monumentele noastre vor fi numai o cenuşă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, şi ce-i vom răspunde?

Întru durerea ce ne sfâşie la privirea dărăpănării romanităţii, nu putem decât a striga asupra vandalismului, şi a face o chemare la inimi nobile, ştiind că:

A tous les coeurs bien nés que la patrie est chère!⁴.

Scrisoarea IV

(Un poet necunoscut) Mai 1838

Natura a lasat oameni meniţi a trece necunoscuţi pe calea vieţii. Toată misia le este să resădească câteva flori în drumul lor.

Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lângă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franţeză, deşi o ştia mai puţin decât pe cea germană.

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzând în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie şi una de nopţi.

Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu câştigase decât un schi la sfârşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţă, care-l ţinea strâns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vândă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!

Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi:

...Daniel Scavinschi cel mititel la statură,
Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură,

şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina şi — musteţile sale.

În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică.

Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câştigase de când fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineaţa, după ce sfârşea toaleta musteţilor, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricându-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce câştiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. Într-o zi, ducându-mă să-l văd, l-am găsit înfăşat piste tot într-un pleaster.

— Ştii, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Moliére? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănătos şi să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap şi pe Ipocrat în pustii; vino cu mine la ţară şi urmează dieta care o urmez eu:

Dimineaţa vom mânca cotlete şi vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prânz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobeşti. Seara vom veni acasă osteniţi, vom bea câte un ponci, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostropăţ de iepure.

Ascultându-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, şi întinzând braţul spre mine, strigă:

— Ah! taci, mă rog, conteneşte! Taci, zic, dacă creştin eşti! Nu vezi că mai îmi dau duhul de când de aste vorbeşti? Jambon, alivenci, porter!!! numai auzindu-le simt îndoindu-se suferinţa mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleasterul!

— Dar ce ai?

— Singur nu ştiu, dar nu mă simţ bine.

Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele.

Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule.

— Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.

— Iar ţi-a venit ipocondria?

— Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile...

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzănd mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

— E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă:

Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură,
Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură.

Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.)

— Sunt mult dator acestui boier, adăogă după puţină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, şi fiindcă n-am cum îi mulţămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoştinţă.

Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise!

— Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate...

— Viaţa mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital.

— Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.

— De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu.

În vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfârşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea) şi închise cutia.

— Asta voi să mă întovărăşească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicând: „somn — lipsă — musteţi...”

Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă ...

— Nu trebuie doctor, trebuie preot.

— Cum!

— Mort.

O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurând şi făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om.

Napoleon muri zicând: „Franţie — oaste”.

Scavinschi zicând: „lipsă — musteţi”.

Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul.

Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile.

Fireşte, judecând, deosebirea nu e atât de mare...

Scrisoarea V

(Iepurărie) Februarie 1838

— Am venit să-ţi spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N... mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée...

— Şi când vă bateţi?

— Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decât alţii, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? Dar aş dori să mănveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, şi despreţuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba şi de mâna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolului său? căci deşi mă supără că mi-a zis mişel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă aşi fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de faţă ca să-i arăt că nici vreu să-l ştiu. Să zicem că l-oi omorî. Şi pentru ce să mă fac ucigaş, eu care nu sunt născut vărsător de sânge? Şi apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dânsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l opreşte, şi îi făgăduiesc că şasezeci de ani voi întreba pre toţi învăţaţii şi cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; şi de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sârgui pănă ce d-ta numeşti poltronerie şi pre care eu o numesc bărbăţie; căci, s-o ştii d-ta, e bărbăţie şi curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, şi a voi să trăiască cât de mult în astă vale a plângerei! Fanfaronul acesta poate şi-a urât zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cât e de întuneric în mormânt, şi care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrâstei, când am încă o grămadă de trebi în viaţă, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gând! Şi apoi ce mare treabă a omorî un om? câteva grăunţe de şoriceasă face cât şi plumbul lui. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decât Napoleon mort!

Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sânge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cât îl despreţuiesc, de vreme ce n-am gând să mă bat cu el?

Nu ştiu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gândit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredinţa că face bine să se lase insultat şi batjocorit.

Ştiu că duelul este un prejudeţ ramas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi ori albaştri, şi o nebunie a căuta sfezile şi gâlcevile; sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lasa o pată numelui său, şi o ruşine familiei sale.

Făceam aste reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată, şi care aştepta un răspuns. Dar nepricepându-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară.

Nu ştiu de am făcut bine.

Scrisoarea VI

(Catacombele M. Neamţu) August 1839

Nu departe de cetăţuia Neamţu — a căria ruine se mai văd încă dărâmate de oameni şi de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde şi răcoroasă între două şiruri de munţişori umbroşi, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuţă de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lângă care se adunară câţiva monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini în timpurile acelea pe când Moldavia se bântuia de războaie şi de răscoale, zidi aproape de biserică şi un turn de peatră.

Pe atunci înturnându-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine, însoţindu-l pănă la Galaţi. Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos şi mitră; dar spre a-şi învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soţiei lui Alexandru, şi o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului.

Icoana aceasta se puse în bisericuţa mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ştefan Marele, văzând că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lângă bisericuţa lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălţării, dar murind el la 1503, o sfârşi fiiul său Bogdan, şi aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este şi păn-în ziua de astăzi.

Această icoană se cunoaşte că e făcută pe când arta zugrăviei era în decadinţă la greci. Desenul este grosier şi coloritul slab.

Monastirea Neamţul — ce luase astă numire de la pârâul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor şi a boierilor căpătă venituri însemnate, şi astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, şi oricare sarac află în toată vremea aici căutare şi ospătare.

Mai multe biserici şi paraclise se zidiră pe lângă aceasta, dar bisericuţa s. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deşi învechită, sta pe lângă ele ca o sfântă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaş dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în acelaşi loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deşi aceasta e mai frumoasă, mai graţioasă, e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ţi-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii.

Lângă biserica aceasta e mormântul monahului Chiril Carp⁵, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. Alăturea stă mormântul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareţ Paisie. Fraţii ne-au spus lăudata viaţă a acestui călugăr, care deşi privit de toată obştimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi, urmând porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă.” Prevăzându-şi sfârşitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărăşească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morţilor; dar nu fu ascultată cererea lui. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestmânte, cu cântări, tămâieri şi făclii, plecară ca să însoţească rămăşiţele sfântului barbat; când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, şi ploaie vărsându-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii.

Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atârnată în aer făr-a cuteza să cază, şi înmormântarea cuviosului monah se sfârşeşte în pace şi linişte.

Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă din umedul lor locaş, ca să deie locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; are şese stânjini lungime, trei lăţime şi şese palme de nălţime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar.Trei rânduri de poliţi zidite de-a lungul păreţilor, iar pe sub ele dulapuri.

Ce se înşiră pe poliţi? —Tidve de morţi! — Ce se pune în dulapuri? — Oase de morţi!

Când s-a deschis uşa şi m-am coborât în acest azil a morţii, un sfânt fior m-a cuprins ; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemenea privelişte sau de eram singur, aş fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în faţa acestei mulţime de morţi. În adevăr, omul se simte cât e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne şi sânge ca noi!

După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins. Aste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mâhnit şi m-au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămăşiţe a celor ce au fost ca noi? Şi nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi când trăim cu atât mai vârtos după ce am murit. Liniştea mormântului e mai de preferat decât astă regulă, unde tidvele noastre figurează ca şipurile în magazinul unui spiţer.

Mai bine de două sute capete sunt pe aceste poliţi de peatră; fiecare are lipit pe el câte o ţidulă pe care e însemnat numele celui ce l-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sunt mai pe jumătate putrede de rugina pământului sau de boalele de care au pătimit în viaţă. Un doctor Gall pipăindu-le, ne le-ar putea spune, şi poate din ştiinţa cranologiei s-ar putea afla câte virtuţi, câte virtuţi au fost în ele.

Căutând aceste tidve, văzui una mai mică, mai delicată; osul era alb şi luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu ştiu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atâta. Am întrebat, am cercetat şi am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a lasa pre morţi, ca să mă întorc între cei vii.

Scrisoarea VII

(Calipso) Septembrie 1839

Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna pintre patrioţi se vâră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpeteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. Iaşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil.

Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi.

Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşeartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.

În toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învăluită într-un şal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic⁶, iar tânăra cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso.

Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea când o întâlnea la grădină.

Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decât greceşte şi româneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles.

Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Câteodată şădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui pre care mi le traducea.

Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o seară a lunii noiemvrie 1824 — era vicol şi ploaie — la poarta monastirei Neamţu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele lui erau străbătute de apă, şi el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi şi îl găzdui pănă a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea stareţului. El arătă că, fiind un tânăr străin şi orfan, voieşte a se călugări. Stareţul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucerie şi umilinţă. Într-o dimineaţă, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, şi văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de — somnul cel vecinic.

Când erau să-l îngroape, se găsi pe pieptul lui o hârtie în care scria aceste:

„Greşit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! şi nu sunt vrednică a mă uita la cer; dar covârşească îndurarea ta mulţimea fărădelegilor mele! Doamne! miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso!”

Tidva grecei cei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei.

Scrisoarea VIII

(Pentru ce ţiganii nu sunt români) Iunie 1839

Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu câteva zile la moşioara mea, şi să mă bucur de o mâncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decât cu borş de pui, şi de pui cu smântână.

Să nu socoţi însă că eu, patriot, despreţuiesc bucatele aste naţionale; dimpotrivă. Dar când cineva, atât-amar de vreme, n-a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei.

Aşteptând macaroanele, mă primblam în grădiniţa mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, şi pentru ca să nu-mi pară aşteptarea prea lungă, ceteam o broşură a d. Kogălniceanu, intitulată Esquisse sur l'origine et la langue des Cigains. Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantropice; gândeam la sclavia atâtor mii de oameni, şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurându-mi disputa ce avea să stârnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrân care mă privea cu mirare de câteva minute, şi care negreşit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adâncit în ideile mele, nu-l văzusem intrând.

Trebui să ştii, prietene, că vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, şi de-mi va abate vrodată să-mi vând moşia, am gând să pun în publicaţie, ca şi Temistocle, că, pre lângă celelalte calităţi, ea se bucură şi de un bun vecin. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară, moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţă voioasă şi pălită de soare, care sunt totdeauna veseli şi mulţămiţi când secerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscând patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei, îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie decât din amor, şi pre care moartea îi găseşte la masă.

— Tot aşa eşti, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mână, tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebui să fi având un demirbaş (cap de fier) ca să bodogăneşti zi şi noapte povestele franţujilor! Uite, îmi pari mai galben şi mai ovilit decât astă-iarnă când — nu ştiu pentru ce — te trimisese frumuşel aici la ţară unde şedeai singur ca un cuc. Geaba am răguşat strigându-ţi că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sânge în faţă.

— S-a grămădit tot la inimă, răspunsei.

— Aşa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, când ştii că, afară de psaltire şi ceaslov, eu nu ştiu decât Vieţile sfinţilor; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir şi Pustnicul, şi vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Priveşte, eu sunt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poţi să fii altfel; tot cu nasul în cărţi, bând numai ceai şi cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin şi vutcă ca creştinii. Poftim să mergi departe cu aşa deprinderi!

— Te înşeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoşti bine. Nu ştii că în mine sunt doi oameni deosebiţi, românul vechi şi românul nou. Ca să ţi-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, macar să ştiu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astăzi de la Galaţi.

— Cât pentru prânz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale e creştinească, dar pentru porter, foarte mulţămesc. Nu mi-am urât zilele ca să mă otrăvesc.

— Voia la d-ta, vecine.

Ne-am pus la masă. Bogonos înghiţea bucăţile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruinţa făcută, mâncam şi eu cât şepte, sigur c-ave să-mi fie rău.

Încântat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian aşa te vreu. Iaca, ai început a te face roşu. — Cred şi eu, că nu mai puteam.

După prânz, ne-am dus în grădină, şi ne-am tologit sub un bătrân plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vântului, în vreme ce garoafele, rozetele şi micşunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumând din lungi ciubuce şi sorbând delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitând încet nişte stanţe d-ale lui Anacreon, când un hohot de râs a vecinului meu mă deşteptă din acest semisomn voluptuos.

— Na-ţ-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua şi tabacherea, am bagat şi cartea d-tale în sân! — Şi ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizându-o.

— Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor, făcută de d. Kogălniceanu tânărul.

— Cunosc pre babaca d-sale. Şi ce scrie dumnealui despre ţigani?

Deşi nu eram dispozat a mă face talmaci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurei, dar abia zisei câteva cuvinte, şi vecinul meu mă curmă, zicându-mi c-un aer mâhnit:

— Nu-ţi bate joc de mine.

— Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la aleregea din urmă? Îmi pare rău!

— De ce dar îmi spui nişte lucruri care nu pot să fie în cartea asta?

— Ba îţi spun ce este, pre onorul meu!

— Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, că de când a ieşit onorul, a lipsit cinstea.

— Pre cinstea mea! am zis, râzând de calamburul vecinului.

— Apoi dar d. autor ş-a bătut joc de noi.

— Cum aşa!

— Eu nu-ţi vorbesc poveşti. Când îţi spun c-am cetit istoria ţiganilor, tipărită în viaţa s. Grigorie...

— În viaţa s.Grigorie! Mă treci cu şaga, vecine, urmăi râzând.

— Aşa, boierule, aşa, în viaţa s. Grigorie. În zadar râdeţi, d-voastră aceşti carii nu ştiţi nimic, macar că hojma cetiţi. În locul flecăriilor franţuzeşti, de ai fi cetit Vieţile sfinţilor, nu teai uita la mine aşa holbat. Dar vă petreceţi numai vremea a făta nişte stihuri schilăvoase, pre care nu le înţelege nime, şi care nu plătesc o slovă din Arghir... A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să râd de mă durea inima.

Barbarul! gândea că-mi face un compliment, şi nu ştia cât mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gând.

— Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca să curm vorba literaturii.

— Bucuros, răspunse; şi strănutând şi tuşind, începu:

„Odinioară la Agrigenta, unde s.Grigorie era episcop, se afla o parte de norod smreduită de eresuri, şi înverşunată asupra cuviosului barbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei îşi băteau joc de sfaturile lui, şi de multe ori în biserică li se întâmplau să adoarmă şi să horăiască când era mai frumos. Cu toate aceste, sfântul (care nu e un sfânt de rând, precum te poţi încredinţa din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii şi de muncile ce-i aşteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste pierdute — precum el le numea — se pun de pândă, şi când el ieşi din biserică, începură a-l împroşca cu pietre, urmându-l cu sudălmi şi cu ocări păn-acasă.

Oricare altul, afară de s.Grigorie, i-ar fi lasat să-şi peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra şi de a-i învăţa, pănă ce în sfârşit mulţi dintr-înşii, cunoscându-şi greşala, s-au întors la credinţă. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dânşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pârându-l că ar fi un faţarnic dat la poftele trupeşti ş.a. În urmare, făcând o jalobă mare, iscălită de o mulţime, o trimise la obşteasca adunare”...

— Vecine, curmăi pre povestaş, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta?

— Dacă nu mă vei lasa să spun cum mi-e spusul, tac.

— Spune dar înainte, am zis râzând.

„După ce deci au dat jaloba lor la obşteasca ad... sau dacă vrei la boierii veliţi a ţării, carii nu erau mai de treabă decât ei, Divanul...”

— Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii şi Divanul d-tale. Ce dracu!

— Foarte bine, tac.

— Ba spune, spune mă rog, şi-ţi făgăduiesc că nu zic nici cârc.

„Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la eparhiile şi monastirile lor, atât pre cei de loc cât şi din alte crăii şi împărăţii, şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului, să se încredinţeze de toate împregiurările acestei pricini şi să încheie hotărâre.

În vreme de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina şi... iar vrei să mă curmi? Într-un cuvânt, din toate părţile lumii; toţi oameni cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Oraşul era plin. Nu se auzea de dimineaţă păn-în seară decât tocând şi trăgând clopotele, şi toţi erau datori să slujească pe rând.

Când veni rândul să slujească şi s.Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atâta de evlavie, cât ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-şi pierdu cumpătul la un ceas aşa greu, ci începu slujba ca omul care-şi ştie treaba.

În vremea aceasta, duşmanii săi carii pândeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el, şi acolo au silit pe o tânără fată, pre care o adimeniseră şi o aduseseră cu dânşii, să se culce în crevatul sfântului, puind-o la cale să zică că-i ţiitoare vlădicăi.

Era o copilă jună şi frumoasă, cu ochii mari şi negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingaşă şi mlădioasă ca o răchită tânără. Într-un cuvânt, una din acele fiinţi încântătoare care te fac să-ţi pierzi sufletul...” Râzi?

— Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanţ? Cred că nu le-ai cetit în viaţa s.Grigorie!

— Nu. Mi-au rămas de când am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul

„Dar să venim la prochimen. Îţi spuneam că copila era acum în patul sfântului, când acesta, după ce detună pre toţi vrăjmaşii săi într-un cuvânt potrivit cu împregiurările, se înturnă biruitor acasă, întovărăşit de toţi călugării pre care îi poftise să ieie dulceţi şi cafea la dânsul.

Te las să judeci care fu uimirea cuviosului şi a musafirilor , când văzură copila ieşind din ietac în capot de noapte, şi ducându-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau unii la alţii ca nişte buimăciţi. Bătrânii, părându-le că văd chiar pe satana, îşi făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii.

În astă ameţeală obştească, mitropolitul lăsase să-i apuce mâna mahinaliceşte, dar abia rumenile buzişoare a fetiţei se atinseră de mâna astă veştedă şi zbârcită, el o trase ca şi când s-ar fi atins de un fier roşu.

— Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să intri aici în această scandaloasă dezbracare?

— Pardon, răspunse şireata c-un zâmbet nevinovat; nu ştiam că s.sa — şi arăta pre s.Grigorie — avea musafiri. Îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; şi apoi vream să-l mustru puţintel că m-a lăsat aşa când se umizea de ziuă, după ce petrecu toată noaptea în braţele mele. Să iasă păn-în ziuă, pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ţi păzeşti sănătatea care mi-e atât de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, şi ca să te pedepsesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai?

Zicând aceste, se uita la cuviosul episcop, încreţind din sprincenuţe şi strângând guriţa.

Acum închipuieşte-ţi, de poţi, mina călugărilor. Cât pentru s.Grigorie, oborât sub astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer şi suspina. În sfârşit, după o tăcere de spaimă şi de mirare ce ţinu câteva minute...” Fost-ai la Brăila când o băteau ruşii?

— Ba.

„Precum când fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetăţii ca să facă loc oştilor să intre, şi care — între noi să rămâie — nu se nimeri cum s-aştepta, mai întăi nu s-au auzi decât un şuierat surd şi prelungit, şi pe urmă nimică, şi pe urmă un pocnet grozav; asemene şi soborul, după ce se mai desmeţi, izbucni cu străşnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumnezeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ş.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră s. Grigorie:

— Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ţi-e evlavia cea atât de lăudată! Vasăzică, aste nu erau decât o mască scârboasă cu care voiei să amăgeşti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule? avea dreptate norodul să strige asupra ta! În lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de ruşine! — Şi tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Magdalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul şi ispita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi, spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr?

— Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată dând un hohot de râs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii făcândumi o asemine întrebare. Eu să-l înşel! o copilă de şaisprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înşelat, făgăduindu-mi multe de toate.

Zicând aceste, salută cu graţie adunarea şi ieşi cântând încetinel:

Dulce odor îmi luminează...

— O, culmea hulii şi a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcându-şi cruce! Doamne! fie-ţi milă de noi! Apoi adresându-se cătră ceilalţi vlădici: Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredniceşte omul acesta?

— Moarte! răspunse într-un glas adunarea.

— Moarte! strigă s.Grigorie, pre care această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adâncise scena ce urmase, moarte! A, domnişorilor! Vreţi să mă osândiţi la moarte? Se vede că aţi uitat cuvintele mântuitorului? E, bine! cel ce nu se ştie greşit iaie pietre şi mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gândi că sunteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. Dar puţină răbdare, şi vă voi arăta că toată comedia asta e o neruşinată napaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă uşile! Să intre toată lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tăgădui agiutorul său ca să pot oborî pre duşmanii mei.

Îndată s-au deschis uşile, şi gloata, care aştepta afară rezultatul deliberaţiei soborului, năbuşi înuntru ca un şiroi, aducând şi pre juna fată (care între aceste îşi făcuse toaleta) ca o martură vie.

— Domnilor! zise atunci episcopul, sfântul sobor, amăgit de intrigile şi pârele voastre, mă învinovăţeşte cu un păcat de moarte; dar fiindcă mi-e milă de sufletele păcătoşilor, şi nu doresc să-i văd osândiţi pentru vecinicie din pricina mea, ce aţi zice dacă v-aş arăta că nimic nu-i adevărat din toate prihănirile ce aţi pus duhovnicescului vostru păstor?

— Am zice că vrei să ne spui minciuni gogonate şi gugoşi cornorate, şi nu te-am crede, căci avem dovezi; şi iacăt-o dovada, adaoseră ticăloşii împingând pe fată înainte.

— Apropii-te, fiică, zise sfântul, şi mărturiseşte adevărul, în cuget curat şi cu mâna pe inimă, pentru că de la asta atârnă soarta ta de faţă şi viitoare.

Biata copilă tremura ca frunza auzind aceste cuvinte.

— Nu te teme, reluă s.Grigorie. Mărturiseşte adevărul, şi vei dobândi iertare.

— E, bine! zise juna fată, mărturisesc că s.s. nici mă cunoaşte, şi că toate cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor, care m-au înduplecat să mă culc în aşternutul s.sale când era la biserică, făgăduindu-mi că mă vor mărita după un tânăr pre care îl iubesc şi care mă iubeşte, dar care fiind sarac ca mine...

— N-aibi grijă, o curmă pre-cuviosul episcop, eu vă voi înzestra şi voi binecuvânta însoţirea voastră. Dumnezeu să te ierte, sărmană mieluşă rătăcită, precum te iert şi eu de tot răul ce frumuseţa ta mi-a făcut în ochii lumii.

Copila căzu plângând la picioarele sfântului.

— Încredinţatu-v-aţi, pre-sfinţilor? urmă episcopul. Mai vreţi şi altă dovadă ca să vă convingeţi că nu ştiu ce este păcatul curviei? Staţi şi vă uitaţi, şi aceste zicând, dete în lături poalele antireului.

Adunarea rămase încremenită, căci cuviosul era...” Bogonos tăcu.

— Ce era? întrebăi.

— Era... Era... Nu înţălegi?

— Era ca Abeilard de erotică pomenire?

— Nu ştiu cine şi cum era Abeilard a dumitale, dar ştiu că sfântul era...

— O, sărmanul sfânt!

„Te las să-ţi închipuieşti mirarea ce a căşunat viderea astei nouă dovezi. Gloata ruşinată au ieşit ca lupul fabulei:

C-urechile pleoştite şi coada între vine.”

— Bravo! Nene Bogonos, nu te ştiam aşa cărturar. Ai cetit pre Lafonten?

— Câteva fabule traduse.

„— E, acum ce ziceţi, domnilor, d-voastră care voiaţi să mă osândiţi la moarte? întrebă s.Grigorie, vrând să-i cam necăjească.

— Zicem că eşti un mare sfânt, răspunseră toţi uimiţi, închinându-i-se pănă la pământ.

Tot oraşul era adunat în ograda episcopiei, aşteptând cu îngrijire sfârşitul; când iată, se deschiseră uşile balconului, şi sfântul se arătă în vestminte arhiereşti, ţinut de subsuori de doi bătrâni vlădici. Mitropolitul ieşi înainte, urmat de tot clerul, şi făcând semn că are să vorbească, se făcu adâncă tăcere.

— Cetăţeni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni ticăloşi şi vicleni, care au cutezat a cleveti purtarea cuviosului vostru păstor. Acei înrăutăţiţi au iscodit deosebite pâri minciunoase, şi au mrejit feluri de intrigi asupra lui. Dumnezeu n-au părăsit în această grea împregiurare pre credincioasa sa slugă, ci prin dovezi neprihănite au luminat duhul sfântului sobor ca să cunoască toată deşertăciunea şi mârşăvia acestor urâte clevetiri. Deci, după canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii, ca să-şi curăţe păcatul şi să se lămurească prin foc de fărădelegea lor; dar fiindcă mântuitorul au zis: „Iertaţi greşiţilor voştri”, sunteţi scutiţi de moarte; însă fiindcă trebuie o pildă pentru viitorime, după îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăşte:

1. Toţi acei ce au luat parte la astă hulă să fie afurisiţi.

2. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie în folosul bisericii spre plata rugăciunilor ce se vor face pentru mântuirea sufletelor lor.

3. Drept-credincioşii vor fi datori a da sarindare pentru ca să se curăţe de amestecul ce au avut cu ei.

Auzind aceste, îndată toţi drept-credincioşii s-au tras la o parte.

Atunci mitropolitul, rădicând glasul şi mâna dreaptă, tot clerul au urmat pildei sale, începu a zice cu un glas sărbătoresc şi mormântal:

— Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin.

— Amin! repetă tot clerul.

— Faţa voastră să se negrească ca cărbunele, limba voastră să fie neînţăleasă pentru tot creştinul! Amin.

Traiul vostru să fie mârşav şi nemernic. Să nu aveţi nici loc, nici foc, şi să trăiţi din furtişaguri. Amin.

Viaţa voastră să se petreacă într-o vecinică robie din tată în fiu. Ori a cui veţi fi, să aibă dreptul a vă vinde ca pre dobitoace. Să vă numească ţigani, adecă tâlhari. Tot românul să vă poată bate şi porecli cioare şi stance, fără să aveţi voie a-i răspunde.

Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin.

— Amin! repetă iarăşi clerul.

Mitropolitul vorbea încă, când orizonul începu a se întuneca, şi un nor negru-galben se deslipi de pe cer, şi coborându-se cu iuţeala unui fulger preste oamenii blăstemaţi, îi cuprinse şi îi ridică la o straşnică înălţime. Pe unde trecu norul acesta, arse şi ţarine şi fânaţe.

Agrigentinii se uitau înmărmuriţi la această minune dumnezeiască, când deodată norul crăpând, toţi nenorociţii aceia căzură jos ca ciocârliile. O minune! faţa lor se înnegrise ca cărbunele, şi vorbeau între ei o limbă neînţăleasă.

Îndată românii năvălind, îi legară şi îi luară robi. De atunci ei şi copiii lor au rămas robi, şi robi vor rămânea pănă la sfârşitul lumii, pentru că au fost afurisiţi, precum am avut cinste a-ţi spune.”

— Îţi mulţămesc, vecine, am zis lui Bogonos, văzând că sfârşise, dar fetiţa ce se făcu?

— Când a văzut norul coborându-se, se ascunse iute dinapoia s.Grigorie, care se făcu că nu o vede, dar, ca toate fetele Evei, curioasă de a videa sfârşitul, se ivi puţin, şi un colţuşor de nor ajungându-o sub frunte, îi rămase un benghi negru între sprincene.

— Adecă, câştigă o nouă graţie.

— Cât pentru s.Grigorie, vei şti...

— Nu voi să mai ştiu nimic, răspunsei, căci pre puţin mă interesează.

— Atâta pagubă, zise Bogonos cu ciudă. Apoi, luând o mare priză de tabac, şi privindu-mă c-un aer îngânfat: Iată, urmă, de unde se trag ţiganii, iar nu cum ne-o spune domnişorul acela în cartea lui. E, ce gândeşti?

— Gândesc, fârtate, că toate câte-mi înşiri acum de două ceasuri sunt numai o frumoasă poveste, bună de adormit copiii de ţâţă; şi c-ar trebui să fie cineva tare prost ca să creadă asemene gogomănii.

— S-au sfârşit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învârti aripile unei mori de vânt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, şi în curând n-o să mai rămâie în ea decât nişte struluibaţi cu mintea stricată — n-o zic asta pentru d-ta — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămânţa credinţii ce a mai rămas! Oameni de ieri! despreţuiţi relegea, nu păziţi posturile, nu faceţi ca părinţii voştri, vă despărţiţi de soţii, vă place mai mult teatrul decât biserica, şi dacă întâlniţi în drum un preot, aruncaţi cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întâmple ceva rău, ca când slujitorul Domnului este dracul împeliţat. N-a să treacă mult, şi vă veţi lepăda şi de Hristos, căci sunteţi în stare a face orice! — Şi când vorbea aceste, Bogonos era sublim şi mare.

— Lasă proorociile, cinstite Bogonoase, răspunsei. Eşti bătrân şi îţi par toate celea negri, în vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce făceau părinţii noştri? Nu, pentru că suntem fii a unui alt veac, şi trebui să mergem cu veacul; căci dacă duhul ominesc ar rămânea tot pe loc, ţi s-ar crede încă povestele, şi ar fi toţi ignoranţi ca mulţi carii cunosc. N-o zic asta pentru d-ta. Dar, lasă gluma, şi-mi spune, crezi în adevăr fabula astă cornorată despre ţigani?

— De o cred? Negreşit că o cred. A fost scrisă de ...

— De nişte ipocriţi şi fanatici, care vrând să ţie lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basne ca să o sparie. Cum poate cineva crede, dacă are cel mai mic bun simţ, toate aste ciudate minuni? Bătăliile acele între sfinţi şi diavoli; dracii aceşti cornuraţi şi cu coadă lungă, carii n-aveau altă treabă decât să supere singurătatea unor mizantropi? cât pentru mine, Dumnezeu mă ierte, îţi spun curat că nu cred în alţi draci, decât într-acei draci de omenie, care sunt tineri şi bine făcuţi, şi niciodată nu-şi arată coada şi coarnele. Şi ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul din creştinii catacombelor, văzut-ai pe dracul? Zău, eu aş vrea să-l cunosc de curiozitate, ca să ştiu dacă-i aşa negru cum...

— Taci, strigă cu glas năduşit şi tremurând vecinul meu. Nu vorbi de aste când înserează! Nu ştii în ce primejdie te pui! Acum e ceasul când duhurile îmblă!

În adevăr, soarele apusese după un lung şir de nori fantastici, pre care îi poleia c-o bordură de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vântului. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hobot; şi florile ascunse în umbră se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zărea în acest chiaroscur, decât arburii negri, întinzându-şi crengile ca braţele unor uriaşi.

Aceste toate erau atât de frumoase, atât de măreţe, încât abia luăi seama în contemplaţia mea că vecinul meu se duce. Aşadar, invitându-l pe a doua zi la prânz, am intrat în camera mea, unde m-am apucat să-ţi scriu viaţa s.Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-mă a păzi cât s-a putut chiar şi espresiile sale. Sănătate!

Scrisoarea IX

(Fiziologia provinţialului) Martie 1840

Nu ştiu dacă cineva a cercat păn-acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. Voi întreprinde eu a face acest tablou, pentru că ar fi păcat a rămânea nezugrăvit un portret atât de caracteristic, cerându-ţi însă iertare dacă nu voi putea a ţi-l arăta chiar întocmai cum îl vedem când ni-l aduce posta sau harabagiul judan de-l trânteşte liop! pe paveaua Iaşilor; şi mai vârtos că el are deosebit tip după ţinutul din care vine, după târgul din care iasă, după vrâsta lui şi trebuinţa ce are în capitalie, şi e o lighioaie atât de variată, încât ar fi o nespusă greutate a închide într-un singur cadru toate feţele şi coloarele lui.

Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi stufoşi şi musteţi răsucite, dar pre lângă aceste fireşti podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspândit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decât orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoşti, şi să gâceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese; un nu ştiu ce, în sfârşit, care te face să râzi cum îl zăreşti.

Cum a sosit în capitalie, întăia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. De-l vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavă şi nostimă, pre care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, intră puţin în magazia astă din unghiul uliţii, unde domneşte M. Ortgies,vestit prin fasonul jiletcilor şi nasul său. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără mânice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheiturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să intre în slujbă. Fracul îl strânge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă ceva mai larg decât dupre jurnalul de pre urmă, căci în capitalie e de bon ton să fie toate cele strimtorite.

Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la moşul logofătul A., unde a găsit pre moşul logofătul B., cu care a să prânzească la moşul logofătul C., şi nu ştie ce să mai facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ca să le facă cinste a petrece cu dânşii, şi nu-l mai încape vremea, şi... şi... o mulţime de asemene flecării; pentru că am uitat să-ţi spun că provinţialul e fudul din născare şi evghenis din cap păn-în călcăie. El e nepot tuturor boierilor mari şi văr cu toată lumea. Însă deşi ne spune că se sfădesc de la dânsul care să-l aibă şi să-l primească, bunul om mucezeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume!

De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipendas, vlastare de viţă aleasă, ţandură de os sfânt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine primit, găzduit, căutat şi ospătat, pentru că eşti aşteptat c-o nespusă nerăbdare ca să cununi pre toate fetele ce se mărită, şi să botezi pre toţi copiii nuoi născuţi, adecă să te faci cuscru şi cumătru cu un târg întreg, căci provinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi cununat şi botezat de un boier mare. Pe urmă încep mesele şi cumătriile; o să te silească să mânânci pănă nu vei mai putea, pentru că, de vei refuza vrun fel de bucate, gazda a să înceapă a se jălui că nu-ţi plac bucatele şi a ocărî pre bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor verelor, tuturor mătuşelor, tuturor nepoatelor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soirée (pentru că în provinţie e încă moda de soarele), unde o să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde o să fii ca o gânganie străină la care o să ţintească toţi ochii. Într-un cuvânt, te poţi numi norocit de vei scapa din ţinut cu capul teafăr, şi cu stomahul sănătos.

Dar să ne întoarcem la boierul ţinutaş. După ce a sfârşit banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl aşteaptă să vie isprăvnicit sau prezidenţit; el vine cu plete lungi şi cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniştească, barbatul său îi aduce vrun turban vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, capriţioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dânsul. După cerimonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai confete şi gheţate a mâncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mobilile de chihlimbar, şi alte multe minunăţii şi mândreţe care fac pre prietenii săi să casce gurile ascultându-l; şi iaca materie de vorbă cel puţin pentru două luni.

Mă grăbesc însă a sfârşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că nu sunt toţi ca originalul ce ţi lam arătat) să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre.

Ερρωσο!

Scrisoarea X

(Despre Mitropolia Moldaviei) Octombrie 1841

România era creştină încă din veacul III. Desele năvăliri a barbarilor nu putură stârpi sămânţa credinţei, care de la Dragoş luase o întindere mai mare. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman şi de Rădăuţi, şi mitropolia Moldaviei, care pănă atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată liberă şi neatârnată prin un act a împăratului Bizanţiei, Ioan Paleologul. De atunci Biserica Moldaviei s-a păstorit de cătră mitropoliţi aleşi de înaltul cler şi de nobilime dintre arhiereii cei mai însemnaţi.

După emigraţia lui Cantemir, căzând ţara în ghearele fanarioţilor, mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constantinopoli, care totdeauna li se da. Pe atunce, mitropolitul Antonie întâmplându-se a pribegi în Rusia, patriarhia, făr-a mai aştepta alegerea, numi de-a dreptul la scaun pre arhiereul grec Nechifor, bătrân cucernic ce se afla de multă vreme locuind în Moldavia. Faptele bune şi cuvioşia acestui barbat potoliră cârtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare; însă abuzul sporind din zi în zi, mitropolitul Iacov Putneaianuarie 7260 (1752) slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin care arătând drepturile mitropoliei Moldaviei, sfinţite de împăratul Paleologul şi întărite de un consiliu compus de prefericiţi patriarhi şi arhiepiscopi, drept sfânt şi firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pământeni; în sfârşit supremaţia ce-şi luase patriarhia Constantinopolii şi însuşirea abuzivă de a nu se rândui mitropolit fără ştirea şi încuviinţarea ei, restatorniceşte vechea legiuire a ţării, blastemă şi afuriseşte în viitor pre călcătorii acestui aşezământ, şi legiuieşte ca în veci să nu mai strămute astă pravelă, şi să nu se mai încredinţeze cârma arhipăstorească la străini ierarhi.

Rămăsese însă deprinderea ca fiecare mitropolit, după ce se alegea, să înştiinţeze pre patriarhie şi să-şi capete încuviinţarea. Puţin câte puţin deprinderea se socoti datorie şi murind mitropolitul Gavriil Calimah, domnul stăpânitor, cu unirea a tot clerul şi a nobilimei, chemă la scaun pre Leon, episcopul de Roman, şi pentru politeţă înştiinţă şi scaunul ecumenic. Patriarhia văzând că a să scape înrâurirea ce avea, se plânse Porţei de aceasta, arătând că ar fi o jignire a dogmelor bisericeşti; după care Devletul porunci să se strice acea alegere, iar patriarhul sumeţindu-se în acea poruncă, argosi pre mitropolitul Leon.

Din toate privilegile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse şi intriga voia a lovi şi în aceste! însă duhurile se revoltară; domnul, în unire cu toată obştia, nu voiră a se supune, ci se jăluiră Porţii de astă calcare a dreptului naţiilor, făcând o pomenire a vechilor tractate cu care ţara se supusese protecţiei turceşti. Aşadar, sultanul, prin un firman adresat domnului Alexandru Mavrocordat din anul Egirei 1200 (1785) pe la sfârşitul lunii gemaziel ahir (iulie), arată că încredinţându-se din caidurile (arhivele) împărăţiei de acest drept legiuit a Moldaviei, îl întăreşte şi porunceşte a fi pururea nestrămutat.

Ce-au folosit însă şi sinodiceasca carte a lui Iacov Putneanul şi firmanul sultanului? Atâta că grecii s-au înlăturat de la scaunul mitropoliei; dar înrâurirea lor secretă tot rămase, căci dacă mitropolitul nu-ţi dă voie să te desparţi de soţie, dacă nu-ţi învoieşte măritişul cu o rudenie ş.c.l., eşti sigur că, mijlocind la patriarhie, ai să le capeţi. Şi ce urmează din aceasta? Puterea relegii se calcă, miniştrii ei se despreţuiesc, pentru că în slăbiciunea lor tac, şi nu cutează a protesta asupra unui abuz ce le sapă independinţa, ce nu poate să le-o contesteze nime. Vale!

Scrisoarea XI

(Amintire funebră) Decembrie 1842

Este un sunet cărui altul nu se poate asemăna, sunet grav, jalnic şi fioros ce află totdeauna un răsunet în inimile cele mai tari.

Când bataia clopotului te face a tresări, când îţi închipuieşti că ea îţi vesteşte moartea unei rude, a unui prieten, a unui cunoscut a căruia viaţă s-a stins cum se stinge în aer răsunetul aramei sacre, simţi atunce tristeţa însinuându-se în pieptu-ţi ca un junghi de gheaţă, şi dacă creştinismul nu ar veni să-ţi împrăştie marasmul cu dulcea sa filosofie, ai suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie, şi pre care le vindecă numai moartea.

Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-l încăpea, şi care în împărţeala mormântului nu va avea mai mult loc decât saracul; căci amară trebuie să fie ea pentru omul cu cugetul patat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioţilor săi; pentru acel ce strânge averi, şi nu ştie cui le adună pre ele! Saracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în linişte, ştiind că atunci când se va scula ca să deie seamă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelile sale, şi locul îi va fi însemnat în dreapta.

Maiorul Ioan Bran muri în zilele aceste.

