Editura Global Info / Literatură

Constantin Stamati

Aslanaş cel bogat şi momiţa lui

Eu tac mulcu, nu mai grăiesc, mă mir de ce văd acum!
Că mai bine este omul să nu-nveţe nicicacum;
Căci de ce să se trudească zi şi noapte tot citind,
Şi de ce să-şi piardă vremea patriei sale slujind?
Şi de ce fapte slăvite,
Dacă nu sunt preţuite?
Când acel ne-nvăţat,
Dacă soarta avere i-au dat,
Şi vro ţolină frumoasă de femeie au luat,
Făr-a osteni ceva,
Şi făr-a servi cândva,
Tot acelaşi respect are,
În oricare adunare,
Ca şi omul învăţat.
Precum s-au şi întâmplat, că nu demult la Bagdat,
Un neguţitor onest, strângând multă avuţie,
Au răposat,
Lăsând a sa clironomie
Fiului său Aslanaş. Însă acest băietan
Nu semăna cu-al său tată, ci chiar a orangutan,
Căci el numai când dormea din trup nu se schimosea,
Dar îndat’ ce se trezea,
Făcea cu mare iuţeală fel de fel de strâmbături
Şi sprintene sărituri.
Cu toate acestea, Aslan simţindu-se nătărău,
Şi fiindcă de la dascăli învăţase foarte rău,
Au auzit de-o momiţă
Că se vinde la mezat
Şi că era minunată
De-nvăţată,
Şi că semăna cu dânsul şi la fire şi la stat.
Deci au socotit s-o ieie ca să-i fie dăscăliţă,
Şi măcar că era scumpă, dar el o au cumpărat;
Momiţa, însă, fireşte, deşi este prea isteaţă,
Şi hazlie, şugubaţă,
Însă este pizmătară,
Vicleană şi râzătoare
Neamului ei semănând;
Şi alt moral neavând,
Decât pe oameni scuipând,
Dacă nu o dezmierda.
Iar cu cei ce-o netezea,
O gâdilea după cap şi cu dânsa şuguia,
Sau glumea,
Ea prea amabilă era.
Deci ea pe al său elev asemine l-au deprins
Să-şi bată joc de oricine, să ieie pe toţi în râs,
Carii nu-l băga în samă sau nu sta cu el la sfat,
Fie onest învăţat şi de orice rang înalt,
Aşadar, cest fleac de om aşa se obrăznici,
C-a început a îndrăzni,
A încredinţa pe toţi,
Că el cu a sa momiţă în Bagdat ar fi ce-ar fi,
Încât paşi, aiani, spahii şi alte rejealuri mari
Îl ascultă căscând gura, ca când ar fi fost netoţi,
Când le spune Aslanaş de-ai săi bani şi armăsari.
Dar beii cei tineri,
Ce nu era nătărăi,
Lăuda a lui momiţă, tot cu dânsa se juca,
Şi când îi încălica,
Îi striga toţi într-un glas: aferim şi maşala.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Această pildă ciudată
Cu greşeală ne arată
Că cel făr’ de nici un merit, numai să aibă avere,
Şi o cochetă muiere,
Trăieşte prea minunat,
De toţi fiind lăudat.
Eu însă din contra zic,
Că la oameni ce au minte el este om de nimic.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA