Editura Global Info / Literatură

Constantin Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Trebuia, o, giudecători, să mori păn a nu mă însura, şi să nu aud pe fimei vorbind atâte câte am auzit. Dar, fiindcă nu am scăpat de aceea pentru norocul meu cel rău, trebuieşti îndată după nuntă să viu la voi, pentru cari, iată, am venit. şi aceasta nedreptăţăluit fiind de întârzierea me, mă rog vouă! Fiindcă acum de departe am priivit folosul ca să-mi daţi sfârşit astăzi hotărârii, căci am agiuns întru atâta rău, încât de a nu trăi o socotesc mai bine decât de a fi cu fimeia. Dar însă, mai daţi-mi, o, giudecători, înainte otrăvii încâ un mic dar: să nu mă băgaţi în lungi voroave, suferind pe aceşti guralivi ritori a cărora viiaţă este întru a vorbi şi a răspunde. Căci mă tem ca nu cumva făcându-să întârzieri în cuvânt, va afla fimeia lucrul, va aduci aice ace limbă a ei, şi vă va îneca şi pe voi şi pe mine; ca să nu să întâmple, deci, aceea, grăbiţi! Căci dacă fiind ea de faţă şi vorbind, io voi muri, fliaria muierii îmi va lua dulceaţa morţii. Pentru că, dacă cel ci au pus pravili politici nu ar fi fost cu periérghii şi zadarnic la scris¹, nu aş avé acum treabă, sârguindu-mă să vă arăt cum că trebui să mori, ce luând pe ascuns o frânghie de la pat şi ducându-mă întru o pustietate, m-aş spânzura cu linişte de un copaci, fârâ să văd norod, nici să aud pe mulţi! Dar, fiindcă acela supuindu-ne pe noi cu toate chipurile, nu au lăsat pe cineva nici stăpân pe viiaţa sa, ci şi aceasta au supus-o giudecăţii, îl blastăm, dar însâ mă supui şi sufăr tulburările celi din divan, pentru ca să scap de acum de altile mai amară. Acei dar care ştiu firea fimeiască, cred că mă vor ierta că nu mai pot trăi, iar pe cielalţi socotesc că trebui să le povistesc cu ce amar trăiesc! şi, deci, ascultaţi-mă, pentru dumnezăi! — Cât pentru aceşti caresunt aice şi râd numindu-mă greu, puţin îmi pasă. Pentru că ce răsplătire să cei cineva mai mare de la dânşii, decât aceea care o au trăind aşa stricaţi, fimeietici, şi ticăloşi, giucându-să de-a purure şi neânvăţând niciodată şi hăhăind şi fleoncăind cu nesocotinţă orice să întâmplă. Iar pe mine, o, giudecători, tatăl meu mă învăţa să-mi strâng minte şi să nu o slobod a să împrăştié, să orânduiesc celi ce trebuiesc şi nu trebuiesc în viiaţă, şi pe unile să le am, iar de celelalte să mă dipărtez; să cinstesc linişte şi să fug de tulburări, pe care urmându-le, o, giudecători, le fac nu pre mergând la adunări, dar nu pentru că mă lenevesc spre folosurile obştii, ci pentru glasurile ritorilor care nu pot tace şi nu pre vârându-mă în giudecătorii pentru numili aceşti multe a giudecăţilor: ziceri, anaforâ, tragere, hotărâre, scriire, prescriire, pe care iubăsc a le numi şi acei ce nu au nici o treabă; cutări a cutăruia au jăluit asupra cutăruia — dar mie, celui care nici trag nici mă trage nime la giudecată, ce-mi trebui aceste? încâ şi acest păcat a heretizmosului ce au ieşit în adunare, nu ştiu de unde au venit în viiaţă — cutare să-s bucure², pentru că eu, în numile dumnezăilor nu văd nici un câştig dintru această vorbă, nici lucrurile celi triste nu să fac mai bune dacă aude cineva zâcându-i — să-s bucure! — Încâ de dughenile acele câte au ilău şi ciocan fug cu grabă, tarapanálile, herăriile şi multe altile, iar pe aceli meşteşuguri le iubăsc, care să săvârşesc prin tăceri, cu toate că eu acum am găsit zugravi cântând când zugrăvé. Aşa de drag le este unora să vorbascâ şi să nu pot stăpâni pe sâne!

Pănâ când, deci, trăiem sângur, dobândem îndestulă linişte, fiindu-mi slugile învăţate să nu facă nimic de aceli de cari mă supăr, dar fiindcă au trebuit să dau şi piste răle, viind unul din cei isteţi, şi defăimând holteie şi însurare lăudând, au zis: Nu voi ca să necinsteşti numai tu sângur însurăciune, fiind un dumnezău şi un dumnezău mare³, şi povesté pentru oarecare fată de deosăbit neam, în ceasul frumsăţii, bogată, înţăleaptă şi la ale pânzii învăţată, şi în sfârşit au adaos cum că agiunge să voiesc, şi nunta mi-i în mână. Celelalte, i-am zis, lasă-le, atâta îmi spune, ci fel îi la limbă fetişoara? Căci ştii, prietine, fire me, că nu pot suferi om nici râgâind, nici strănutând, nici horăind, nici tuşind, dar aş voi mai bine să mă bată, decât să le sufăr aceste, iar guraliv, nici prin vis nu-l sufăr. Dar dacâ să va întâmplă să vieţuiesc cu o aşa fel, cum socoteşti? Cum voi trăi? îndrăzneşte, mi-au zis, căci ea nu au învăţat de aceste, mai întăi poţi face pietrile să vorbascâ, decât pe fată, încât, au adaos, mă tem, nu cumva aceasta să-i fii greşala, să tacă, zic, mai mult decât trebui.

M-am supus, o, giudecători, căci cum nu, după ce am auzit aşa minunată zâstre — tăcerea; deci, cu adivărat dintru acé zi mi să gate otrava, căci nici acele nu au fost la ea măsurate, huiet mare, râs mult, giocuri, neavând minte de mireasă. Toate din toate părţile, când am adus pe această erinie⁴ curgé ca himarii cari, împreunându-să la un loc, fac un straşnic sunet, încât puţin au lipsit ca, aruncând cununa, să fug din mijlocul nunţii; dar însă socotind că aceasta este a lucrului neplăceri iar nu chipul fimeii, am răbdat pănâ la camară, bătându-mă de huiete, cu toate că aceasta era, cât pentru viitoriul război, o pace liniştită. Căci pănâ a nu să face încă miezul nopţii, vorbeşti nu ştiu ce, ocărind patul; şi pe mine acest grai nu puţin m-au tulburat, căci nu să cuviné la o mireasă! Pe urmă, mă întreabă de dorm? Aceasta mai tare m-au supărat. Al triile, mă întreabă alta, şi al patrăle alta. Iar eu nu răspundem nimica, dar mă ruşinam cătră o făr de ruşine, şi lucrul s-au întors pe dos, bărbatul tace, iar fimeia grăié. Agiungând acum pănâ cătrâ ziuă, sculându-mă m-am dus la ce ci era triimisă de părinţii ei împreună cu ea, şi ci-i aceasta? o întreb. Mireasa sloboade vorbe în noaptea ce dintăi, şi nu puţine? Aşa, au zis, sămn de dragosti eşti acesta şi arătare glasului, dar tu eşti sălbatic, căci aceste aşa trebuie să fie. M-am supus iarâş şi adauăzi mai mult am aflat nenorocirea me care era mai mare decât ce de cu sară, căci poroncind ca să vie la dânsa slujnicile, cercetá să afle numile tuturora, şi a părinţilor, şi a mamilor, fiind şi eu de faţă, şi câţi copii fiiştecare au născut, şi câţi i-au murit, şi pentru aşternuturi întreba, şi de oale, şi de sapă, şi de greblă, şi de cucoşi câţi avem. — Nici unul, am zis, nu este la noi cucoş, căci nu-l sufăr să cânte, iar dacă nu-i tace, nici pe tine! Iar ea îndată au întins laudă cucoşului, şi din ce pricină s-au prifăcut în pasări, şi cum că era ostaş următori lui Aris, şi cum că aceasta să vedi de pe creasta, pintinii şi mânia lui.