Acest bărbat în scurta lui viaţă câştigase numele de cinstit şi drept într-atâta încât era de ajuns a-l pomeni, pentru a arăta probitatea personificată; şi dacă soartea l-ar fi pus într-o treaptă mai naltă unde să fie arbitru soartei oamenilor, sau să ţie cumpăna Temidei, asupriţii şi împilaţii — atât de mulţi la număr — ar fi pierdut, pierzându-l, un mare sprijin şi apărător, pentru că el era atât de neabătut din drumul cel drept în care îl călăuzea o neprihănită conştiinţă, încât nici putea înţelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de iscusiţii lumii carii fac albul, negru şi ziua, noapte. L-ar fi jălit publicul cum îl jălesc cei ce l-au cunoscut şi carii ar fi dorit să mai trăiască, pentru că oameni ca dânsul sunt atât de rari în societăţile noastre corupte, încât e de mirare cum de se mai găsesc încă.

Zic că moartea e crudă; eu socot că este numai nedreaptă. Nedreaptă, pentru că în loc să curăţe răii ce înăduşă societatea, ea seceră ce este bun şi trebuitor; şi de am fi putut răscumpăra pierderea lui I.Bran cu jertfa a zeci alţi, nicicum nu ne-am fi stânjenit a face acest schimb, în care am fi fost îndoit câştigaţi.

Scrisoarea XII

(Pâcală şi Tândală) Februarie 1842

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrânul pădurar ce ne primise în gazdă.

— Ce vreţi să vă spun, feţii mei? răspunse el. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierne în spate? Voi vă ziceţi români, ş-apoi vorbiţi o limbă pre care eu n-o înţeleg. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sunteţi aşa de ţigăriţi şi gingaşi încât de v-ar videa străbunii voştri, ar plânge de jale.

— Toate sunt aşa, zise unul din noi râzând, dar încă tot nu suntem lipsiţi de simţul auzului, şi prin urmare ne place a asculta poveşti frumoase din vremile trecute şi aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. Ia deci în braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gâtlejul.

Propunerea aceasta zâmbi bătrânului, care urmând sfatului dat, deşertă plosca, îşi drese glasul, şi începu:

„Trebui să ştiţi, feţii mei, că eu sunt fecior vestitului Strâmbă-Lemne, care lua stejarul cât de gros, îl îndoia cu mâinile şi-l făcea obadă de roată. El era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învăţase carte la dascalul Pascal din Podul-Iloaei, ce ştia toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal, de unde nu ştiu cum a căzut în mâinile d. Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată juneţa sa la curtea lui Lăcustă, a lui Papură şi a lui Pârle-vodă. Ce mai vremi acele! Când vinea primăvara şi ieşeau oamenii la arat, dacă nu le ajungeau boi la plug, se duceau la unguri sau la leşi, şi luând de acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, şleahtici ori mojici — nu mai alegeau — îi înjugau şi arau lanuri cât vezi cu ochii, unde semănau ghindă de creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. De aceea, luat-aţi seama când e ger iarna şi vântul vâjâie, că dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipând, şi videţi strecurându-se din ele o apă fierbinte? Acele, feţii mei, sunt sufletele leşilor care ţipă, şi lacrimile ungurilor care picură, căci sufletele lor — pentru păcate pesemne — le-a osândit Domnul Dumnezeu să intre în copacii pădurilor, pre care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora? Ei erau nalţi ca brazii şi voinici ca smeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Peatră, care avea obicei când se punea la masă să înghită mai întăi şepte-opt bolovani, ca să-i facă poftă de mâncare.

La vrâsta de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzându-se flăcău tomnatic, se însură cu jupâneasa Mărica, minunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană, zicând adese nişte vorbe chisnovate, la care tată-meu răspundea: „Tronc, Mărico!” La patru luni după ce se mărită născu o fată. Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl linişti, spunându-i că asta se-ntâmplă uneori, însă numai la facerea dintăi. Soră-mea n-a trăit, precum nici alţi două sute de fraţi şi surori ce am avut. În sfârşit m-a născut pre mine şi văzându-mă aşa mic şi ovilit, mi-au pus numele Tândală. Naşterea mea costă viaţa mamei, iar tatăl meu, simţinduse c-a îmbătrânit, chemă pre naşu-meu Pâcală, mă încredinţă lui, şi apoi muri după ce mâncă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicând că nu trebui să se ducă pe ceea lume flămând şi însetat. El era atunci de patru sute optzeci şi trei de ani.

Naşu-meu Pâcală era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. El mă puse întăi la buchi, dar văzând că într-o zi era să mă-năduş c-un Tverdu ce mi se prinsese în gât, hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. Asta mi-a fost învăţătura.

Iaca ce-mi zicea el:

„Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu baga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.

Bate fierul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui.

Nu fii bun de gură, gura bate c... Vorba multă-i sărăcie omului şi toată paserea pe limba ei piere.

Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului intră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină.

Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce intră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar naravul ba.

Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-l tai, de ce răsare, şi din coadă de câine, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată.

Fereşte-te de proşti şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale, şi prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă. El învaţă bărbieria la capul tău. Şede pe magar, şi caută magarul. Nu-l primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului. Prostia din nascare leac nu mai are. Cine se amestecă în tărâţe, îl mânâncă porcii; ş-apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti.

Nu te hrăni cu nădejdea şi cu făgăduinţele. Înţeleptul făgăduieşte, nebunul trage nădejde. Să trăieşti, murgule, să paşti iarbă verde. Ce-i în mână nu-i minciună, şi e mai bine acum un ou decât la anul un bou.

Chelbosului tichie de margaritar nu-i trebuie, pentru aceea nu te apuca de lucruri mari, căci e lesne a zice plăcinte, dar cu b... de fată mare nu se fac ouăle roşii. Dobânda mare rupe ciochinile, şi păn-a nu găsi mantaua, nu erai dator. Cu rudele bea şi benchetuieşte, dar neguţitorii nu face, căci deşi sângele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decât anteriul, dar nepotul e salba dracului. Frate, frate, brânza e cu bani. Nu fii răpitor. Mai bine nici oaia cu doi miei, nici lupul flămând. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine, şi să-ţi zică: c..., lupe, ce ai mâncat. Lasă pre oameni în ideile lor. Vântul bate; câinii latră. Altui îi e drag popa, şi altuia preuteasa. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. Zic zece, tu taie una. Vrabia malai visează, şi calicul comândare.

Nu da împrumut ca să nu-ţi faci duşmani. Dă-ţi, popo, pintenii, şi bate iapa cu călcăiele; ş-apoi, prinde orbul, scoate-i ochii. Nu te bucura la câştiguri mici, pentru că c-un rac tot sarac, c-un pitic, tot calic; dar când îmbli cu miere, linge-ţi degitele. Primeşte orice-ţi vor da. Calul de dar nu se caută-n gură; şi cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri. Când vei voi să te apuci de ceva, prinde iepurele cu carul. Mâţa cu clopot nu prinde şoareci. Nu te-ngriji cum o s-o scoţi în capăt. Nevoia învaţă pre cărăuş, şi cine are barbă are şi pieptene.

Nu te amesteca în intrigi. Nici pre dracul să vezi, nici cruce să-ţi faci. Nici lupul pre balaia, nici balaia pre lup. Ia-ţi catrafusele, şi fugi ca dracul de tămâie.

Nu te-ncrede în caracterul omului în slujbă. El este o brânză bună în burduh de câine. Făgăduieşte multe, dar să deie Dumnezeu, mamă, să fiu eu fată! Nu gândi c-o să scapi de dânsul. Banul rău nu se pierde, şi are ac pentru cojocul tău, nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrân nu mai învaţă a juca. Când nu-i în slujbă, e omul cel mai de treabă, dar posteşte robul lui Dumnezeu, că nare ce mânca; şi câte spune sunt o frumoasă poveste, dar mare minciună, căci minciuna boierească trece în Ţara Ungurească. Caută să-ţi fie supuşii vrednici, ca să nu zică lumea că cum e turcul, e şi pistolul. Dă-le pildă bună, pentru că peştele de la cap se-mpute.

Nu fii falnic, nici face din ţânţar armasar. În urma războiului, mulţi voinici s-arată. Vulpea dacă n-ajunge, zice că pute. Să nu fii din cei carii zic: lasă-mă să te las, şi ia-l de pe mine că-l omor. Nu te certa cu cei ce ştiu mai multe decât tine. Haide, tată, să-ţi arăt pre mama. Nu îmbla cu c... în două luntri, nici te mândri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă.

Nu te năcăji pre soartă. Norocul cine-l ştie? Fă-mă prooroc, să te fac bogat. Beţivului şi dracul îi iese cu oca nainte; însă vremea le îndreaptă toate. Vremea vinde lemnele, şi nevoia le cumpără. Tu fierbe mazirea şi taci. Joacă ursul la cumătrul, poate a juca şi la tine.

Nu te mânia pre lume. Se mânie vacarul pre sat; satul nu ştie nimic. Umileşte-te. Capul plecat nu-l taie sabia. Cine se înalţă se smereşte; şi dacă ajunge cuţitul la os, şi petreci ca câinele-n car, trăieşte ca viermele în rădăcina hreanului, pănă va veni vremea ca cui pre cui să scoată. Nu fii obraznic... Vor crede c-ai p... tot butuci, şi-i da piste un omuşor care ţ-a face coastele pântece.

De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, c-or zice că: mart din post nu mai lipseşte. De vei păgubi în vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură, ca altă dată să nu te mai apuci de ea. O dată vede naşul p... finului; iar de vei câştiga, nu te mai apuca şi de altele, căci cine sare garduri multe, îi dă câte un par în c... şi ulciorul nu merge de multe ori la apă. Când ţi s-or aprinde călcăiele, însoară-te păn-a nu îmbătrâni, căci însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrânul amorezat e ca chiroşca cu pasat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mânâncă tot ce zboară, şi sentâmplă de departe trandafir, şi de aproape borş cu ştir. Vezi cum a fost maică-sa, căci pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada. De-i videa-o că nu vra să plămădească şi toată ziua cerne, cercetează-ţi casa, pentru că bataia e din rai. Fii român verde şi rupe mâţa în două. Bate şeaua, să-nţeleagă iapa, căci femeia-i dracul; şede în deal şi prăvale carul în vale; dar nu întinde aţa să se rupă. Gospodăria să-ţi fie măsurată, căci la gospodina bună, mulţi voinici s-adună; şi de-i şi păţi ceva, numai tu să ştii unde te strânge ciubota. Nu te apuca s-o păzeşti; mai lesne poţi păzi un cârd de iepuri; şi macar că găina bătrână face zeamă bună, fereştete de babe. Baba bătrână nu se teme de vorba groasă. Lumea piere, baba se peaptănă. În sfârşit, mângăie-te la necazuri, gândind că sacul şi-a găsit petecul, şi roagă-te zi şi noapte să-ţi deie Dumnezeu mintea moldovanului — cea de pe urmă.”

Avea încă multe de spus moş Tândală, când a luat seama că nu-l asculta nime, căci noi cu toţii adormisem şi horăiam. Aşadar făcu şi el ca noi.

Scrisoarea XIII

(Lumânărică) Martie 1843

Vă aduceţi aminte de un sarac pre care îl întâlneaţi, sunt acum doi ani, pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga?

Lumânărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a lăut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.”

Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică păn-în ziuă colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alţii.

La un schit sarac lipseşte clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pănă ce nu-şi câştigă plata. Curând arama sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.

O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.

Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă. Încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu câinii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genunchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăşi bucuria în bietul bordei.

Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?

Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a. negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prieten vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.

În momentul acesta, arhiereul apropiindu-se dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste:

„Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Pătrunşi de mare puternicia morţii, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe pieptul mortului, am zis:

„Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.”

Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?

Într-o dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă, — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi

Văduva îngropă pre sărac!

Scrisoarea XIV

(Critică) Ianuarie 1844

În trecutele zile un june, căruia nicicum geniu nu-i lipseşte, plin de idei nouă, mai mult bune decât greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea, dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decât prin simplitate, întrebuinţând ziceri culese din vechii scriitori, pre care voieşte cu de-a sila a le re-nvia, dând unora înţelesul ce poate au avut întăi; în sfârşit, fabricând de la sine ziceri, şi vrute şi nevrute.

Am voit a-i arăta deşanţata lui întreprindere, spuindu-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sunt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi; că sunt multe piedice, fanatismul bătrânilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş.c.l.

Mă asculta cu o nerăbdare ce se videa în neastâmpărul său, pănă ce sărind de pe scaun:

— Iartă-mă, domnul meu, strigă: iartă-mă că nu mai am rabdare! Ce-mi vorbeşti de fanatism şi de deprindere? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe şi papuci galbeni. Cât pentru pedantism, e o emblemă a dobitociei. Cărţile bisericeşti? Dar ia, mă rog, pe-acele tipărite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: provedinţă, creştin⁷, înger⁸, comentarie, şerb⁹ ş.c.l. pre care acei nuoi — socotind că fac mai bine — le-au prefăcut în pronie, hristian, anghel, tălmăcire, rob ... în loc de şerbul lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu ; pare că Dumnezeu creator şi părinte are trebuinţă de robi, nu de supuşi şerbi sau slugi, carii să îmble în căile lui. Grecul nu zice: Σκλβος, χιΔοΰλος τοΰ θεοΰ şi asemene zic şi toate celelalte popoare creştine. Ia seama, domnul meu, că ei nicăiri n-au voit a întrebuinţa timpul săvârşit a verbului, ci tot cel nehotărât; niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, fără să-şi deie cuvânt pentru astă arbitrară palmă preste ochii gramaticii. Ei — tot aceşti noi — întrebuinţează zicerile: învălire, mirare ş.a., dar n-ar zice, Doamne fereşte: miracul şi văl care sunt tot una şi pe care le găseau în cărţile vechi. Prin un capriţ neînţeles, luau verbul şi lasau substantivul!

Nu-ţi place că zic: inimă, tinereţă, spirit, relege, virtute? Ai voi să zic: suflet, dragoste, duh, lege, faptă bună; pentru că la d-ta inima, acest dar dumnezeiesc, înseamnă acea bucată de carne macră prin care circulează sângele; tinereţa, junie, spiritul, o esenţă îmbătătoare; relegea, lege sau pravilă; virtutea, puterea animală a trupului. De pildă, acest fras: L'âme qui aime avec tendresse est inspirée par l'esprit de la religion et de la vertu, eu l-aş traduce aşa: „Inima ce iubeşte cu tinereţă e insuflată de spiritul relegei şi a virtuţii”. D-ta negreşit că astfel: „Sufletul ce iubeşte cu dragoste, e insuflat de duhul legii şi a faptei bune”. Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, făr-a şti şi înţelesul ce le-aţi dat dv., vrând a retraduce din cuvânt în cuvânt traducţia d-tale în franţeză, ar trebui să zică: „Le souffle qui aime avec amour est inspiré par l'odeur de la loi et de la bonne action" şi ar râde, mirându-se ce ai voit să zici d-ta prin acest fras smintit.

Zicerile abătut (abattu), umilit (humilié) şi alte câteva care numi vin în minte, le-aţi botezat săracele, cum v-au plesnit în cap. Prin abătut, înţelegeţi aceea ce franţezul zice prin écarté, prin umilit, plecat (humble). Apoi dacă se găseşte un om ce vine de pune tot cuvântul la locul lui, dându-i înţelesul cel primitiv, strigaţi că e cu neputinţă a strica obiceiul, vorbă proastă a oamenilor mişei, pentru care nu e nimic cu putinţă!

Îmi zici să creez ziceri? Ce o să fac când îmi lipsesc cuvinte ca să-mi arăt ideile? Însă de vei căuta bine, vei videa că şi acele ziceri sunt sau româneşti uitate, sau împrumutate de la limbile surori. Şi apoi, întru aceasta am urmat pildei altora, carii ştiu ce va să zică o limbă... Adio, domnul meu, urmă luându-şi capela, eşti întro zi de spleen, nu vrei să mă înţelegi. Sunt şerbul d-tale!

— Dar, poet al dracului! Ţi-am spus că sunt mai mulţi croitori decât creatori, şi...

Poetul era acum în uliţă.

Iaca cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. Mie mi-e prieten şi aş dori să-l pot îndrepta, dar — îmi mărturisesc păcatul — mă cam învoiesc cu ideile lui.

În adevăr, folosul ce a izvorât din cărţile bisericeşti întru aceea ce priveşte relegea şi morala e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi. Dacă limba ar fi ramas precum se vede în cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrat c-o ştiinţă sistematică a limbelor rude s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza, precum cer tipul şi origina ei, negreşit că am fi scapat de toate aceste pleonasme, fiorituri şi cacofonii. Scriitorii nuoi bisericeşti şi profani au introdus shimatismul limbei greceşti împreună c-o mulţime de ziceri, lepădând pre cele româneşti.

Când ar zice cineva astăzi ghintă, cor, columb, dardă, custodie, templu, generos, peregrin, învestat ş.a. — pre care le-au lepădat — puţini l-ar înţelege; şi însă astfel se vorbea, se scria şi se tipărea cu vro sută şi câţiva ani în urmă.

Multe parascovenii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavona. Nu-mi vin în minte toate şi nici voi a te supăra cu un glosariu ce nu-şi are locul său într-o scrisoare, dar voi însemna pentru curiozitate una-două.

Substantivul slugă, a slugii, prefăcându-se în verb, face slujire sau a sluji, când ar trebui să facă slugire, sluga, slugii, slugire. La astă zicere slavonă, am pastrat verbul cu declinaţia lui şi am greşit. Altele tot slavoane le-am schimbat şi iar am greşit, pentru că nu ştiu de ce nu mai nimerim; d.p. viteaz, treaz, dârz, obraz ş.a. la plural slavoneşte nu schimbă pe z în j, precum noi care zicem viteji, obraji ş.c.l. în loc de vitezi, trezi, obrazi, dârzi ş.a., o anomalie nesuferită într-o gramatică regulată.

Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva şi de scriitorii vechi.

Χαϊρε!

Scrisoarea XV

(Critică) April 1844

Îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul de care ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune acum deodată altă ceva, păstrându-mi făgăduinţa pentru alt prilej. Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce nu ştiu cine făcuse asupra lui.

— Nu-mi pasă de critica domnului acelui.

— Şi pentru ce nu-ţi pasă?

— Pentru că n-are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume, în sfârşit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un θ, doi ω şi trei η

Zicând aceste, ne-am uitat unul la altul şi am pufnit amândoi de râs.

Aş fi voit să-l supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marţi. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un θ, doi ω şi trei η! Eu mărturisesc că de aş avea nenorocirea să aib în numele şi porecla mea atâtea farafasticuri, nu mi-aş mai scoate obrazul pintre oameni. Aş prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, şi nu miaş ierta naşul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu silit a vârî un θ, doi ω şi trei η.

Sunt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napoleon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrâurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, şi un june foarte de ispravă care se însură macar că se numea Cornescu, şi apoi păţi — aceea ce ştii. Eu (Doamne fereşte!) de-aş avea oi, nu mi-aş nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră.

Voiam să-ţi spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg şi intitulată: Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, adică Prescrierea regulilor gramaticii româneşti. Autorul ei este d. Hâncu, român, care — nu înţeleg pentru ce — adaose un of la porecla sa, şi din Hâncu îşi zice Hinculof. Per gusto non disputare.

Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume 8, mare cât de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ţi le spun. Ajungă-ţi atâta, că d. Hâncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adică cu 20 mai multe decât avem.

Patruzeci şi şepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să ajungem pre chinezi! Între aceste, sunt unele gâtlane, buzane, şi nu ştiu cum le mai botează d.S...; prea destule ca să ameţească capul unui biet şcolar.

Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eliad în literatura românilor, este că ne-a scapat de atâte litere prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împământeni în limba noastră, şi dacă le-ar fi lasat, cine ştie aceste câte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a rămas, slovă venetică şi hâdă! dinainte căriia pănă şi curagiul lui Eliad — şi asta nu e puţin — s-a umilit. Această slovă iat-o, întortocheată şi cârligată întocmai precum se scrie:

În zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (θ) în locul ei, şi d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deşeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca şi când n-ar fi zis d.d. nimic!¹⁰

Astă slovă din alfabetul cirilian, văzând că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vârî vicleana în limba noastră, unde nicicum nu-şi avea loc, şi cu o machiavelică nătângie izbuti a prinde locul tuturor vocalelor româneşti, dîndu-ne acea pronunţie guturală şi groasă de care nu ne putem dezbăra.

Să nu-ţi pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d.p.:

a. CЪntare, mЪnЪ în loc de cantare, mana (cantare, mano) etc.
e. VЪnd, nЪnt, vЪrs — de vend, vent, vers (vendo, vento, verso) etc.
i. RЪspuns, rЪde — de respuns, ride (risposo, ride) etc.
o. LЪcuitor, mЪnЪstire, rЪtund, în loc de locuitor, monastire, rotund etc.
u. Sânt — de sЪnt (sunt) etc.

Videţi din esemplul acesta cum se bagă în totul, încât e rară zicerea în care Ъ să nu fie. Iaca ce rezultat aduce nebagarea de seamă la invazia străină! O slovă — ce treabă mare e o slovă? — o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapa de prejudeţe şi de lucruri străine, care pe toată ziua se înţelenesc între noi!

Văd că mă depărtez de ţelul meu. Prefer dar a sfârşi scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul literaţilor români spre izgonirea slovei parazite, deşi sunt desnădăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pănă şi capete academice nu i-au putut face nimic.— Vale!

Scrisoarea XVI

(Critică) Octombrie 1844

Un proverb al nostru zice: bate herul pân-e herbinte...

E! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pe crăcănatul H ca să-l substitui astfel de obrăzniceşte în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiţi aşa, aveţi încă cutezare a-l scrie şi a-l tipări!

Aveam de gând să-ţi spun nu ştiu ce, şi pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă sileşte a-mi da cuvântul pentru ce zic her herbinte, în loc de fier fierbinte.

S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înţelenită nătângia aşi apăra greşalele, voi să arăt că a întrebuinţa pre h în loc de f nu e un provinţialism moldav — precum ni se împută de alţi români — ci o deprindere împrumutată nu de la muma latină, nici de la mai marea soră italiana, dar o suvenire mângăioasă, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată, gingaşă şi molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas) şi boltele moresci a Alhambrei.

Din toate calităţile, ale inimei sunt acele mai plăcute şi mai preţuoase; şi de n-aş fi român, încă aş iubi limba română pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. În vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii străine începutului şi firei ei, româna nu-şi uită muma şi sororile; se ţinu lipită de latina prin gramatică, de italiana şi spaniola prin ziceri, de portugheza prin pronunţie.

Portughezul scrie o şi s, şi pronunţă u şi ş ca românul.

Aceste sunt aşa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spaniolul hiiu (hijo), her (hierro), herbinte (hirviente) ş.c.l., ci fiiu, fier, fierbinte, căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provinţialism, şi 2) că am descoperit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) şi pepinii (pepinos) sunt de origină spaniolă.

Adios!

Scrisoarea XVII

(Critică) Decembrie 1844

„Dintr-o palmă a s. sale este la sfânta episcopie la Roman o bucăţea, şi la Buciuleşti un deget adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spatarul la masa Dabijei-vodă — Dumnezeu să-i pomenească! Şi eram eu un smerit Dosiftei, episcop la acel sfânt scaun la Roman ş.c.l.”

Aşa scria pe la 1570, în viaţa cuvioasei Parascheva, mitropolitul Dosiftei, unul din bărbaţii învăţaţi, cu care se făleşte pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păstor duhovnicesc turmei încredinţate lui, dar şi unul din scriitorii cei mai aleşi a timpului aceluia.

Iată o rugăciune cătră sfânta fecioară a lui Ioan Damaschin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viaţa acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, porunci să-i taie mâna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul:

Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană
Pre Dumnezeu cumsecade şi cu fecioria-ntreagă,
Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta!
S-ta ştii şi pizma pentru care-mi face Leon;
Sirguieşte de-mi agiută, şi-mi isţeleşte direapta
A celui de sus direaptă ce-i dintru tine-ntrupată
Multe minuni ştie face; deci pentru a ta rugăciune
Şi direapta mea aceasta roagă-l să o isţelească;
Să-ţi fac cântări cumsecade, şi-ntrupatului din tine
Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade,
De sprijineală să fie creştinătăţii direpte;
Că toate-ţi sunt cu putinţă, lui Dumnezeu fiind maică.

Maica Domnului se îndură de lacrimile sfântului poet şi îi lipi mâna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci a vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate greşesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricât se pare ea de simplă. Îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie, pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoarea elegie a unui mare poet din timpul nostru:

LA MOARTEA ELISEI

Osana! slavă! sfânt eşti! sfânt! sfânt!
Ce vrei se face-n cer, pre pământ.
Glasul Elisei! — Îl auziţi?...
Seraf azi cântă! — N-o mai jăliţi,
Auzi pe îngeri se întrebând:
Sfânta iubire ce are de gând? ş.c.l.

Mai vrei încă?

Jalea cuprinde orice simţire,
De dorul pierderii piste fire ş.c.l.

Poate tot nu ţi-e destul? dar

De m-ai pune pe-un cărbune,
Mai departe nu ţi-oi spune.

Apostroful ce taie semistihul, seraful ce cântă, îngerii se întrebând ce are de gând s-ta iubire, dorul pierderii piste fire etc., toate aceste formează o poezie hodorogită, încât în adevăr jalea cuprinde orice simţire, când vede cineva frumoasa noastră limbă căznită şi schingiuită astfel!

Spune-mi, nu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei cu-nchieturi socotite, care nu te osteneşte când o ceteşti, nici are frase mari întortocheate şi scâlciate?

Scrisoarea XVIII

(Slavonisme) Iulie 1844

Mulţi literaţi români au făcut feluri de disertaţii asupra începutului şi a construcţiei limbei noastre; laudă numelui lor şi pace ţărânei celor ce nu mai sunt! Lor le era uşor, nu aveau trebuinţă a iscodi sofisme ca să detune pre năpăstuitorii românilor, arătând lumei că ziua este lumină şi noaptea întuneric. Adevărul era văzut şi pipăit, şi împotrivitorii învinşi şi ruşinaţi, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene şerpelui care, murind strivit sub călcăiul viteazului, se întoarce şi muşcă pre puternicul său vrăjmaş, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareţ, răguşeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — „Limba voastră e ţesută cu ziceri slavoane!”

Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat România ca un răpide şiroi, găsind pânza limbei urzită, luau suveica şi, prin dreptul celui mai tare, aruncau unde şi unde câte un fir de bătătură de a lor, groasă şi nodoroasă. Astfel se ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebui a destrama toată pânza, şi prin urmare a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă şi mai învăţată, căreia nimic nu i-ar lipsi alta decât de a fi — românească.

Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pandemoniului nostru literar carii se silesc:

Spirar nobil' sensi a' rozzi petti,

şi pre care noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (dupre Iorgovici şi dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungroturco-grece — deşi aceste din urmă sunt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. — Moderaţii că trebui a le subţia, a le înnobila şi a le români, şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu păperea dr. sale. Vin în sfârşit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plângându-o şi bocindu-o în gura mare.

După părerea mea, a învoi toate aceste capete învăţate e mai greu decât a găsi mişcarea perpetuală. E de jălit însă, că toţi aceştii trăgând fiecare la sine, sfâşie haina bietei limbi.

Fie-mi iertat a adunce un esemplu.

Zavistia şi clevetirea — ziceri slavoane — care s-au încuibat între români, le poate scoate cineva? De obidă şi de silă ne poate mântui? Aici îmi vine în gând acel vestit dicton scris pe poarta iadului a lui Dante:

Lasciate ogni speranza!

Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ţi arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele:

„Năvălind noroadele străine, au năpădit ca lăcustele piste români. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greşalele românilor i-au slăbit. Atunci vrăjmaşii, răpindu-le prin silă drepturile, le iscodeau vinovăţii şi îi munceau cu feluri de cazne. Aceste obide au adus robia ş.c.l., ş.c.l.”.

Iată în câteva rânduri mulţime de ziceri slavoane!

Eu din aceasta am înţăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriţi acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a arheologiei românilor — că românii aduşi de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu ştiau vinovăţia; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele şi 4) nu cunoşteau robia ş.c.l.

Pe urmă au venit toate de s-au amestecat pintre noi. Cum să le lepădăm acum? Şi de am şi voi, oare pute-vom?

Vale!

Scrisoarea XIX

(Ochire retrospectivă) Iunie 1845

Dacă te-ai întâmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborându-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-ţ-ai viderea de pe culmile învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mâna soartei; care uneori ca un smeu se încolătăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-l întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vârcoleşte în patul său, pănă la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate ca şi Iona ţ-ai fi sfâşiat haina, strigând vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plâns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gândind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor!...

Dă-mi voie, prietene, a-mi dezvăli ideea, sau mai bine zicând, a spune aceea ce cugetam într-o seară, când mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu câteva veacuri în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc.

Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ român, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dânsul îl urmează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocârmuiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Românii sub urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lângă ei pre pribegii lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţâţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Fierul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, când Alexandru I dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţă cu Iaghelon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coroană ca unui autocrator.

Încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi puternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi râvnind a uni sub un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stârnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constantinopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi pierde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de pieire. Însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decât un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte şi cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrânit, cărunteţile i-au răcit sângele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. Îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind în inimile lor şi neîncrezându-se în moştenitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie sub umbrirea căria să vieze, pănă ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român.

Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, adică de la venirea lui Dragoş, şi pănă la moartea lui Ştefan.

Domnii — precum am zis— erau buni, şi poporul era fericit. Încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre stând între popor şi ocârmuitor nu începuseră a muşca când pre unul când pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpânitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpetenia sa, îl abordează cu piept deschis zicându-i: tu doamne! precum zice Dumnezeu, căci vede în el pre unsul său. Îl numeşte măria-ta! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule.

Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni aleşi, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobânzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pământului dăruit culmile dealurilor, matcele apelor, adâncul văilor, şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pământul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde, aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpânii lor la război.

Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormântul din monastirea Putna, când nepotul său Ştefan V e silit să omoare câţiva boieri, ca să stingă în sângele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sângele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu piere; ura şi duşmănia se înţelenesc mai vârtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, domnii îl cumpără cu bani, boierii dau bani, ca să oboare pre domni; şi de unde stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţiei!

De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sunt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocârmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi calăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urâta solie, pier, lăsând o pomenire de blăstemuri. Ţaranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decât cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării, a-şi lua dreptul de stăpâni, călcând condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa câte unul toate vechile privilegii, încât îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor.

Un veac era de când aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzându-o bătrână şi sluţită de nelegiuiri, tinde mâna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână.

Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decât nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrânate, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindule stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran.

Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar trista Moldavie se văzu ocârmuită când de un serb, când de un arman, când de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri!... Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump românilor.

Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler, şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boierinaşi — ce nu aveau altă nădejde de cât în pana lor — o înţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decât a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-l iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întăia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sunt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lasase a se încuiba în inima românilor. Întemeiază şcoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite când domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru.

Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, când acum se mândrise de bogăţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vândut de ministrul său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia prizonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade sub urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fiare câtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie.

Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră oştile, care acum nu mai împuneau turcilor. Asuprirea crescu, şi ţara pierdu dreptul d-a mai avea domni pământeni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din când în când se mai numea câte un domn pământean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor.

Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decât politic, el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Moldavia se hotărî de apanagiu fanarioţilor.

Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! Cu un veac se înapoi în toate! În locul oştenilor români, se aduseră albanezi nemernici. În locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţă şcoala grecească. Pământenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocârmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia se făcu pământul făgăduinţei pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrânarea!...

E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigore Ghica protestează, neputând face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuseţează cu mândre ziduri ş.c.l., dar ce puteau ei face în scurta lor domnie de trei ani, la sfârşitul căreia aveau în videre ştreangul?

Acum desnădejdea începuse a se vârî în inima românilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se pierdură. Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţii. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămâia ca să le intre în favor. Fecioară păn-atunci, limba patriei se împestriţă formând un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pănă şi la bisericile de întăiul rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională.

O asemenea stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-şi pierde fiinţa. Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra poporului său. Anul 1821, dărămând edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nedesăvârşită — începu a pregăti civilizaţia, a deştepta naţionalitatea şi a vindeca durerile trecute.

Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimaşului ce nu crede când se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Şi în adevăr, e curios a observa că oricând s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini;

Un albanez păstrează naţionalitatea.

Un grec desrobeşte ţara.

Un rus pregăteşte civilizaţia.

Românul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! când n-ar trebui să uite proverbul “Σкν ή Αθηνά καάχεϊρα κνει”.

Scrisoarea XX

(Statistica lupilor) Februarie 1846

Viu de la vânătoare, prietene, unde am împuşcat un lup. Dămi voie deci să-ţi vorbesc despre el.

Toată lumea cunoaşte lupul, fiară astă carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; şi când în toate staturile Europei erau proscrişi, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — vieţuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă.

Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii, văzând osânda ce li se pregăteşte, au ales o deputaţie dintre ei, care viind în capitalie, şi-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lasaţi ca să mânânce oi, şi oile ca să fie mâncate de lupi, apoi după toate formele, legile şi obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mânânce oi ş.c.l.,ş.c.l.

Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicând că obiceiul pământului poate sluji de lege, când nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, când vor da în scris şi chizeşie, că nu vor mai mânca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sunt.

Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gândind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel şi friptură de miel.

— E bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mânâncă oi, şi noi să nu mâncăm!

— Ba să mâncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul şi lupul sunt lasaţi ca să mânânce carne; dinţii lor cei câineşti o dovedesc. Eu când nu mânânc carne, nu pot pronunţa nici cel întăi vers din Eneida:

Arma virumque cano etc.

Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filosof scopul soliei lor, şi neisprava cu care au ieşit de la ministru.

— Avocatul ce l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sunt sigur că nici rudimentele limbei latine, a limbii mume, nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.

Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mântuia prin acest calambur:

Lup te cheamă şi lup eşti,
Lupii dar ce prigoneşti?

Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicând că nu-i plac poeţii, şi că cu toată cuscrenie ce ei arată că ar avea cu dânsul, nu poate calca datoria postului său; prin urmare porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş. Ajungând la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite, şi lăcrămând, tinseră labele spre cer, cuvântând acest blăstem:

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De la 26 ianuarie 1841 pănă la sfârşitul lui dechemvrie 1845, s-au ucis — după cataloagele Visteriei — aceşti lupi!

În anul 1841. 113 lupi mari.
— 1842. 198 idem
— 1843. 318 . . . . . 59 pui
— 1844. 340 . . . . . 111 -
— 1845. 261 . . . . . 101 -
________________________________________
1.230 mari 271 pui. Total 1.501

şi s-a plătit din Visterie 18.450 lei pentru 1.230 lupi mari, şi 2.032 1/2 lei pentru 271 pui. În totul 20.482 1/2 lei.

Să vedem acum folosul acestei legiuiri.

Să închipuim că fiecare lup era să mânânce pe an câte 12 oi — Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţămi c-o oaie pe lună? — În cinci ani vine de lup câte 60 oi, care pentru 1.501 lupi face 90.060 oi. Socotind acum oaia câte 20 lei, face 1.801.200 lei, din care scăzând 20.482 1/2 lei preţul capetelor a 1.501 lupi, rămâne folos 1.780.717 1/2 lei.

Scrisoarea XXI

(Trisfetitele) Noiembrie 1846

Când un istoric — ce ne lipseşte — s-ar ocupa a scrie istoria României, nu ar putea găsi urmele caracterului naţional decât în timpul domnirii prinţilor români, adică de la venirea lui Dragoş şi pănă la emigraţia lui Cantemir.

În această epohă, mai bine de trei veacuri şi jumătate găseşte cineva nişte fapte eroice, măreţe şi crude care aduc groază şi mirare. Mai mulţi domni buni s-au deosebit prin patriotismul şi mai vârtos prin pietatea lor. Astăzi încă, culmile sunt încununate şi oraşele semănate de bisericile ce ei au ridicat întru mărirea atotputernicului; şi fiecare din zidirile aceste erau monumentul vreunei izbânde asupra duşmanilor puternici de care România era încungiurată.

Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost şi Vasilie Lupu. El întăi întemei şcoale, el puse să se traducă şi să se tipărească cărţile în limba patriei, el în sfârşit aduse moaştele sfintei Parascheva de la Epivata, pentru care dete trei sute pungi de bani, şi le aşeză în biserica zidită de dânsul în Iaşi. Această cuvioasă patroană a oraşului niciodată şi după orice împregiurări nu-şi părăsi locaşul, ci totdeauna scutitoarea politiei şi ţării, e comoara cea mai preţuoasă ce are Moldavia.

Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atât de tragice, nişte jocuri a norocului atât de deşanţate, încât îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le descrie. Hronicarii români, istoriografii poloni şi unguri, diaconul arab Pavel au scris mult pentru el. Pănă când poate într-o zi voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica S.S. Trei-Ierarhi.

Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru zugrăvită in fresco. În dreapta stă racla sfintei, înălţată pe câteva trepte. Aici pe părete e zugrăvită solenitatea aducerii moaştelor cu pompa ce a urmat. Turcul capugibaş calare înainte, arhiereii purtând racla, domnul, boierii şi poporul în urmă. Pe alt părete stau atârnate portretele lui Vasilie şi a familiei lui cusute în aur şi matasă.

Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe dinafară este toată îmbrăcată cu bareliefe, închipuind deosebite arabesce, graţioase şi elegante.

Turnul clopotniţei deasupra porţii şi de un stil modern, e cel mai nalt a capitaliei. Pănă nu de mult slujea pentru privighere de foc, şi clopotul cel mare niciodată n-a sunat într-o usnă fără să puie tot oraşul în mişcare. Uneori când poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pănă nu se videa scapat de angării şi uşurat de împilări. Astăzi însă oamenii s-au prefăcut, năravurile s-au îmblânzit, şi nu se mai aude clopotul de dandana. Sunetul lui cheamă numai pre credincioşi la rugăciune.

Scrisoarea XXII

(Istoria unei plăcinte) Decembrie 1847

Îţi aduci aminte de copilăria noastră — care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! — ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoşeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrâni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap, şi cât de iute i-o deşertam!

Astăzi plăcintele au pierdut valora lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorât. Toţi l-au părăsit, şi surâsul se vede pe buzele lui numai când e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara acasă cu dânsa plină. Atâta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mânâncă.

La 1821, după spargerea eteriştilor, paşa din Iaşi, văzând că nu poate scoate pre ianiceri din ţară ceru ajutor. I se trimiseră deci spre acest sfârşit câteva mii de tulimeani (miliţie). În toate zilele urma colizii între ei, şi ele se sfârşeau totdeauna prin moartea a câţiva.

Într-una din zile — era iarmaroc pe şesul Frumoasei — un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vândă; un tuliman o târguia, când un ianicer vine şi vrea s-o ieie. Tulimanul însă nu o dă. Iataganele iese din teacă. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei, şi comedia se mântuie cu uciderea a vro treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de sânge.

În vremea domnilor fanarioţi, plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra — era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ş.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineaţa — păn-a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan — unde nu-şi vâră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuinţeze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără macar să le atingă, când iaca se înfăţoşează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

— Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

— Când?

— Acum.

— Cum?

— Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea.

Îndată plăcinta s-a trimis la curte.

Înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomorâtă. Edicliii şi iciolanii stau înmărmuriţi dinaintea lui, cu mâinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorbă de nimic altă, decât de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stâlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? — Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei-sale. Uitare vinovată şi neiertabilă!

Când acum era să se puie în lucrare înalta hotărâre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tipsie de argint. De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încântarea ce a căşunat sosirea astei ancore mântuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precât însă am auzit din bătrâni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scapat de pedeapsa meritată.

Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducând şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic:

„Arhon...

Înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mâine dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare.

P.S. Nu uita să trimiţi mâine, pentru masa măriei-sale, o plăcintă ca cea de astăzi.”

A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care şăzând în balcon, îşi netezea barba cu mulţămire; iar când înceta câte puţin scârţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cântând:

Cu iaurt, cu gugoşele,
Te făcuşi vornic, mişele!

Scrisoarea XXIII

(Нτνύπάτν) Iunie 1848

Nu ştiu pentru ce, domnul meu, eu stim pre femei mai mult decât pre barbaţi. După a mea idee, deşi suntem partea tare a neamului omenesc, nu suntem însă şi cea bună; căci e netăgăduit că de la începutul lumii şi pănă în ziua de astăzi, femeile ne-au întrecut nu numai în iubire, ce şi în patriotism.

Lăsând la o parte Corneliile, Lucreţiile şi toate femeile istorice grece, romane şi de alte naţii, îţi voi vorbi numai de femeia română, acest tip de amor şi de virtute.

Câte viţiuri s-au strecurat în frumoasa noastră ţară sub ocrotirea unui guvern prieten a întunericului, care favoriza patimile ca să-l demoralizeze şi să-l ţie în slugărie! câte rele au spurcat inima bietului român! Însă nici una din ele n-a putut pata haina cea albă a femeii românce, ci ea rămase tot curată şi neprihănită. Şi de unde vine aceasta? De la educaţie? Nicidecum. Educaţia femeilor la noi e atât de neîngrijită, încât nici trebui a mai pomeni de ea. Vine de la natură, această învăţătoare a lumii toate; de la natură, care a sădit în inima femeii acea dragoste de familie, acea abnegaţie de sine, pentru a se consacra soţului, părinţilor, copiilor ei.

Să o privim în toată vrâsta.

Vezi-o fecioară, fără prihană, tânără şi frumoasă. În ochii ei străluceşte dulceaţa, şi în inima sa amorul. Iat-o acum soţie, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, şi sârguindu-se a împrăştia cu senineţa şi blânda ei mângăiere negurile supărărilor de pe fruntea soţului său. În sfârşit matroană respectabilă, povăţuind cătră cele bune pre fiii şi fiele sale, uitându-se cu mulţămire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşală; şi aşteptând sfârşitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea ştie că Dumnezeu a creat-o nu pentru dânsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, şi misia îi e împlinită, dacă în calea vieţii sale a putut şterge câteva lacrimi, semăna câteva flori, şi lăsa o suvenire duioasă în inimile scumpe!

Deşi se pare uşoară solia ei, iaca ce zice filosoful Genevii: „Omul, făcând bine, nu atârnă decât de sine, şi poate brava judecata publică; dar femeia, făcând bine, n-a făcut decât jumătate din însărcinarea sa, şi trebui să-i pese de ceea ce gândesc de dânsa nu mai puţin decât de ceea ce este în fiinţă... Opinia este mormântul virtuţii pintre bărbaţi, şi tronul său pintre femei.” Greu e a putea înlătura cineva calomniile şi invidia lumii, femeia însă ştie că nu ajunge a fi virtuoasă, trebui să nu fie nici prepusă. Cât pentru mine, domnul meu, mi-ar plăcea să trăiesc într-o republică de femei, unde ele să poruncească şi noi să ascultăm. Crede-mă că n-ar merge trebile mai rău. Dar văd că m-am depărtat de ţelul meu, şi vorbesc de morală şi de politică, când voiam să-ţi vorbesc numai de patriotismul femeilor. Htnhp° tn, zicea acea vestită spartiată, dând scutul fiiului său — însă am uitat că am promis a nu vorbi de femeile Romei şi a Greciei.

Trei veacuri şi jumătate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pănă la doamna I..., care cu arma în mână îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui, şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stângă în noaptea despotismului steaua României abia răsărindă. Câte şi câte trăsuri eroice se vor fi petrecut în vremea aceasta, care însă s-au trecut cu viderea, şi s-au uitat! Un popor deprins în slugărie, care miserrimam servitutem pacem appellant, nu e vrednic nici să le vadă, nici să le preţuiască.

Scrisoarea XXIV

(Un vis) Iulie 1848

Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini împiegaţi ce nu se îndurau a se deslipi de canţeleria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitorii satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lângă mortalitate, se adăogi şi lipsa hranii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porţele se încuiară. Dimineaţa te deşteptai întro atmosferă groasă şi grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o căldură năduşitoare fără aer, fără vânt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camară-ţi şi să pleci pe uliţă, nu videai decât bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe pietrele trotuarilor, pe paveaua uliţilor; nu întâlneai decât care cu morţi, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şanţ, unde aşteptau zile întregi pănă le venea rândul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. Într-un cuvânt, oraşul tot era numai un mare mormânt. Te grăbeai a te întoarce curând acasă, cuprins de spaimă, tremurând de groază, galben şi ştergându-ţi fruntea şiroindă de sudori reci; numărându-ţi viaţa nu pe luni sau pe zile, ci pe oare şi minute. Apoi dacă te culcai recomăndându-ţi sufletul lui Dumnezeu, şi voiai să dormi (fără să ştii de te vei mai deştepta), era piste putinţă, căci urletul câinilor şi cântul cucovaielor te ţineau treaz şi în fiori nesfârşiţi.

În vremea aceasta izbucni revoluţia românilor, şi armia rusească trecu Prutul pe la Leova şi Sculeni. Opt tunuri, câteva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbărâră pe câmpul Copoului în dreptul lagărului miliţiei noastre, din care murise a treia parte. În toate serile, două muzice — rusească şi românească — jucau feluri de arii, pre care nu le asculta mai nime. Cât pentru mine, mă oţeream auzind cântece dinaintea osândei patriei, şi-mi părea că asta nu e altă decât o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea cu atâta urgie, căci în loc să punem sacul de cenuşă pe cap, şi să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mânia cerului, noi ascultam muzice şi cântări! şi nu ştiu, era se vede un joc a imaginaţiei mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist. Cea mai alegră arie semăna a prohod.

Luna fatală se apropia de sfârşit. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate. În faţa unei nouă nenorociri ce ameninţa cotropirea ţării şi tot viitorul ei, oamenii uitaseră boala, şi se întrebau cu îngrijire ce caută aceşti străini în ţara noastră, şi cu ce o să-i hrănim când seceta şi lăcustele potopiseră toate semănăturile? şi apoi îşi răspundeau suspinând că osânda asta e mai mare decât a holerii, că Dumnezeu şi-a înturnat faţa de asupra noastră, că foametea stă pe pragul uşii noastre, şi ceasul pieirei a bătut...!

Într-o zi, neştiind ce să fac ca să împrăştii tristeţa de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P..., franţez care e la noi de cincizeci ani, om pre atâta de bun cât şi de învăţat, prietenul tuturor acelor ce-l cunosc.

Bunul bătrân, slab şi abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruţase, şidea pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult când mă văzu, şi după cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu fireşte asupra întâmplărilor zilei.

— Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase ţări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoşez.

— După furtună vine şi vremea bună, răspunsei întrebuinţând un proverb a la Sancho Pança, şi voind prin asta a opri ţipetul sângerândei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tâmpesc şi liniştea se restatorniceşte...

— Sub baionetele străine! Eu sunt bătrân; nu voi ajunge să văd aceea ce nu doresc; dar d-ta o vei videa, şi-ţi vei aduce aminte de vorbele mele. Gândeşti oare că se vor mai înturna anii aceşti trecuţi de pace şi de linişte?

— Şi pentru ce nu? Ocupaţia va înceta, îndată ce...

— Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit din balcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat din jilţul meu şi am intrat în odaie, unde aprinzând lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a răsturnat faţa lumii, şi pre care l-am urmat în arinişurile Egiptului şi în troienele zăpezilor Rusiei, am lăsat cartea şi am închis ochii, dar feluri de gânduri m-au întovărăşit pe căpătăiul meu. Gândeam la Franţa, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gândeam la Moldavia în care îmi petrecusem în linişte partea cea mai mare din viaţă; gândeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor a sosit; şi apoi urmărind mahinaţiile politicii, videam cu îngrijire că absolutismul începe iar a-şi ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă.

Pe nesimţite mă cuprinsese somnul, când un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi striga: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atât de răpide, încât roatele sfârâiau, iar caii spumegau de sudoare. În fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliţi, unde n-am întâlnit nici o suflare, deşi era ziua mare, când deodată caii s-au oprit de mulţimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci într-o sală unde erau numai boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. În mijloc văzui o femeie naltă şi frumoasă cu ochi şi sprincene negre, cu părul despletit pe spate, goală pănă la cingătoare, îngenuncheată şi cu mâinile legate dinapoi. Lângă ea sta un om cu mască. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acei nenorocite fiinţi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mişcare, încât semănau a nişte statuie de ceară. Tăcerea era adâncă. Nu se auzeau decât lovirile de paloş a omului mascat şi suflarea de agonie ce ieşea din pieptul frumoasei osândite! La fiecare lovire un părâu de sânge purpuriu se revărsa pe umerii şi sânul ei, pănă ce în sfârşit ucisa căzu cu faţa în jos, scaldată în sângele său.

E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întâmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, niciodată însă nu m-am simţit atât de înfiorat ca la priveliştea ce mi s-arăta în vis. Mă simţeam murind, şi nu ştiu cât s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. Lampa mea se stinsese, şi dinţii îmi clănţăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mâna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăşi lampa şi ieşi; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor.

— Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfârşind. Nu este el oare o profeţie?

— Nu ştiu ce este, i-am răspuns; ştiu atâta că ies de la d-ta mai trist decât cum am intrat.

Viind acasă, m-am apucat să-ţi scriu visul doctorului P... pre care te rog să mi-l tălmăceşti, sau mai bine nu-mi zice nimic , căci mă tem s-aud tălmăcirea lui!

Scrisoarea XXV

(Omul de ţară) Octombrie 1849

Am petrecut multă vreme la ţară, am trăit şi mai mult în mijlocul oraşelor. Aici precum şi acolo, am văzut de aproape oamenii şi lucrurile. Cu cât însă înaintez în vrâstă, cu atâta mă pătrund de încredinţarea că viaţa omului de ţară este cea mai fericită şi mai binecuvântată de Dumnezeu; cu toate aceste mulţi se leapădă de ea, ca cum ar fi blăstămată.

Dăunăzi trecând prin satul N., poposii la casa unui răzeş, bătrân ce avea încă vro câţiva stânjăni de moşie. Românul mă primi cu bucurie, iar femeia lui mai adăogi un pui cu smântână la bucatele obicinuite. Ne-am pus la masă.

— Văd că petreci bine, moşule, am zis gazdei.

— Bine şi nu prea, îmi răspunse; viaţa noastră, a oamenilor de la ţară este foarte grea. De aceea am socotit pre băieţii mei să nu-i mai las la ţară. Am trei băieţi, şi am strâns şi câteva părăluţe. Pre unul am să-l dau în şcoală la Iaşi ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte.

— Dar româneşte nu?

— Ba şi româneşte; dar, vezi d-ta că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţălege româneasca de astăzi. Acum trebui să ştim multe limbi ca să înţălegem pre a noastră. Apoi după ce-a sfârşi cartea, s-a face un logofăt ş-a câştiga şi el boierie, ori s-a tocmi vechil la niscai răzăşi şi s-a zice advocat cum îi al nostru, care se judecă de douăzeci de ani să ne scoată moşia, şi de când se tot judecă ne-au mâncat-o pe giumătate.

Pre cel al doile am să-l dau calfă la vrun lipscan sau la vrun bacal să-nveţe neguţitoria, şi să aibă şi el dugheană când a fi mare. Cât pentru cel mai mic, l-oi da pre lângă vrun boier să slujească, să se facă om, să-l scoată cirac.

Încai ştiu c-or petrece o viaţă mai bună; n-or asuda ca tatăl lor să-şi scoată pâinea din pământ. În Iaşi, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pănă la prânzişor. Soarele nu-i pârleşte, şi ploaia n-o doresc de altă decât să le stâmpere colbul de pe uliţe.

— Şi pe Aniţa — adăogi bătrâna — vrând Dumnezeu, om dao într-un pansion să-nveţe a juca şi a cânta în ghitară; şi unde s-a face o duducă cu capelă şi cu rochii mândre, ş-a lua un cuconaş care i-a vorbi tot franţuzeşte!

— Aşa-i că bine am pus la cale? Ce socoţi şi d-ta? mă întrebă răzeşul.

— Eu socot, moşule, că foarte rău aţi pus la cale, şi să-ţi dau cuvântul. Zici că vrei pre feciorul cel mai mare să-l înveţi mai multe limbi şi să-l faci logofăt sau advocat. Ştii ce-a să iasă dintrasta? Ai să-ţi osândeşti copilul la o vecinică atârnare; să şadă întro odaie cu pana în mână, unde a să tânjească ca o floare scoasă din locul ce-i pria, şi de unde, după ce-şi va petrece cea mai mare parte a vieţii, nefiind niciodată a lui, ce tot a altora, a să iasă trecut şi veşted, şi mai sarac decât cum intrase. Să-l faci advocat? Meseria asta cere un talent şi o vrednicie deosebită; de unde ştii că copilul d-tale le va avea? Advocat rău s-a putea face, şi dacă va mai câştiga şi rele deprinderi va veni în rele fapte; se va face un înşălător, un necinstit, un plastograf şi ... va fi ruşinea părinţilor!

Pre cel al doile zici că vrei să-l dai calfă la vrun neguţitor, adică vrei să-l înveţi de copil a se jura strâmb, şi a nu măsura drept.

În sfârşit pre cel al treilea, ai de gând să-l dai în casa vrunui boier ca să-l scoată cirac. Bun cuvânt! Atâta numai că acum boierii nu mai scot cireci; însă findcă băietul este curăţăl, a să-l îmbrace c-o livrea frumoasă, c-o jiletcă roşie cu şireturi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c-un frac nu ştiu mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpânului, ca să se cunoască că-i a lui, cum se cunosc boii din cireadă şi caii din herghelie de pre bourul lor. Întrun cuvânt, a să fie jochei.

— Ciocoi!

— Jochei am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea.

— Mai bine la plug decât în coadă.

— Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, pre care vrei s-o dai la pansion. Îndată ce va intra acolo, n-o să-i mai zică Aniţa, ce madmoazel Anet (Anette). A să-nveţe a juca polca şi a să uite hora. A să-nveţe a cânta în ghitară şi n-a să ştie a nevedi pânza. Iar cuconaşul care-i să-l iai ginere — şi care a să se ruşineze să se răspundă cu socrii lui — cea întăi treabă ce a să facă, a să fie să-i vândă stânjănii de moşie care-i vei da zestre, şi după ce-i va bate la talpe, are să-ţi lepede fata, pre care-i s-o primeşti în casă plângând, şi n-a să-ţi fie de nici un ajutor, căci a să ştie franţuzeşte, iar nu gospodăria.

— Ce spui, domnule, strigară bătrânii, vasăzică foarte rău pusesem în gând? Dar apoi ce ne sfătuieşti d-ta să facem cu copiii noştri?

— Iată ce. Să-i daţi la dascalul din sat să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile cătră cârmuirea care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie; şi prin urmare cum să se facă buni gospodari. Atunci vor şti că pe ogor cu plugul sub mână şi cu inima la lucru, sunt siguri astăzi pentru pâinea de mâine, fiindcă ea va atârna numai de la munca lor! Se vor bucura de un aer curat, şi vor avea grâne, poame, lăpturi şi alte bogăţii ce le dă bunul Dumnezeu.

Orăşeanul trăieşte de azi pe mâine. Zdruncinatu-s-a ceva negoţul? să teme că nu va avea pâine pe a doua zi, în vreme ce ţăranul este sigur c-a să secere la iulie. În oraşe, traiul atârnă de la cinci sau şase lei ce poate căpăta un muncitor pe ziua de muncă, iar de se-ntâmplă să nu găsească într-o zi de lucru, lipsa şi foametea i se înfăţoşează îndată; la ţară însă, de n-ar fi nici o para, tot nu se teme cineva că nu va găsi ce mânca. Îndată ce omul şi-a împlinit datoriile câmpului, doarme liniştit, şi se scoală voios, pentru că nimică nu-l umileşte într-un loc, unde toţi vorbesc o limbă şi se îmbracă deopotrivă.

Aniţa d-tale, mătuşă, în loc de franţuzeşte va învăţa gospodăria de la maică-sa. În loc de rochii cu falbalale, va avea un peştiman curat şi o cămeşă de burangic cu altiţe cusute de dânsa. Nu va purta capele, ci flori de câmp. Va ajuta bărbatu-său la muncă; îşi va creşte copiii, şi va fi mamă bună, soţie bună şi fiică bună.

Iată ce se vor face copiii dv. dacă vă veţi îngriji de dânşii.

— Îţi mulţămim, domnule, că ne-ai deschis ochii, îmi ziseră bătrânii. Dumnezeu te-a adus ca să ne scapi de gogomănia ce era să facem. Videm acum că bine trăim noi la ţară; de ar trăi şi copiii noştri cum am trăit noi! Vom face cum ne-ai sfătuit d-ta; le vom insufla frica lui Dumnezeu şi dragostea muncii.

În vremea aceasta, trăsura fiindu-mi gata, mi-am luat rămas bun de la bătrânii ţărani, care mă întovărăşiră de binecuvântări pănă ce mă pierdură din ochi.

Bucurie!

Scrisoarea XXVI

(Proprietate păgubitoare) Martie 1850

Sunt unii bătrâni carii ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi din când în când, carii îţi vorbesc o limbă veche, îţi aduc aminte de o vreme trecută, şi sunt — pot zice — ca o hronică vie.

Un proverb zice: „De n-ai bătrân, trebui să-ţi cumperi”. Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrânul meu, pre care nici lam cumpărat, nici l-am strâns de undeva, ce l-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei, relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă antichitate din muzeile Italiei, pentru că jicnicerul Simeon Durac e un bătrân pre atât de vesel cât şi nesupărăcios; un fel de Nişcorescu en bien petrecânduşi zilele, câte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cât de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulţămeşte cu poziţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decât are, adică o răzăşie în ţinutul Cârligăturii şi o casă în uliţa Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzăşia unui vecin, şi casa unui arhivar de la nu ştiu care Divan.

Cu cât însă se-nvoieşte cu posesorul, cu atâta e nemulţămit de chirigiu; căci acest împiegat public îi plăteşte foarte rău chiria, sau mai bine zicând, nu i-o plăteşte nicicum. Bietul meu bătrân îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerându-şi dreptul; în zadar însă. Arhivarul râde şi nu plăteşte.

— Ştii ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit...

— Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea. Doina ştie, doina cântă.

— Ba nu; am venit să te rog de un lucru.

— A! îndată ce nu e vorba de bani, sunt gata să te-ascult.

— Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuţa mea-i bunişoară. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard, chiar la uliţă...

— He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrele mici, coperemântul vechi...

— Eu tot sunt un bătrân singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ţi-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. Încai n-oi mai avea supărare şi bătaie de cap, ş-apoi dumneata mi-i pomeni poate câteodată.

— Mi-o dai mie casa dumitale?

— Dar, şi dacă vrei, fă hârtia de dănuire s-o iscălesc, şi să mergem s-o întărim la judecătorie.

— Foarte mulţămesc, zise Scripicescu; nu primesc.

— Nu primeşti?

— Dar ce mă socoţi pre mine, arhon jicnicer? Gândeşti că-s aşa de prost să fac o asemene neguţitorie păgubitoare? Ştii că bine îmbli să mă pui la mână?

— Cum aşa? întrebă jicnicerul, care nu-nţelegea.

— Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum ţin o casă, a căria chirie...

— N-o plăteşti, o ştiu tare bine.