Încă lăudând ea, lăsându-o, m-am dus la cel ce au cusut nunta ce bună şi, o, minunatule! i-am zâs, ţ-ai prăpădit prietinul, şi i-am povestit toate. El mi-au făgăduit cum că va conteni ea cât de în grabă, şi nu va mai fi aceasta. Iar viu acasă şi ea îndată m-au întrebat: Unde-ai fost? De unde vii? Ce veşti să aude? Fâcutu-s-au rânduiele de bir? Scrisu-s-au hotărâri? Pus-au cineva vreo pravilă? împlinitu-s-au giudecăţile? Trasu-s-au cineva la giudecată? Prinsu-s-au cineva? — îar eu să tac îi rău, şi să vorbesc şi mai rău, pentru că să tac, la dânsa-i de difăimari, şi catigorii nenumărate au iscodit asupra tăcerii, şi cuvânt lung cum că trebui, bărbat fiind cineva, să vorbască, iar de zic vreodată ceva, zădărăsc focul. Am zâs odatâ cum că să întoarce arhistrâtigul, iar ea apucând pe arhistrâtig de la amiazi pănă sara, nicicum n-au contenit întrebând: Dar cu câţi au ieşit? Câţi au lepădat? Pe câţi au prins? şi cu ce chip i-au prins? Taxiarhi cine sunt? Ofiţeri cins-s? Prăzile câte-s? Cum mergi flota? Dar cine-s triirarhi? Cine-s chiverniţi? Vâslari câţi sunt? — Probozându-o însâ eu, şi zicându-i că aceste sunt afară de fimeiasca îngrijări, ea iarăş au adaos: Dar tu nu-mi spui cum merg ale moşiei? şi mergi întrebând păn şi de ciritei şi de câni şi de viermi! şi mai multe vorbe sunt la dânsa pentru celi streine, decât pentru ale noastre, căci rău să-i spuie cineva şi bine şi rău, fiindcă nasc dintru amândouâ nămol de vorbe. De acolé sari la alta, cum oare au mers astăz crâcimăriţile? Spun că s-au întâmplat nu ştiu ce păgubire bacalilor? Mai bună eşti viiaţa ciobănească! Mă tem să nu cumva lipsască lemnile pitarilor? Zic cum că s-au învinovăţit făcătorii de bani! De aceste, după cum marea varsă, spune şi dârdâieşti, şi nimic nu lucrează, iar de vorbit, vorbeşti! Iar dacă va şi pipăi vreun lucru, vorba lucrului aceluia, este mai mare pagubă decât a şiderii ei. Iar de vine vreodată de la feredeu, vai de ploaie cuvintelor! Câte zâci pentru feredeu! câte pentru fimei! Care au venit; care n-au venit care făr de slujnici; care cu slujnice; care avé sămn pe trup şi care s-au dus bine fereduită; care avé zbârcituri pe faţă cari să suliminé pe obraz; care au găsit sopon; care au prăpădit un pantof; care au rădicat poalile feredegiţii; care au dat un ban feredegiului; care au dat mai mult; care mai puţin; care nimic, şi acii ce n-au dat nimic porneşti război. Pe urmă, ca când uită cele mai mari, le ia iar din început, aducându-şi aminte. Iar eu mă cutremur văzând că vine alt izvor, îmboldindu-mă de fleoncăiturile ei; şi după cum acei ce sufăr bătăi aştept sfârşitul pricinii, suspinând şi blăstămând însurare, şi celui care întăi mi-au pomenit de fimei! Iar de mă sâmţăşti oftând, întoarci sulul şi zâci: Ce lucru din casă nu-ţi place? şi începi catalogu de la perini păn la strachină şi la răzătoare. Toate, i-am zis, sunt bune, numai taci; iar acest „taci“ aduci alt roi de cuvinte. Pentru ce să-ţi tac? Nu cumva m-am născut din proşti? şi numârâ maice şi paramaice, moşi şi strămoşi, pe urmă să suie la al 20-le şi 30-le strămoş, adăogând triirarhii şi boierii. Iar pomenire boieriilor, o triimite la tragedii şi începi a ploua, după cum cu cofa, pe cei cari au aflat întăi tragediile, pe urmaşii lor, şi cum s-au mărit lucrul şi ce au făcut fiiştecare, iar eu mai amară pătimesc decât acii cari să pedepsăsc în tragodii⁵ pentru că nu cumva fimeia ştie tace? Părăile întăi vor sta, decât gura ei. Căci orişice lucru la ea esti pricină de vorbă — de şăd acasă, de mă duc în târg, zăbovire, graba slugilor, lipsa, îmbielşugarea, cele de difăimat, celi de nedifăimat, plouare, săcita, iar după ce sfârşeşti cu limba pe ale noastre, începi pe ale vecinilor, şi, dacâ nu mai are ce, povisteşti visuri, ulcătuindu-le pe dumnezăi şi pe acele după cum să pari. Cuci nu doarme, dar şi noapte de multe ori să scoală şi vorbeşti şi deşi vreodată de nevoi priimeşti somnul în ochi, toate la dânsa dorm, afară de limbă. Iar ea îş face scoposul ei şi mi să face mai supărătoare decât ţânţarii.

Mă videţi, o, giudecători, topit; zâua mă afanisăsc, noapte mă prăpădesc. Urăsc mâncările, urăsc băuturile, fug de viiaţă cari este mai dulce decât toate. Cu mine port vorba ce multă, în suflet îmi zace neplăcerea: răsplătiţi-mi, pentru dumnezăi! Daţi-mi otrava! Izbăviţi-mă de un glas necontenit! — şi ce te nenoroceşti atâta, de cei moarte? Ce averi ai prăpădit? Cari parte a trupului tău s-au stricat? în ce mari nenorocire ai căzut, de nu mai vrei să trăieşti? — Dar tu cine eşti, de le cercetezi aceste? Ce-ţi pasă pentru moartea me? Tată-mi eşti? Frate? Moş? Sau nepot? Tovarăş de neguţătorie sau de moşie? Sau vei da piste vreun rău după moartea me? şi te-ai făcut împrotivitori celor ce poftesc să moară! O, ce periérghie! Ce? Nici a muri nu eşti slobod în oraş fărâ multe cuvinte, o, omule! Au am venit să cei mâncare sau cunună? Aceste sunt a ritorilor voştri celor ce să folosăsc din norod. Mi-i greu să mai trăiesc, să mă duc voi. Ci mă pizmuieşti? şi apoi mă întrebi pentru ce voi să mori? Pentru tine! Nu mă tulbur şi mă mânii că dreptate, o, giudecători! căci viind la giudecată ca să aflu linişte, aflu pe aceşti de aice mai supărători decât celi de acasă; zâce că nu am pierdut averi, ci? Acesta-i mare rău? Câţi au suferit mari păgubiri aşteptând avuţie alta şi au scăpat de sărăcie cu agiutoriul prietinilor! întreg îmi eşti trupul, o, prietine! Iar sufletul mi s-au stricat şi am pierdut mult mai mult. Plin sunt de dobitoceşti vorbe! Mă războiesc cu nenumăratile lungimi a cultelor! Mă înec de fliaríe! M-am înfricoşat de nepotolita gură a muierii! Furtuna muierii m-au biruit, precum marea caicul; nu sunt nebun, dar m-am înăduşit, m-am întunecat. Aceste nu sunt destuii profásuri spre a-mi ceri moarte? De mi-ar fi murit copil, mi-ar fi mângâieri, cei cari au pătimit asămine şi s-ar uita măhniciunile la viitoarile bucurii, iar acest rău numai mii mi s-au întâmplat şi nu văd pe nimi de pildă ca să ieu vreo mângâieri în suflet.