— Şi n-am altă grijă. Dar când aş fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curăţit de uliţă, să plătesc... să plătesc... mai ştiu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclâcuri. Să prefac ferestrele după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ş.c.l., ş.c.l... Unde m-ar sui astă istorie? Să şed tot cu mâna în pungă, aşa-i? — Ţine-ţi casa, frăţioare; nu ţ-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ţi-oi plăti chiria.

— Apoi asta cer şi eu; dar când?

— Când? când? — Ştii că eşti curios?

Zicând aceste, Scripicescu îşi luă pălăria şi se duse la canţelerie, iar jicnicerul Simeon ieşi după dânsul, desnădejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui.

Sănătate!

Scrisoarea XXVII

(Un proţes de la 1826) Martie 1851

În ziua de astăzi, când proţesele au ajuns a fi atât de multe şi atât de lungi, când mai nu vei găsi om care să nu aibă proţesul său, socotim că n-ar fi o greşală de s-ar institua o răsplătire naţională pentru toţi acei ce n-au proţese, fie aceasta o medalie, fie o menţie onorabilă din partea cârmuirei.

Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi suntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — pănacum nici un proţes, şi prin urmare, noi am fi cel întăi care neam folosi de acest drept.

În adevăr, lăsând gluma la o parte, se miră cineva când vede uricele şi ispisoacele vechi, care în puţine rânduri cuprindeau atât de mult, şi anaforalele şi hotărârile de acum, care în multe rânduri cuprind atât de puţin.

Ne s-au prilejit a vedea o anaforă scrisă pe douăzeci coale hârtie! adică de trei ori cât întreg cap. VIII a Regulamentului, şi de două ori cât toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru şeful statului să fie silit a asculta o dată sau de două ori pe săptămână asemene pocitanii, precum: referat din motivul actei, protest întors cu nadpis, replică cu rezoluţie, jurnal în nefiinţă, trataţie în complect, osebită socotinţă după hodul delei ş.c.l., ş.c.l. Fraze barbare care-ţi mânâncă vremea şi îţi irită nervele!

Când eram la Bucureşti, un om de duh îmi spunea o anecdotă de la 1826 a domnului Grigore Ghica.

Într-o zi, pintre alte hârtii, logofătul al doile îi înfăţişă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coale hârtie.

După ce îi ceti vro două părţi din ea:

— Ce-i aceea? întrebă vodă.

— O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde Stoica de la Mihali.

— Cine-s aceia?

— Doi neguţitori de aice din oraş.

— Şi ce zice Divanul?

— Zice că deşi Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de bani de la Mihali, dar Mihali întâmpină că acei bani erau ... fiindcă... pentru că... Să văd ce zice.

— Ceteşte dintăi, zise Ghica.

Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta.

Acum era pe la a şasa faţă.

— Am uitat câte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă.

Începe dintăi.

Bietul funcţionar, vărsând sudori, reîncepu cetirea, care acum merse pănă la închierea ce se sfârşea cu obicinuita formulă: „Iar desăvârşita hotărâre rămâne la înţelepciunea m.tale”.

— Şi ce hotărâre să deie înţelepciunea-mea, zise Ghica, când toate zisele şi deszisele lor, n-am înţeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, şi la coadă şi Stoica şi Mihali. Aferim! buni judecători am!

— Şi de câtă vreme se lănţuieşte pricina asta?

— De patru ani.

— Patru ani! Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslaşi?

— Nu ştiu.

— Buiurdiseşte-o cătră starostii breslelor ca s-o cerceteză, s-o puie la cale, şi să-mi facă de-a dreptul mie anafora.

Funcţionarul făcu ce i se porunci.

Piste două zile, logofătul al doile înmână o anafora pe jumătate coală hârtie, în care erau următoarele:

„Măria-ta!

Am cercetat şi am hotărât: Stoica să plătească cinci sute lei lui Mihali; pentru care am şi băut adalmaş la cârciuma lui Badaca¹¹.

Plecate slugile m.tale.”

(Urmau iscăliturile.)

— Maşalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hârtia din mâna logofătului, şi sărutând-o. O! de s-ar sfârşi aşa toate judecăţile din domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hârtia asta că întărim această hotărâre, şi poruncim să nu se strămute în veci.

După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, şi muhurdarul puse pecetea.

Actul acesta se păstrează şi astăzi în arhivele Ţării Româneşti.

Scrisoarea XXVIII

(Pelerinagiu) Octombrie 1852

— Haide, băieţi! încălecaţi şi luaţi seama la hopuri.

— Unde mergem?

— La Ocnă.

Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gândul lor — oare ce-a făcut de-l trimit la Ocnă? Apoi au încălecat şi chiuind şi plesnind, am purces într-un galop furios care a ţinut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicând ca cucoana Ghiriţa:

Of! mări frate,
De ai păcate
Cu cai de poştă să te porneşti,
De multă trudă,
De multă ciudă,
Te vezi cu poşta că-mbătrâneşti.
Căci dacă pleacă,
Colbul te-neacă,
Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas,
Biciul pocneşte
De te-asurzeşte
Şi caii poştii alerg la... pas.

Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Târgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decât deshămaţi păn-în valea Petricicăi, şi că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pământului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sunt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborât în vro şasă ceasuri pănă în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod.

De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei îmi arătă că intru în regiunea munţilor.

Cu cât de ostenicios este drumul, cu atâta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. Înaintând, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Femeile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atârnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţelor dominicane. Am băgat de seamă însă că sângele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi na degenerat ca la câmp.

Când făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet-încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Târgul-Ocnei, închis între munţi, aşa fel încât se pare că în văgăuna aceea se sfârşeşte lumea.

Ajungând în sfârşit, am tras la Camară. — Ştii ce este Camara? În adevăratul înţeles, Camara este cantora sărăriilor, dar în fiinţă ea este curtea Târgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ci şi a orăşeanilor. De la Camară se împrăştie favorul şi dezgraţia , dragostea şi urgia, binele şi răul. Într-un cuvânt, ea este o autoritate mai mult sau mai puţin însemnată, după gravitatea camaraşului.

Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoşteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este primblare publică; apoi după câteva robere de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de când purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai toată conversând cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi căinţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o petrecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei.

— Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud de gazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franţinsbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zâmbind, să împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei.

Era aproape de miezul nopţii, când după primblare am mântuit vistul, iar când bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale.

După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! În adevăr, poate fi ceva mai fioros decât a petrece cu un om în toată puterea vieţii, şi în spaţiul de câteva minute a-l videa mort? Sic transit gloria mundi!

Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-români din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi întrun colţ de ţară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odinioară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbaţii sunt foarte buni, şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara.

Un tânăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că împoporarea Târgul-Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca având ei totdeauna în privire gropile osândei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicând păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încât se trezi însurat cu o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atât de plăcută cât şi bună soţie¹².

Trei lucruri sunt de văzut şi de studiat aice: turnul precistei, ocnele şi — părintele egumenul.

Turnul e o zidire foarte curioază. El este patrat, de o circonferinţă de 12 stânjeni, şi de o nălţime de 5—6. Se cunoaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care şi ea dată de vro două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă.

Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie palme, şi intri într-o săliţă îngustă, unde cel întăi lucru ce ţi se înfăţişează este — spânzurătoarea! Un grindei de stejar stă prins în zid de amândouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anină ştreangul. Calăul n-avea decât să învârtească grindeiul ca să sugrume pre paţient! În dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpământeană, fără lumină, fără aer, şi de o adâncime grozavă. Acolo cine ştie câte jertfe au fost! Câte suspine au înăduşit groasele ziduri a turnului! câte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spânzurătoarea ce stă dinaintea uşii! În dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, intri într-o camară boltită cu ferestre strâmte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pre gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înfierbântau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă o altă camară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart, cu glasul său cel dogit, vesteşte ocnenilor când este sărbătoare.

Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricât am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimică.

De la osânda veche, m-am dus la osânda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mâhnicioasă.

În risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, şi gurile ocnelor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultând vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe.

Să venim acum la a treia curiozitate, adică la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio

Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfintelor monastiri Precesta şi Raducanu, e în adevăr o curiozitate.

Să nu se pară un paradox această zicere.

Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de când este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, când a fost vorba de vro îmbunătăţire obştească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara) a cărora este inspector acum de douăzeci ani.

Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armasari, nici... tabieturi?

Lumea însă vorbeşte că are bani. Întrebându-l dacă e adevărat, îmi răspunse că din împotrivă, el urmează porunca apostolică:

Мο κτχσεσθε χρυσόν, μηδ ργνρον μηδ χαλκόν εις τς ζЂνας лμων.

Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Raducanu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosinghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cât egumenul este econom, cu atâta frate-său e risipitor. Orice câştigă cu epitrahilul împărţeşte la săraci; şi în vreme ce egumenul se ocupă de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plânta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale.

Via a crescut, a coperit chilia, şi s-a întins piste zidul monastirei. Cine ştie dacă, când lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temelnice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră!

Am zis că aceşti doi cuvioşi locuiesc în m. Raducanul, fără să vorbesc încă de ea; scapare pre care mă grăbesc a o îndrepta.

Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă poziţie, pe o stâncă din malul Trotuşului (la care am a mă înturna cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra uşei se cetesc aceste versuri:

„VELEAT ΑΨΣΒ

Mult pre-dulcelui Hristos
Robul său cel credincios,
Lăcaşul tău au zidit,
Foarte l-au împodobit
Lumina dar acea cerească
Prin ruga ta să moştenească
Radu Racoviţă vel logofăt,
Cu a lui soţie Maria, ctitori
Sunt cu fiica lor Ilinca,
La această biserică pre-sfântă.

P.V. mai 20

Après avoir réglé les fortunes publiques,
J'ai donné des leçons aux plus grands politiques.”

Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin régler les fortunes publiques? Eu prepun că d. logofătul Racoviţă — a căruia ţărână fie uşoară! — numea regularea averilor obşteşti hotărârile drepte sau strâmbe care da prin cărţile de judecată ce slobozea de la logofeţie.

Donner des leçons aux plus grands politiques nu-ţi pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, şi deşertăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în peatră.

Dar să lăsăm vanităţile oamenilor, şi să venim la frumuseţile ce natura le răspândeşte aice cu atâta îmbelşugare.

Toate dealurile ce împregiură orăşelul sunt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi nu se găseşte! Întrebând pre un localnic de ce nu au vin vechi el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea şi duminica vezi toate crâşmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători. Curteni, şavgăi, târgoveţi, rufetaşi, în crâşmă sunt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi câte o scripcă, câte o cobză; şi apoi când aburii vinului şi ochii crâşmăresei au produs efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele ş.c.l.., şi când, îndeseară, se întorc pe acasă şovăind şi cântând, cei de piste vale, vrând să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adese cad în el: dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Trotuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează, şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi.

Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decât acest nobil râu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după ce îşi face loc pintre stânci şi scaldă T.Ocnei, primind în sânul său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici părâie, merge de se aruncă lângă Agiud în Siret. Ştii însă că şi Trotuşul — ca tot ce este mare şi frumos — are şi el zavistnicii săi? şi ştii care sunt aceştia? Slănicul şi Vălcica.

Câteodată, când ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi el ceva, îngâmfat şi turbat, se aruncă rostogolind pietre şi bolovani, şi despicând cu furie apele Trotuşului, merge pănă ce se pierde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, capriţioasa Vălcică, acest părâiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atât de mare încât adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrăţoşeze pre mândrul râu — pre care îl curteneşte de atâţia ani fără vreo ispravă — însă el, despreţuindu-i cochetăriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să se-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrâne desfrânate, încât e o deşanţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el.

Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mângăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; când se scaldă în valurile lui, ei cred să îşi spală şi păcatele.

Trecând podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: „Apa acestui izvor este limpede, însă brânzoasă, ca una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocuşori, socotinţile sunt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decât carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hidrat de pucioasă ş.c.l.” Adică cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara năvălesc mulţime de bolnavi la cură. Aice sunt odăi prea bune, şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther:

Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang
Der bleibt ein Narr sein Lebenlang.

În zile de sărbătoare, neguţitoriţele, gătite şi ferchezuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; şi apoi când rătăcirile sunt mai serioase, se suie suspinând şi bătându-şi piepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca nişte alte Magdaline se întorc pocăite; atâta numai că pocăinţa ţine numai pănă ce se coboară în vale.

Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiţă. De aici a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios pe o cărare strâmtă şi stâncoasă. Câte puţin-puţin, drumul făcându-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi când după cinci patrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. Însă când, după atâte stânci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet şi apă; când am văzut încântătoarea priveală ce se întinde de pe vârful muntecelului acestui, am uitat toată osteneala suitului.

Câţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singuratici, în desăvârşită lipsă şi nevoie.

Îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărârea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, când m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta.

Sunt 20 ani trecuţi de când d.Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în T.Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, când au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sunt foarte norociţi; ei au doi doctori, pe d. Şaroş şi Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei când se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece.

Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnelor. Urâtul începuse, şi spleenul nu era departe, când deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise.

Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decât să câştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricât de mult îl stim, nu pot în capitalie a-l supăra, precât doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte.

Această monastire zidită şi înzestrată de răpausatul logofăt Solomon Bârlădeanul şi jupâneasa sa — a cărora morminte se văd înăuntru bisericii — este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa sălbatic loc, favorit adăpost a urşilor. Părinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sunt mai devoţi îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, şi se şi puse în lucrare.

În vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vânător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mâna vânătorului, şi i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vânător subsuoară, şi l-a dus în bârlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum... ş.c.l.

Toate aceste povestiri mai mult sau mai puţin istorice mă făcură a gândi că eu — vânător de iepuri şi de prepeliţe — o să fac o tristă figură, când mă voi întâlni c-o dihanie care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a pierde ceva din gustul vânătoarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încât d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beau ceai în chilia arhimandritului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au a face cu un vechi vânător, nu cutezară a da ochi cu acest boier.

Păn-a nu pleca din T.Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche prietenie. — Pe înfloritele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primblă cocostârcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămânea mai mult la Oneşti, grăbindumă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi, n-am putut zăbovi decât o zi, o zi de acele pre care românii le însemnau cu o peatră albă.

În sfârşit, am părăsit acest târguşor, unde, departe de intrigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de negrijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-l revedea cât mai curând.

La Roman am găsit colb, am întâlnit judani trenţoşi; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei.

Când am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul.

Χαϊρε!

Scrisoarea XXIX

(Judanii şi florile) Decembrie 1854

Câte odată când sunt fără treabă îmi place a lăinici pe uliţe, sau — cum se zice — a număra¹³ pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puţin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru câtva timp că viaţa e atât de scurtă şi zilele atât de lungi! Ele în ochii mei îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfârşeşte prin a face o¹⁴ realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraş ca chiar oraşul în care ei se nasc, trăiesc şi mor.

Un oraş tras cu sfoara, regulat, curat, unde zidirile sunt spoite şi ferchezuite, dovedeşte că locuitorii lui sunt oameni regulaţi şi liniştiţi; însă inima lor trebuie să fie rece ca şi linia geometrică pe care o întâlneşti la tot pasul. Din împotrivă, [acele]¹⁵ unde a descălecat şi s-a aşezat fiecare după plac şi voie, au un nu ştiu ce, care place ochiului¹⁶. Dacă Bucureştii n-ar avea noroi şi greci¹⁷, dacă Iaşii n-ar avea tină şi judani, negreşit că ar fi din cele mai plăcute posiţii. Din nenorocire, au şi ele — precum am zis — lepra lor! Şi însă, dacă în capitala României găseşti grădinile Cişmegiu, Chiselef ş.a.; dacă prin mahalale găseşti livezi şi primblări; (şi) dacă la Iaşi nu afli decât o necăutată grădină publică, vina ştiţi a cui este? — a judanilor carii au cotropit ţara şi au înăduşit pe orăşeni, pentru că judanul, din natură, este duşman florilor! şi pentru dovadă vom întreba: Unde-s grădinile noastre ce ajunseseră a se face istorice? Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenţ, de la Movilă, de la Stejar, Sprăvale-babă? — Vai! judanul le-a omorât!

Afară e soare şi frumos; vântul primăverii a uscat glodul; căldura nu e încă atât de mare ca să-l prefacă în pulbere. Dacă nu ai bătături, şi ai vreme¹⁸, vină să ne primblăm puţin pe uliţile capitalei noastre, căci vreau să te încredinţez¹⁹ că în adevăr judanul ce ne-a adus mârşăvia, ne-a gonit florile.

Să lăsăm Uliţa-mare, căci ea s-a făcut un cafarnaum din care mai toţi creştinii sunt exilaţi; să luăm alta ori-care²⁰ ad libitum, şi m-apuc rămăşag că nu-mi vei arăta o casă locuită de un judan în care să se găsească o floare. A! iată, la o fereastră o gerană, câteva rozete, o micşunea galbenă: aicea şade un bărbier. Văd un ştergar întins pe o prăjină; bărbieriţa trebui să fie tânără. Bărbierul e mare amator²¹ de flori şi de pasări. Are colivii cu sticleţi, cu merle, şi cu privighitori. El cultivă mai cu seamă merlele. Dăunăzi un bărbier, care are mai multe sburătoare de acestea, văzând pe d. Delmary²² ce se întâmpla să treacă pe dinaintea dughenii lui şi se oprise ascultând cu o sfântă oţerire concertul acestor pasări şuerătoare, îi zise cu multă bunomie: Domnule, nu cumperi două merle pentru treatrul d-tale? Ţi le-oi da eftin. D. Delmary îi aruncă o căutătură fulgerătoare şi îi întoarse spatele. — Dar să ne urmăm drumul. Vezi cu ce iscusinţă stau împleticite ipomeile (rochiţa rândunelei) pe zebrelele acestei ferestre²³? Oalele²⁴ astea cu jale (stachys) şi scabioase (fleur des veuves) ne spun că aice locuieşte o văduviţă; însă scabioasele şi ipomeile tânjesc! Mai nainte, potirele lor roşii şi albastre se desvăleau graţios sub lacrimile văduvei, dar de când un cinovnic pletos şi bărbos de la un nu ştiu care Departament s-a pus să o mângăie, florile începură a fi uitate!... A! Iacă după perdelele acestea albe dediţei, viorele şi lăcrămioare. Cum se îmbină ele de bine cu răcoroasa faţă a fetiţei ce ridică un colţ de perdea şi se uită cu naivitate la noi! Copila aceasta e orfană. O mătuşă a ei, cotoroanţă bună de sugrumat, o pregăteşte pentru un bătrân bogat căruia voieşte să o vândă. Sărmana floare, menită a se vestezi sub puturoasa suflare a desfrânării!

Odinioară ungurii obicinuiau la vreme de secetă, de lăcuste, sau altă calamitate publică, de îngropau câte o babă de vie²⁵. Astfel conjurau răul şi scăpau ţara. Oare n-ar fi bine să se exile — dacă nu să se îngroape — şi la noi bătrâna aceea care, în loc să povăţuiască tinereţea către bine, o împinge la viţiuri, şi pătează haina cea curată a nevinovăţiei?

Să ne depărtăm de aici cu toată plăcerea ce ne face vederea fetiţei şi a florilor; să mergem mai departe. — Iată un balcon împodobit cu flori aristocrate: camelii, fucţii, volgamerii şi felurite roze. Aici şede o curtezană care ziua petrece în baie şi la oglindă, şi noaptea în braţele... lumei... Dacă astă femeie, pe buzele căreia stă tipărit surâsul, şi a căreia îndeletnicire e numai să placă, ar voi să ne spuie cât e de amară viaţa ei, ce se pare atât de plăcută; cu câte lacrămi — pe care e silită să le şteargă fără să vreie — scaldă elegantul său aşternut; câte umiliri rabdă, câte defăimări suferă, ne-am întrista cu bună seamă gândind la viitorul ce o aşteaptă în vreun spital!

Chiar de nu ţi-aş spune, singur ai găci că în căsuţa astă curăţică, la ferestrele căreia se vede oale cu magioran, mintă, calapăr şi busuioc şede un preot. Cucoana preoteasa iubeşte florile mirositoare pentru că şi părintelui îi place mirosul de tămâie. Drăgălaşă soţie! ea la toată zi întăi a lunii, dă cuviosului sfeştoc de busuioc proaspăt, legat cu o cochetă tasma neagră.

Iată că cutrierarăm câteva uliţe, şi n-am văzut încă o floare la un judan. — Vrei să-ţi desleg problema aceasta?

— Judanul e din fire speculant. Tot ce nu aduce bani în casă, tot ce nu se vinde şi nu se precupeţeşte, pentru el e un lucru de prisos. Florile nu-i fac nici o plăcere. Aceste scule a naturii sunt date pentru oamenii ce au o inimă tânără, şi judanul ştii că n-are inimă — precum dovedeşte camăta ce ne ia, — sau dacă are, ea este ferecată cu argint, încât printr-însa nu mai străbate nici o impresie, nici un fel de simţire.

Ce să facem dar? Să gonim judanii ca să avem flori, sau să gonim florile ca să avem judani?

Scrisoarea XXX

(Băile de la Ems) August 1855

Facultatea din Berlin ne trimisese la Ems. Vrând-nevrând, deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mână băiete! Mână băiete, adică, şuieră maşină!

După ce ne-am oprit o zi ca să vizităm Hanovru, ne-am urmat călătoria pănă la Colonia, unde trebuia să lăsăm fiara de uscat ca să luăm pre cea de apă.

Cel întăi lucru a unui călător, după ce ajunge în Colonia Agripina, este să vizite domul (această biserică măreaţă, cea mai mare zidire de stilul gotic din lume, care, începută la 1248, nu e încă gata, şi nici va fi în timpurile noastre), şi apoi fabrica lui Jean Marie Farina, care are privilegiul a parfuma cu apa lui ambele emisfere, însă informându-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că în Colonia sunt 23 de Jean Marie Farina, şi toţi se zic cei adevăraţi.

În câteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin, unde vapoarele se urmează regulat ca omnibusurile.

Eram acum aproape de sfârşitul drumului nostru. Am luat o trăsură care într-o oară făgădui să ne transpoarte la Ems. Chirigiul nostru trecând pe sub tunurile cetăţii Ehrenbreitstein, zidită pe coasta unui deal în dreptul Coblenţei, ne spuse că artileriştii prusiani zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor.

Curând intrarăm în ducatul de Nassau, care numără 38 mile patrate, adică ceva mai puţin decât un ţinut al nostru.

Nimică mai frumos şi mai pitoresc decât drumul acesta pe o şosea minunată, care după ce atinge ţărmurile Rinului, unde se vede de ceea parte frumosul palat de Stotzenfels, apoi cotigeşte şi apucă malurule Lanului. O cavalcadă de engleze călări pe magari ne anunţă că intrăm în oraş. Oraş! Vorbă mare! Mai nimerit am zice sat, dar sat alcătuit de vro şăptezeci de frumoase oteluri ce se întind pe o vale îngustă pintre care curge Lanul. Aice toate casele sunt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin; de aceea, de la octomvrie şi pănă la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să priimească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirii, din tuspatru punturile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţa. Atunci începe a se desmorţi Emsul, începe a trăi din mila fântânii Keselbriunen care dacă s-ar întâmpla să sece, zău nu ştim ce ar face locuitorii lui.

Poziţia acestui orăşel e atât de romantică, îngrijirea atât de mare, încât nu te poţi opri de a nu te plăcea în paradisul acest încântător, deşi şederea în el te ţine cam scump.

După ce ne-am aşezat la otelul des Quatre Saisons unde fusesem recomandaţi, ne-am grăbit a ne duce să vizităm locul unde neguţitorii îţi vând feluri de scumpe nimicuri.

Ne-am primblat prin grădina şi frumoasa alee ce se întinde de la izvor pănă la casa cu patru turnuri. La urmă, am intrat în salonul de conversaţie. Aice era întinsă o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căreia sta o ruletă, coţcă privilegiată care scurge pungile străinilor, căci alteţa sa duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard. Am găsit acolo mai mulţi moldoveni cunoscuţi. Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar.

Băile de Ems sunt frecventate de o soţietate aleasă. Pe la începutul timpului curei vin nemţii, ruşii, leşii; iar în iulie năvălesc franţezii şi englezii; atunci nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi volanele parizienelor; însă deşi eticheta face petrecerea îndestul de monotonă, cel puţin ai mângăierea că te găseşti într-o adunare cumsecade. De la 7 şi pănă la 9 oare, vezi trecând pe promenadă feluri de figuri care de care mai ţanţoşe.

Vezi acest ofiţer ce se primblă la braţ cu un june elegant în civil? Unul e duca de Meiningen şi celalalt prinţul Gheorghe de Prusia. Iată contele de Morny. Văzându-l cineva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Boulogne cu contesa d'Imécourt, ar zice că e un faşionablu de la jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III. Dar figura astă poznaşă ce face să râdă pe duca de Richelieu? Acesta-i Levassor, comicul de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem câteva seri vesele.

Iată doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Rezinska, contesa Potoţca ş.a. Dama astă tomnatică, dar plăcută încă, întovărăşită de două fete atât de elegante una altia, încât nu lear putea cineva deosebi dacă, prin un joc a naturii, n-ar fi una brună şi alta blondă, dama asta e o americană bogată ce nu-i nici prinţesă, nici marchiză; republicanii aceşti de piste ocean sunt mai presus de asemene deşertăciuni. Ea e doamna Hutton, nimic mai mult; dar, zău! dacă lumea nouă produce asemene frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche?

O, ce toaletă eccentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cât o prinde de bine, şi cât e de gentilă miss Sheppart!

— Miss Sheppart? Ce-i aceea?

— E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Parisului. Mai mult nu ştiu, şi nici vreau să vă spun.

Nu vă miraţi de eleganţa toaletei astei dame nalte şi palide. Dumneaei e madama Gerson. Toate aceste bogate atururi iese din magazinul bărbatu-său, cel întăi (magazinul vreau să zic) din Berlin.

Pe bancul acela, lângă câţiva lorzi englezi, şăde generalul rus Enghelhard, ce vorbeşte c-un june ofiţer din marina franceză, care-şi pierdu un picior la Crâm. Ei fumă şi conversează cu atâta familiaritate, încât n-ai gândi să sunt duşmani.

Precum videţi, nu se poate nime jălui că nu e în bună companie, dar — o rezic — petrecerea e sarbedă, şi viaţa îndestul de monotonă.

La 5 oare dimineaţa alergi la izvor, şi pănă la 9 înghiţi la apă caldă primblându-te — dacă nu plouă — prin grădină, şi ascultând orhestru. Aice întâlneşti tot aceeaşi soţietate, însă în haine de baie. Dacă vremea e închisă, vezi englezii învăliţi în mari şaluri de lână, care le dă o înfăţişare foarte poznaşă; iar în boneta şi capotul acesta, n-ai gâci pre dama cea elegantă ce-ai întâlnit-o aseară la promenadă. La 9 oare nu mai vezi pre nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încât două oare promenada şi salonul sunt deşerte. La 11 încep a ieşi. Ia seama bine să nu te ademenească magararii care te-aşteaptă cu dobitoacele lor la scară. Mossie! Mossie! Vollen Sie reiten? îţi strigă cu toţii. De cumva din ochi-ţi prepun că poate mai te-ai îndupleca a face o cursă, te-ai prăpădit! Te vezi încungiurat, înhăţat în braţe şi pus pe un magar care pleacă fuga, duduit cu băţul dinapoi de cornacul său, încât când te trezeşti, eşti acum pe potica muntelui. Dacă ai scapat de cursa asta, n-ai decât a te duce în salon, unde jucătorii s-au adunat, sau la cabinetul de cetire, unde curiozii răscolesc jurnalele, ori la colonadă, unde lălăii cască gura pe la mărfurile expuse prin magazine.

Dar a trecut o săptămână. Ai călărit pe mai mulţi magari, ai vizitat Nassau, Stoţenfels, Kemenau ş.c.l.., toţi munţii şi colnicele. Cunoşti toate obrazele cu care te întâlneşti mai de multe ori pe zi; ai învăţat de rost toate polcele ce le executează orhestrul, ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă, ţi-ai cercat norocul la ruletă, ţi s-a lâncezit sufletul de apă caldă, în sfârşit poate ai avut noroc ca noi, să râzi de cântecele lui Levassor, să asculţi încântătoarea vioară a lui Vieuxtemps, şi fermecătorul glas a privighitoarei nordului Jenny Lind, ce să mai faci? monotonia te-a săturat, şi urâtul începe a se ivi.

Atunci contele Bismark, comisarul ducăi, iscodeşte vro nouă petrecere. Vezi anunţat odată că mâine fiind ziua aniversară a a.s. ducăi, va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută. Poţi vedea toate aceste pentru un florin? Altă dată, că la promenadă va juca muzica militară. Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi, dar în haine milităreşti. Uneori e un steeple chase de nou soi. Într-o dimineaţă am văzut că se strânsese toţi magararii din Ems şi împregiurimi, cu urechiaţii lor cursieri. Întrebând ce va să zică asta, un poznaş ne răspunse că se pregătise cavaleria ducăi de Nassau ca să meargă să iaie Sevastopolul; era o alergare de magari, unde biruitorul se poartă pe una şi singura stradă a Emsului, ca un triumfător roman.

Ne se mai spusese că codrii ducatului sunt plini de vânat, şi că poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vâna, întovărăşit de un pădurar; încât dacă te vei scula înaintea soarelui, şi te vei înturna după apusul lui, negreşit poţi întâlni două, trei căprioare: dar ţi se dă de ştire că nu poţi trage în dobitoc, decât dacă are mai bine de un an, sau mai puţin de zece. Atunci cercetezi...

— Metrica căprioarei?

— Ba nu; dar când trece dobitocul, te întorci cătră pădurar şi-l întrebi: — Ce vrâstă socoţi că poate să aibă căpriorul acesta? Pădurarul se uită cu o căutătură ispitită, şi-ţi răspunde: „unsprezece luni!” sau „doi ani şi jumătate, poţi să-l împuşci”. Mai de multe ori vânatul se foloseşte de conversaţia asta, şi se face nevăzut; se întâmplă însă uneori, de ai vreme să tragi şi să cadă. Atunci pădurarul ia dobitocul, care e destinat pentru masa ducăi, şi îţi lasă mulţămirea să te crezi bun vânător.

Frunzele însă încep a îngălbeni, avgust e cătră sfârşit, şi nopţile s-au mărit. Nu-ţi rămâne atunci altă de făcut, dacă nu vrei să pierzi toată iluzia Emsului, decât să alergi iute la Coblenţa, să te sui în cel întăi tren, fără să mai întrebi unde merge, şi să te duci — unde te trage inima sau interesul.

Scrisoarea XXXI

(Alexandru Donici)

Când la 1812 Turcia în urma rezbelului ce avusese cu Rusia viola toate tractatele şi capitulaţiunile noastre, cedând puterii învingătoare jumătate din teritoriul Moldovei, şi când magnaţii naţiunii române strivite şi umilite, în loc de a protesta, precum făcuse Ghica bătrânul când se luase Bucovina, nu găsise nimic mai nimerit, decât să se adreseze la Poartă, cerând în locul pământului cedat să se dea Moldovei câteva judeţe din Muntenia²⁶ multe familii rămaseră în Basarabia. Între aceste era şi familia Donici, de origine veche şi nenorocită.

Pe atunci Alexandru Donici era copil. Părinţii săi neputându-l învăţa limba sa (pentru că şcoalele române erau condamnate, Basarabia trebuind neapărat să se rusească), l-au trimis la Petersburg, unde alte învăţături afară de cele militare neesistând, a trebuit vrând nevrând să-l facă oştean. Au plâns mult bieţii părinţi când au luat astă hotărâre; a plâns mult şi el, depărtându-se de casa părintească; dar ce era de făcut alta decât să se supuie soartei sale? S-a dus la Petersburg şi a intrat în corpul de cadeţi. Însă avea el oare vocaţiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dânsul, când după câţiva ani a căpătat rangul de ofiţer.

— „...Când de pe malurile verzi şi înflorite a Bâcului şi a Răutului, unde mă scăldam vara sub caldele adieri a zefirilor, m-am văzut deodată pe ţărmurile neguroase ale Nevei, unde se vede atât de rar soarele, unde în locul dulcii limbi cu care mă legănase mama, nu auzeam decât o limbă aspră ca şi climatul; când mă văzui părăsit între străini ce nu mă înţelegeau, silit de dimineaţă pănă în sară a face marşuri cu mai multe oca de fier pe umăr şi a învăţa manevrarea puştei în douăsprezece timpuri, desperarea mă cuprindea şi zeu! nu ştiu dacă arma pe care o purtam toată ziua, n-aş fi întors-o ca să o slobod în pieptul meu, dacă ar fi fost încărcată. Viind la cazarmă mă aruncam pe tristul meu pat; camarazii mei râdeau, cântau şi se jucau, iar eu plângeam, gândind la ţara mea, ţară unde era Făt-Frumos şi Ileana Cosânzana...”

Astfel se petrecură zilele sale, după ce, după mulţi ani de suferinţă, fu numit praporscinicu (sub-locoteninte) şi trimis la polcul N. de infanterie. Din norocire regimentul acela era tăbărât aproape de Basarabia. Donici abia se prezentă comandantului şi, cerându-şi concediu, alergă să-şi vază părinţii, însă nu găsi decât mormântul lor! Pierzând singura mângăiere ce-i mai rămăsese, se lăsă de oaste, şi peste puţin trecu în Moldova.

Nu ne aducem aminte dacă mai trăia încă unchiul său Logofătul Andronachi Donici, care singur cu bătrânul Flechtenmacher²⁷ ştia pe atunci Pandectele, încât umbla asupra-i şi-o epigramă care zicea:

Dacă ai vro judecată,
Mergi la Donici de-o arată;
Că el pănă şi-n pilaf
Va găsi vrun paragraf... etc.

Nu ştim unde găsea el paragrafurile, ştim numai că era un om versat în jurisprudenţă, şi că o prescurtare de legi ce el a publicat, este şi astăzi căutată în tribunalele Basarabiei.

Aici Alexandru Donici găsi rude şi amici, dar găsi mai ales limba sa. Voind să-şi facă o poziţiune socială, intră în serviciul ramului decanic, şi după ce îşi pierdu soţia ce o luase, se însură de al doilea. Acum greutăţile casei începură: copiii se năşteau pe tot anul, şi el nu era avut. Cu toate aceste cu mica leafă ce avea, cu venitul unei moşioare, şi mai ales cu o mare cumpăneală şi economie îşi ţinea casa; iar virtuoasa lui soţie se trase la ţară, consacrându-se numai la creşterea copiilor săi. Singura lui recreaţiune era poezia. Debutând prin Căruţa poştei , cântecel care curând se făcu popular, traduse apoi Ţiganii de Puşkin, poem atât de frumos şi de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri, pănă ce încercându-se cu apologul, se desveli adevăratul poet.

Pe atunci, mai mulţi juni români ce-şi terminase studiile în străinătate, înturnându-se în ţară îşi propuseră a da un impuls literaturii lâncezânde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu; publica Dacia literară şi Arhiva română, colaţiona şi da la lumină cronicele noastre uitate de atâta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranţa prin Iorgu de la Sadagura, cea întăi verigă a acestei preţioase salbe de bucăţi teatrale cu care el împodobi scena noastră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ş.a. Peste Milcov, Eliad, demn următor a lui Lazăr, corecta limba. Boliac, Alexandrescu, Rosetti ş. a., urmând Cârlovilor şi Văcăreştilor ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. În Transilvania şi Banat, Bariţiu, Murăşanu ş.a. subţineau naţionalitatea. Numai în Basarabia, abia bătrânul Stamati mai da semn de românism; Hâncu şi Hâjdău amuţise. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toţi care scriam. Ea fu primită cu încântare de public, dar vântul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care nu putea uita nici Satirele lui A. Cantimir²⁸, nici scenele din viaţa lui Lăpuşneanu şi a lui Ghica Cogălniceanul²⁹. şi luând drept pretecst o nevinovată poveste³⁰, sub cuvânt că atacăm religiunea suprimă foaia; aceste însă rămân a se descrie de acel ce va întreprinde de a publica istoria literaturii române, operă de care suntem lipsiţi pănă acum.

Anul 1848, atât de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, şi telescopul Arago prinse ceaţă. Prea puţini din români rămaseră credincioşi cultului muzelor, şi între aceşti puţini nu trebuie a uita pe Donici. El făcea din când în când câte o fabulă, şi după ce o cetea amicilor săi, o ascundea degrabă în portofoliu; şi astfel a urmat, pănă ce oara morţii a sunat!

Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor faceo alţii mai competenţi decât noi. Nu vom termina însă această schiţă ce e numai o tristă amintire, fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui în ziarul Trompeta Carpaţilor:

„Alecu Donici nu mai este! Plângeţi, dobitoacelor! Voi, cărora el ştia a vă da atât spirit! Istoricul vostru a murit.

„Ştim că ne va spune că avem mulţi poeţi, infinitus est numerus, atât de mulţi, încât nu mai putem alege pe cei buni din cei răi. Ştiu că sunt şi destui prozatori, însă operele lor sunt atât de grele de mistuit, încât preferim a ceti Alecsandria, decât multe alte scrieri pretenţioase. Este aceasta un viciu al gustului nostru? Se poate. Dară ne vine să zicem şi noi cu poetul:

Si Peau d'âne m'était conté,
J'en aurais un plaisir extręme.

„Tot aşa e şi cu fabulele lui Donici. Cine nu-şi aduce aminte de Gâştele, de Pufuşor pe botişor, de Judecata momiţei, de Carul cu oale, de Măgarii din Parnas, de Lupul nazir, ş.c.l., ş.c.l., ar trebui să le înşirăm pe toate.

De la Esop, pe care-l silabisim pe băncile şcoalei, pănă la Lafontaine, Krâloff, Donici, apologul ca şi proverbul a fost totdeauna înţelepciunea naţiunilor. În fabulă vezi pe judecătorul prevaricator, pe dregătorul nedrept; şi acei pe cari nimene n-ar cuteza a-i numi pe nume, apologul îi arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momiţe, şi toată lumea îi cunoaşte. Şi să nu crează cineva că e lesne a face o fabulă. Francia avu mulţi fabulişti: nici unul însă nu ajunse pe Lafontaine, şi să vă spun pentru ce? Pentru că fabula nu sufere secătura şi umplutura: ea cere pe lângă talent o bunomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Şi cine avea mai multă bunomie decât Donici! În bordei ca şi în palat, fabulele lui sunt cetite şi înţelese.

„Când după un fatal duel, A.Puşkin, poetul rus a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala statului şi să se vândă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşători ca să capete pâinea de toate zilele. Oare acea ce făcu pentru Puşkin sub Ţarul Muscalilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor?”

Scrisoarea XXXII

(Despre limba românească)

Dacă ne încercăm a face oarecare observări asupra limbii noastre, facem cunoscut mai-nainte ca să fie tuturor ştiut, că n-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori, voim numai să emitem şi opinia noastră alăturea cu a altor filologi, ce au lucrat şi lucrează pentru limbă.

Ne aducem aminte de decadinţa în care căzuserăm în privinţa limbii sub domniile străine. În conrupţia generală, se corupsese şi ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turcogrece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o românească pestriţată. Damele noastre începură a nu putea pronunţa pe ş, pe c, pe g. Ele ziceau: mozicule, nu stii că nu se sede zos dinaintea duduţelor?

Aşadar, limba moştenită de la străbuni, se căpia cu feluri de peticării eterogene şi eram în risc a pierde cea ce aveam mai scump: limba!