De trebuieşti deci ca să mă mâhnesc de viiaţă, mai bini îmi este să nu trăiesc, dacă trebuieşti să umblu oftând, mai de folos eşti să mă sfârşesc. La alţii, o, giudecători, alte răle să socotesc, la unii pierdire banilor, la unii a copiilor, la alţii fuga din patrie, la alţii boala trupului, iar mie vorba ce lungă. Ce paráxei, deci, este? Dacă nesuferind aceasta, de cari mai tari mă supăr, doresc să mori? Nu-i beţivă fimeia me. Căci aceasta ar fi mai mic rău, pentru că de s-ar îmbăta, poate ar dormi, şi de ar dormi, poate ar tace. Toate la mine, decât aceasta sunt mai mici, toate decât fliaria îmi sunt mai suferite! Aş răbda o fimei îndrăcită, singură răutate, aş suferi-o înarmată, cheltuitoare, dar acest noian a vorbii m-au biruit şi viiaţă mi-au curmat. Spuniţi, deci, cari eşti mai bine, o dată în nenorocire a muri sau de multe ori a fi aproape de moarte? îi să zâci pe ce dintăi. Dar eu am păţit cel mai rău nu în puţine rânduri: de multe ori mi s-au răcit trupul, în numile lui Apolon! bătându-mâ de fliarii ca cu o grindină: de multe ori mi-au lipsit suflare, umplându-mă graiurile ei! Socotiţi oare că răul acesta este de suferit, şi aşa fel cum s-au întâmplat acum? Nicidecum, nicidecum. — Cântăreţ aravicesc esti muierea, încâ l-au şi întrecut. Mai guralivă decât turturica, decât coţofana, decât privighetoare: întreci herăria Dodonii căci aceea, lovindu-să ca cu un bici de vânturi, huieşte, iar fiind linişte, taci, iar limba aceştia nu o poate opri nici iarna, nici vara, nici vântul, nici linişte! Ci trebui, deci, viiaţă unui om care mergi cătrâ dumnezăi pentru neauzite rugăciuni? Căci fiiştecari mergând la bisărici ceri sănătate în locul jărtvilor. Iar eu ce voi zâci îngenunchind denainte icoanelor? Asurzire m-aş ruga să dobândesc, ca una ce singură ea mă poate mântui de această neplăcerí, sau de nu să va pare aceasta, aş ceri să creascâ în urechile meii o groasă ceară, ca doar nu ar puté toate graiurile cu de amăruntul pătrunde, însă dumnezăii neâmplinindu-mi rugăminte, ci sănătos fiindu-mi (precum nu trebuia) auzul, spre scăpări, deci, este moarte, sau aceli cum voi trăi? Unde pitrecând? în uliţi? Dar cei ce vând, lăudând aceli ce vând şi strigând ca crainicii, ca şi când nu ar agiunge trebuinţa cumpărătoriului să-l aducă la dânşii, mă izgonesc de acolo mai tare decât cum m-ar bate cu pietri. La moşie? şi acolo sunt celi supărătoari, glasul broaştelor, nu ştiu pentru ce, măgari răcnind, boi răgând, capri brehăind, oi zgherând. În Divanuri? Ritorii sunt mai răi decât cucoarăle. O sângură scăpare, un liman avem, casa, dar şi pe aceasta mi-au umplut-o de iarnă limba muierii şi nicăire nu aflu loc cu linişte. La oşteni s-au închipuit oarecare răsuflare vreme tratarisârii păcii, iar mii răsuflări de ticăloşii nici dintru o parte. Căci şi de câte ori s-au bolnăvit muierea, celelalte câte nu mă supără s-au bolnăvit. Ochii, mâinile, pânticile, picioarile, iar spurcatul glas — cu totul sănătos! Nimica n-au ostenit, n-au amorţit, limba nu i s-au beşicat, curgire graiurilor n-au făcut să-i pici guşterul, nici una din care înăduşi glasul nu s-au supărat. Acelui, deci, om care nu poate trăi nici afară, nici înlăuntru, ce cuvânt şi ce pitrecire îi mai rămâne? Nu a lui Pluton? — Tu singur eşti pricinuitoriul nenorocirii tale, neânvăţându-ţi fimeia să facă acele care-ţi plac, nici îndreptându-i năravurile după firea ta. Trebuia să o înveţi, să o sfătuieşti, să o probozăşti. — şi cine ar fi aşa de nătărău, carile văzând, să nu facă acest uşor lucru? Căci nici o zi nu am lipsit, nici un ceas, io nici un menut. Patimii aceasta îi zicem, o muieri! Faci pe megieşi să râdă. îmi pominesc fliaria ta întru ocară! Zâci că eşti slobodă? Nu faci, deci, lucruri nevrednice neamului tău. Urmează-mi mie, iubesc viiaţă liniştită, aşa să-ţi placă şi ţie. Aceste zicând, sămănam pietri, căci nu ş-au strămutat pravila, ce împotrivindu-să cu cuvintile, m-au tras cu răpegiune! Cunoscând, deci, că trebui agiutori, rugând am adus din cei cunoscuţi carii procetisă laudile tăcerii. Iar ea, după cum cei meşteri la armi una pe mulţi strica, zicând celor mulţi multe, iar pe cielalţi nelăsându-i nici să zică, singură pe toţi biruindu-i, pănâ când de dânsa minunându-să, pe mine tânguindu-mă, iar ei ostenind, au fugit. Văzând, deci, cum că pe cei vii îi defăima, iar sfaturile celor vechi poate le va băga în samă, tu, i-am zis, de nu te ruşinezi de mine, ruşinează-te măcar de preânţăleptul acela poetic care zâce: „muieri, podoabă muierilor le aduce tăcerea“, iar ea îndată: şi cari este acest poetic? şi a căruia este tată? şi din ce neam? şi când au început a faci poemuri? şi cum s-au săvârşit? şi ziua au cheltuit-o fimeia, şi în loc să-mi folosascâ, mi-au stătut dimprotivă poeticul! în loc să oprească fliaria, mai tare au aprins-o! Stupindu-o, deci, eu şi depărtându-mă de izvor, am fugit. Pe urmă, după două zile, iar am început a o sfătui, şi-i zâcém: Că aşa la noi, o, fimei! Trebui să fie tăceri, precum la grieri, bărbatul cântă (cu toate că şi acesta este supărători, căci cântă piste măsură), iar pe fimei cântând nu o vei auzi. Atunci, apucând ea cuvântu cel de pe urmă: Aceştiia, au zis, sunt cei buni grieri, grierii cei din oameni, prietinii cu musele cari iubesc mai bine să cânte decât să mânânce, şi încungiurând poveste grierilor, au mers pănâ sara, încât înecându-mă, m-au făcut să las sfaturile, dar în faptă să caut a pedepsi pe nebiruita, cari întrece pe celi mai guralivi păsări. Aşadar, o ţânem cu mâinile, spuindu-i c-oi s-o bat, dar cum încâ nu tace ci striga, râdicându-i poalile, i-am astupat gura, find însă că odată i-am distupat-o, socotind că să va fi diortosit, foc piste foc am aţâţat! Căci după cum cei ce opresc izvoarăle, pe urmă lăsând stavila, fac mai mare curgire, asămine şi eu, puţin oprind glasul, mai mare am pricinuit curgire, încât puţân n-au răsturnat casa răcnind şi cu desime cuvintelor întrecând ninsoare. Fiind deci că toate prin care socotém să o supui, n-am adus lucrul spre mai bine, dar mult spre mai rău, ce mă voi face? Unde voi scăpa? Ce dizlegare voi afla a nenorocirii? Dar, zâci cineva din orăşeni, leapădâ-ţi fimeia, căci nu o vei mai auzi vorbind. — înţălept este a lepădării chipului de ascuţită minte şi pe mulţi înşalâ: omule! înadins grăieşti, ori în şagă? Căci dacă luând în râs vremea cuvintelor la moarte, nu eşti de giucărei: iar daca o zâci dintru adins, să ştii că greşăşti piste cale. Să socotim, deci, într-acest chip: eu acum voi să mori cu hotărâre divanului, muierea însă acasă vorbeşti cu sâne sau cu păreţii sau cu vântul, sau cu altăceva aceasta pe mine care nu sunt acolo nu mă supără nimica, căci nici să audi, nici să vedi, nici strigă, nici răcneşti. Căci nu esti pravilă la cuvintile celi pentru moarte ea să s-arăte, iar dacă ar fi fost aceasta să mă giudec cu ea pentru dispărţire, ar trebui să spui celor ce şăd că pătimesc, şi giudecata ar fi în douâ şi ei şi mie, şi având ea slobozănie a fleoncăi, defăimând, bine ştiţi, pe ascultători, şi taxisul lor răpindu-l şi apa me întrebuinţându-o ea, atâté ar zâce făr răsuflare, trăgând şi vârsând cu grămada vorbe, încât să mă prăpădească şi de-abia m-ar puté scoate giumătate mort de aice! Deci, de-un aşa rău fug ca să nu mă giudec împreună cu dânsa, ce fârâ dânsa. Dar altă ascultaţi: de ar fi trebuit să mă dispărţesc de fimei cu hotârâre giudecăţii, aceasta ar fi mai mult nenorocire decât norocire. Căci cum aş suferi pe rudile fimeii ocărându-mă, probozându-mă, altile piste altile născocind, unul strigând înlăuntru, altul încoaci şi încolo răcnind, stând, împregiurându-mă, catigorisându-mi linişte, numindu-mă nepipăit şi nerâzători, şi numindu-mi viiaţa deosăbită de a altor oameni? Iar aceli ce le-ar faci muierea, cine ar fi aşa de fier, tare ca diamantul, care să nu le sâmţască. M-ar urma de la giudecată, luându-mă de strai, trăgându-mă, întorcându-să, zicându-mi numile dumnezăilor pe rând, şi pe iroi, şi pe aceştia numindu-i, stelile, vânturile, stâlpii, temeliile. Iar vârându-mă în vreun loc strâmpt, aş răcni straşnic, rădicând pe megieşi în glasul ei. Pe urmă, puindu-să în uşă, m-ar poliorchisi cu de-amăruntul, nelăsându-mă să ies, strigând să stau înlăuntru. O zi de vară aş suferi pentru dispărţire, auzind ades: uşa huieşti, bate o rudă a fimeii, aripi mi-ar trebui, fiind tulburat, şi întrebat pentru celi făcute, deci ca să nu fie aceasta, mori. Numască-mâ muierea şi oricine vre greu.