În timpul acesta, vro câţiva literaţi transilvani şi bănăţeni, văzând cu groază că fraţii lor — noi din principate — ne ducem de râpă, începură a scrie mai multe dizertaţii prin care ne arătau originea noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată bunavoinţă ce aveau de a ne îndrepta, scrierile lor aveau şi ele defecte, căci şi la ei se introdusese iarba rea (deşi în mai mică câtime decât la noi): şi ei aveau cârpele de ziceri germane şi maghiare şi terminaţii ungare, cari sunau rău la urechile noastre. Pe lângă aceste, noi nu eram deprinşi cu scrieri serioase, noi care în ignoranţa şi superficialitatea noastră, ne socoteam foarte eleganţi şi erudiţi, când făceam versuri precum cele următoare, model de pedantism şi de rău gust:

"Ααλμα τον Αφροδτης εμφνχον χαι ζωντανν
Cum că eşti în vremea noastră, personne ne peut dire non.
"Оσοι φθανόϋν ν σ βλποϋν σ γνωρξοϋν γιθεν
Ce arzi inimile toate, comme un puissant volcan.
"Αχοσον τ ν δεομνων, τ δεσμ τοϋς ινή πολλ
Nu ne lasă să ne pierdem, en criant toujours hélas! etc.

Aşadar, treaba ajunsese de a fi de tot comică, încât numai ridicolul ne putea mântui, aplicându-ne vorba poetului: Castigat ridendo.

Din norocire, un om veni; un om care-şi ştia în perfecţie limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad. Acesta se apucă să desbrace pe fata lui Chiriac, cum o cheamă el, de toate ţorţoanile străine ce o desfigurau, şi arătândune-o întăi goală, ca pe Venera de Medicis, pentru ca să putem apreţui formele ei cele frumoase, se apucă să o învestimente cu hainele cu care era deprinsă şi care o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta graţiile fecioarei: trebuia să ne dreagă şi gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, şi aşa începu mai întăi a alunga o grămadă de slove ce nu ne trebuiau, lepădă pe θ, pe η, pe ω, Φ, ξ, etc., cu toată împotrivirea şi strigătele noastre, care însă se potoliră îndată ce ne încredinţarăm că puteam trăi fără dânsele, şi că e mai românesc a scrie Teodor, sau Toader, decât Θεoδωρ... etc. Apoi puse a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine şi Byron.

Ca prin farmec, îndată mai mulţi juni plini de inimă se grupară în giuru-i. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. Alexandrescu, Boliac, C.A. Rosetti desfăşurară toată încântarea poeziei. Aristia ne făcu să facem cunoştinţă cu Omer şi cu Alfieri. Bălcescu — pre care l-am pierdut — ne vorbi de Istorie, Cogălniceanu adună preţioase documente în Arhiva română; edită şi colaboră la Dacia literară; în sfârşit, el dezgropă şi dete la lumină Cronicele noastre, operă colosală. El şi cu alţi juni studioşi fondă ziarul literar Propăşirea, în care Alecsandri publică primele sale poezii ce avură atâta răsunet şi care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întăiul poet naţional al României, etc. etc.

Când gândeşte cineva că toate aceste se făcură în vreo doi, trei ani, se miră de ceea ce poate românul, când voieşte.

Întâmplările anului 1848 au fost fatale literaturii române. Politica predominând, literatura amuţi. Ei bine! Ce s-a făcut pentru ea în curs de patrusprezece ani? Perfecţionatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? Nicidecum! Atâta numai că am gonit slovele şi am luat literele, fără a pune şi bazele, după cari să le întrebuinţăm în limba noastră. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea în cap; fiecare îşi închipuise o ortografie. Şi apoi deodată ne pomenirăm inundaţi de o mulţime de scrieri; şi ce scrieri? Traduceri de romanţuri rele, în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco-greco-slave, dar se introduseră cele latine-franco-italiane. Ne trezirăm cu poezii de felul acesta:

Charmată damicelă
Cu ochi ca de gazelă,
Te am, o columbelă,
Divină şi mult belă... etc.

Nu samănă oare aceste cu „Αγαλμα τος Αφροδτης” pe care am citat mai sus?

Precum vedeţi, eram departe de Cămeşa fericitului, de Legenda lui Manoli, de Anul 1840. În darn Bolintineanu, Creţianu, Dăscălescu se încercară a netezi poesia asta trasă de păr. Frumoasele lor scrieri erau înăbuşite sub nămolul versificatorilor răi; încât când voia cineva a-şi odihni spiritul de atâta sbuciumare, era nevoit a se înturna la Curierul de ambe secse, la Propăşire, la Magazinul istoric, la România literară; pentru că ce interes aveau pentru noi Muschetarii lui A. Dumas, Lelia D-nei G. Sand, Misterele Parisului a lui E. Sue, traduse într-o limbă ce, cu toată bunăvoinţa, nu se poate numi românească? Zău! stând a judeca câtă osteneală şi-au dat traducătorii atâtor romanţuri, şi cât timp au pierdut îndeşert, timp şi osteneală ce ar fi putut fi întrebuinţate spre a ne face cunoscute niscai opere bune, nu poate cineva decât a regreta activitatea în darn cheltuită atâtor oameni laborioşi!

Să venim acum la teatrul român, care avu o mare înrâurire asupra literaturii, şi după ce vom isprăvi şi cu el, vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră şi publicul literat va decide în omneputinţa sa.

La 1833, fraţii Foureaux făcură într-o casă veche o sală de Teatru (de care Iaşii era lipsit), ca să joace pantomima şi danţul pe frânghie. Noutatea lucrului făcu să prospereze întreprinderea acestor industriaşi, încât se încercară a da şi mici vodevile ce ocupară teatrul mai mulţi ani. Atunci începură a se gândi şi la un teatru român. G. Asachi cu asistenţa a câţiva amatori şi a câţi-va şcolari ne dete mai multe bucăţi traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strânsură şi mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul nu e aşa de cu neputinţă precum se credea, şi că limba română răsună tot aşa de bine la ureche ca şi sora sa italiană. Însă, nemărginindu-se în reprezentaţii de puterea actorilor săi, vroi să ne arate drama şi opera. Văzurăm pe Petru Rareş şi pe Norma. Dar aice, cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, şi publicul fără a-şi răci dorinţa de a avea un teatru naţional, simţi stâmpărându-i-se entusiasmul.

Guvernul se asociă cu dorinţa publică. El numi un comitet teatral³¹, care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înfiinţarea personalului etc. Îndată însă ce junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare, tot el, guvernul, prefăcu comitetul în întrepriză şi pe membrii lui în directori fără voie. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a deslega şi punga. Cu toate aceste, iluziile juneţei — erau juni atunce— care abordă cu curagiu orice întreprindere, când ea are de scop un bine public, făcu pre improvizaţii impresari a se apuca cu tot dinadinsul de lucru, mai ales când era în joc şi amorul lor propriu. Ei erau îndatoriţi a ţine două trupe, una franceză şi alta română, şi pentru asta li se da o subvenţie de patru ori mai mică decât este astăzi.

Aduseră o trupă franceză, care juca vodevilul, drama şi opera comică; şi publicul îşi poate aduce aminte, că de atunci n-a avut mai buni actori. Însă nu era acesta greul! Gerul era teatrul român pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc.

Ce era de făcut? Nu se mai putea lua băieţii de pe băncile şcoalei ca să se urce pe scenă; ei aveau de învăţat lecţiile lor, iar nu piese de teatru. Impresarii noştri se gândiră mult; şi după mai multe idei, care de care mai ciudate, căci unul propunea să tocmească oameni pre care îmbrăcându-i în hainele respective să iasă pe scenă pentru formă, şi rolul lor să se citească de un lector ad-hoc între culise, altul zicea ca să se tipărească piesa şi să se împartă la privitori care să o citească în sunetul orchestrei etc. etc. În sfârşit, primejdia fiind mare se decidară, ca generalii când au a face vreo întreprindere riscată, să facă apel la junii de bonne volonté . Apelul lor fu auzit. În curând mai mulţi tineri se înfăţoşară şi o trupă ca prin minune se găsi înfiinţată.

Dar cu toată buna lor voinţă, aceşti enfants perdus nu cunoşteau nici rudimentele artei dramatice. În lipsa altora, impresarii noştri se făcură profesori de declamaţie şi de mimică: s-apucară a învăţa pre actori aceea ce şi ei ştiau, sau mai bine zicând nu ştiau. Ce e dreptul, la început actorul uita că nu trebuie să stea decât cu faţa spre public; actoriţa, în loc să iasă pe uşă, ieşea prin părete, dar publicul era indulgent; el râdea şi aplauda.

Acum trupa cam schioapă, cam nemernică, era plină de dorinţa a se produce şi plină de speranţă în viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se cârpise, nu mai lipsea decât Materia... piesele! La toate se gândise, afară de repertoriu.

Adunându-se toate traducerile ce se găsiră pe la librării şi aice şi peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai uşoare din piesele lui Molière erau grele pentru nouii actori. Nu rămase alta decât tot impresarii să se facă şi autori şi traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez şi german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, şi traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezentaţiile începură; publicul se mulţumi, actorii se încuragiară şi treaba mergea strună.

Douăzeci şi mai bine de ani au trecut de atunci. În timpul acesta, aceşti oameni au avut mult mai serioase ocupaţii în ţara lor. Sunt sigur însă că tot nu uită timpul acel ferice, a căruia suvenire singură mai poate aduce un zâmbet pe vestejitele lor buze, mai poate să le descreţească fruntea pleşuvită!

Să ni se ierte astă digresie.

Puţin câte puţin, trupa se îmbunătăţi. Dintre actori se desveliră adevărate talente. Poni, Teodorini, Lukian, Sterianca, Gabriela etc. puteau aborda acum orice rol fie el cât de greu. Repertoriul se îmbogăţea, şi Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. Iorgu de la Sadagura fu întâia sa piesă originală. Ea avu un mare succes, căci autorul, biciuind xenomania, ridiculiza defectul ce aveau şi au încă junii educaţi în străinătate de a găsi toate cele rele în ţara lor.

Aceste toate avură o influenţă mare asupra limbii. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor şi îndată venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural. Comedia nu ajunsese a fi burlească, şi drama era tragică, fără a fi sbuciumată şi hidoasă. Publicul îşi aduce aminte de Poni, mort în floarea vieţii în Angelo, Lazar păstoriul etc. de Teodorini, în Jucătorul, Saul etc., când la teatru petreceam şi noi câteva ore plăcute din cele mai multe neplăcute a vieţii.

Acum impresarii noştri mulţămiţi că au pus temelia teatrului naţional, se retraseră. Alte direcţii îi urmară, care nu avură a se lupta cu greutăţile ce întâmpinaseră ei. O nouă sală de teatru se clădi şi M. Millo luă direcţia.

Negreşit că ea nu putea cădea în mai bune mâini. M. Millo, autor şi actor, era singur în stare a consolida edificiul, ridicat cu atâte ostenele. El ne arată pe scenă mai multe piese precum Piatra din casă, Samson, Chiriţa, Nişcorescu etc., avură succese fabuloase. Concursul lui Alecsandri, l'enfant gâté a nostru, făcea că era destul să se arate numele lui pe afiş pentru ca să se umple sala, unde răsuna şi încântătoarea vioară a lui Flechtenmacher. Într-un cuvânt, teatrul românesc era în floarea lui.

Dacă însă un curios ar fi observat cu sânge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. În adevăr aveam o trupă recrutată dintre tineri înamoraţi de arta dramatică, aveam o sală spaţioasă, dar trupa actorilor nu avea decât aplaudele publicului, şi când se închideau porţile teatrului, oamenii aceştia rămâneau pe pavea, fără să se mai gândească nimeni la dânşii. Sala clădită într-un capăt departe de centrul oraşului avea pe lângă aceasta şi alte defecte. Lăsând că era lipsită de acustică, dar era umedă şi rece; actorii căpătau junghiuri, junghiurile aduceau oftică, şi în curând Poni, P. Neculau, Marghioala, Sterianca, N. Teodor etc. se făcură tristele ei victime!

Cu cine se înlocuia deşertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? Cu alţi devotaţi tineri, cari aveau aceeaşi perspectivă: lipsa şi oftica?

Unii dezertară; Millo şi Teodorini se duseră departe să caute un mai bun noroc. Alţii, inturnându-şi ochii lăcrămaţi de la scena ingrată ce fusese primul şi singurul lor amor, fugeau cu o imprecaţie, vade retro! şi căutau a găsi vreo altă carieră care le promitea cel puţin un adăpost şi o bucată de pâine la bătrâneţe.

Aşadar, teatrul român începu a decădea, căci el nici avea chip a se subţinea, fără un conservatoriu, fără o şcoală cari să formeze actori pentru a înlocui pre cei ce desertau, pe cei ce mureau! şi dacă din când în când se mai da reprezentaţii române, ele erau numai o întreprindere hazardoasă a unor oameni curagioşi, pe care curând o făcea să cadă indiferenţa Philaminfelor amoroase de scena străină, ce găseau că a merge la teatrul naţional nu era de bon ton.

C'est une chose, ma chčre, horrible, une abomination!

Pesemne n-ai băgat de seamă că lui Jean îi zic Ion?³² Ştim că un project ce se făcuse pentru teatru, zace îngropat în arhivele Ministerului de externe ca şi dorinţa exprimată de Cameră de a se clădi o nouă sală pe locul teatrului vechi. Să sperăm că le va veni şi lor rândul de a ieşi din mormântul lor.

Pănă atunci, să vorbim de limbă şi de ortografia ei.

Nu ne-om încerca a dovedi origina limbii noastre; filologi studioşi şi oameni mai competenţi decât noi au făcut-o aceasta. Vroim să vorbim numai de oarecare anomalii ce există în literatura limbilor nu mai puţin curioase decât acele ce uneori întâlnim în natură. Aşa d.e. vedem limba polonă scrisă cu litere şi limba română cu slove, când ar fi trebuit să fie tocmai din contra.

Care să fi fost cauza acestei monstruozităţi şi cui suntem datori cu acest nou păcat? Tot acelor cărora le suntem datori multe de toate: clerului bigot şi ignorant. Papiştii nu lăsară pe poloni să scrie cu slovele lor, temându-se de slavii ortodocşi de cari ei erau încungiuraţi. Grecii asemenea îndemnară pe români ca să se servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare printre ei odată cu literele şi ritul apusean. Astfel, slavul adoptând alfabetul latin, fu silit a-l împestriţa cu felurite semne pentru ca să poată răspunde la pronuncia lui groasă şi guturală, iar românul se văzu încărcat cu o mulţime de vocale urâte cari nu erau ale lui³³ încât acum când am reluat literele străbune, ne găsim într-o mare vălmăşeală şi suntem nevoiţi a întrebuinţa şi noi tot soiul de accente, când deasupra, când dedesubtul literelor, pentru ca să putem arăta tonurile acele groase ce au prins rădăcină în limba noastră. Astă prozodie de porunceală se făcu cu atât mai grea, cu cât fiecare inventa o etimologie şi o tecnologie proprie a sa.

Ne aducem aminte că — sunt acum mai 20 de ani — noi am fost chemat luarea aminte a literaţilor noştri asupra unei slove blăstemate³⁴ care a substituat mai la toate vocalele noastre şi care singură ne sileşte a orna aceste nenorocite vocale, qui n'en peuvent mais! cu feliurite căciuli, care de care mai cornorate sau mai ascuţite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii noştri o vor cunoaşte. Pănă când deci va veni timpul s-o alungăm ca să scăpăm de dânsa, s-avem răbdare şi să ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne însă de a abuza prea mult de ele. Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet care să stabileze odată ortografia şi prozodia noastră; şi dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinţei noastre literare cam în felul următor:

Credem în origina limbii române şi mărturisim literele străbune, dar nu ne plac inovaţiile nepotrivite cu natura limbii, şi anume:

1. Nu ne place întrebuinţarea consoanelor duple, ce sunt numai o învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticii. Numai la foarte puţine şi rare ziceri străine le-am primi ca o escepţie.

2. Suntem contra lui ŭ pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decât ca să deosebim pluralul din singular, d.e.: eram eŭ, eram noi etc.

3. Nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune; pentru că dacă avem câteva ziceri cu astă terminaţie, ni se pare că n-ar fi un cuvânt ca să ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult când mai ales ea nicicum nu le-ar face mai frumoase şi când în latină asemenea terminaţii nu esistă.

4. Asemenea chiar sub ameninţare de a fi număraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter, etc. în loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice aceasta am fi siliţi să zicem poate şi năciune în loc de naţie, şi cine mai ştie câte altele.

5. Mai credem că dacă d se pronunţă ca z în cuvintele ce derivă din latină, n-ar trebui a se scrie vezând în loc de vedând etc., pentru că de nu era a se păzi etimologia, era de prisos a relua literele şi a lepăda slovele. Asemenea ni se pare că nu e generos a abuza de bietul d. Să nu facem pre Zoiţa şi pre Zamfira Doiţa şi Damfira, precum nu s-ar cuveni să scriem dabala, dimbet, didanie în loc de zabală, zimbet, zizanie etc. Dacă suntem siliţi ca să zicem zeamă de vardă în loc de curechi murat, cel puţin să nu scriem deamă de varză...”

Punem capăt pentru astă dată acestei observaţii fără a avea pretenţie de a impune cuiva ideile noastre bune sau rele.

Note

1. Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulist A. Donici.

2. Monedele acestea le-au împărţit B... S... între ei. Ce a fost mai însemnat între anticvităţile găsite le-au luat dd. Mavros şi Ventura şi care a vrut şi a apucat. La cabinetul din Iaşi nu s-a trimis mai nimic.

3. David Urquart.

4. Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească” cu învoirea cenzurei , fu exilat la moşia sa nejudecat şi neosândit — deşi se găsea deputat — pentru ca să înveţe a nu mai spune adevăruri crude.

5. Fiind laic, se numea Constantin Carp.

6. El fu ucis în duel de cumnatul său.

7. Creştin, chrétien, cristiano.

8. Înger, Angeru, Angelo. În limba română l se schimbă în r, d.p. gelo, geru; sale; sare; popolo, poporu etc.

9. Şerb, servo. La români v se schimbă în b; d.p. selvatico, sălbatic; cervo, cerb; voce, boce; polvere, pulbere etc.

10. Vezi scrierile acestor domni.

11. Badaca avea pe atunce cea mai vestită cârciumă în Bucureşti.

12. Tânărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţii coasă îl săceră înainte de vreme.

13. A măsura.

14. A se preface într-o.

15. Oraşele.

16. Place poetului.

17. Tină şi bulgaro-sârbo-greci.

18. Nu aveţi bătături şi puteţi dispoza de vreme...

19. Căci ţinem de a vă convinge.

20. Oare-care.

21. Foarte amator...

22. Directorul operei italiene. (Nota lui C.N.).

23. Ferestrei acestei.

24. Vasele.

25. Îngropau de vie câte o babă.

26. Vezi Revista Carpaţilor de G. Sion, Nota lui C.N. E vorba — probabil— de articolul: Trădarea Basarabiei, semnat Iassiorum Municipium.(Rev. Carpaţilor, 1861, I. p. 577,641).

27. Tatăl cunoscutului nostru artist. n.a.

28. Traducere din slavonă de A. Donici şi C. Negruzzi. Nota autorului.

29. Vezi foaia Propăşirea

30. Vezi Toderică.

31. M. Kogălniceanu.—V.Alecsandri.—C.Negruzzi.(Nota autorului).

32. Gr. Alexandrescu. Nota lui C.N.

33. Urmează: şi fireşte că limba lui cea pură se îngroşi şi se abastardi, încât...

34. Vezi scrisoarea XV (Critică).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

George Coşbuc: Petrea

Ioan Slavici: Scormon

Charles Baudelaire: Albatrosul

Dumitru Iacobescu: Amintiri, în amurg

Costache Negri: Doină

Dimitrie Bolintineanu: Popa Stoica