Daţi-mi dar, o giudecători, daţi-mi facire de bine! Trimetiţi-mă în grabă la ce desăvârşit linişte! împreunaţi-mă cu cei duşi, cu răposaţii, cu cei ce nu simţesc! Căci cum nu-i fericit când acel ce să duce pe năsălii, fimeile bocindu-să, rudile tânguindu-sâ, el nu aude nimica? Pentru că dacă de a dormi cineva este cel mai mare bine a vieţii, cum nu-i io mult mai cinstit cel care încâ nici simţeşti? Gătească-mi, deci, cineva acum otrava, gătească-mi buna băutură! Dar aceasta mai întăi: să tacă cel ci mi-o va închina! Nimica să nu zică de dânsa, nici să vorbascâ pentru feliul otrăvii. Curat să fie darul de huiet şi de tulburare. Mai hotărâţi-mi încâ, pentru dumnezăi, şi aceasta după moarte, să nu văd pe muieri când o vorbi, nici când va trebui să mori, ea să-s vadă plângând sfârşitul meu, căci nu va plânge după legea muierilor, nici să va boci, dar va vorbi şi va ritoresi, şi-mi va face mergire cătră moarte cumplită, să-s depărtezi de băutură! Sâ-s depârteză! Caute om de piatră care să poată suferi această neplăceri! Iar eu voi zace în pământ, neauzind nici un glas! Dulce este, o giudecători, să dobândească cineva lumina şi să-s bucure de ea, dar mă lipsăşte de toate aceste muierea, şi cu aceşti ce faci, şi cu aceli ce va faci, căci socotesc cum va fi ea la limbă când va fi îngreunată, când va fi aproape de naştire, şi când va naşte, iar de-mi va naşte mulţi copii, şi aceştia îi vor sămăna, şi arătându-mi a cui sunt, cum voi trăi, împregiurat fiind de o aşa horă? Nici pic mi să va deosâbi căsuţa me de rădiurile prin cari neamurile păsărilor zboară cu sunet! Iată cu câtă stricăciune m-am stricat, multe vorbesc, am sămănat muierii, lung cuvânt am zis. Dar acesta va fi cel de pe urmă. Căci eu de acum pe nime nu voi mai auzi, nici altul pe mine. O, fericită zi! O, aducătoare de slobozănie! Mă duc cătrâ cei de gios. Cătrâ cei ce nu vorbesc, voi dobândi un loc plin de linişte ... Dar acum, făr de vesti aud un cuvânt huind, de care mă tulbur, zic că şi acolo sunt huiete, şi lucruri şi judecători, şi giudecăţi acelor ce să duc, strigări a morţilor şi voroave. Mă tem, deci, mă tem, nu fugând de aice de muieri, după puţin să mă întâlnesc cu ea gios, şi va fi trebuinţă iar s-o aud vorbind, dar acele să prepun, aceste însă să cunosc, deci protimisăsc ce neştiută, decât aceşti ce să văd, mai bine, deci, pentru siguranţie este să fac o rugăciune. O, dumnezăi, toţi şi toate, de este vorba între cei morţi, binevoiţi a da ca muierea să agiungă într-o adâncă bătrâneţi, ca să dobândesc în iad mai multă odihnă! Dar poate eu sunt pricinuitorul rălilor mele, căci trebuia, luând cuţitul, să fac acel vestit lucru, să-i tai limba căci poate şi acel ce va lua-o nu va puté suferi o aşa guralivă muieri!

Sfârşit

1822

Note:

TE-AR MAI PUTEA INTERESA