Editura Global Info / Literatură

Constantin Stamati

Dorul de patrie

Dedicat României

Am fost şi eu român,
Dar m-am făcut păgân,
Căci tânăr fiind,
Bietul meu pământ,
De tătari călcat,
Ei sclav m-au luat.
. . . . . . .
De-acum numai moartea
Să mă scape poate
Din păgânătate.

Doina veche a unui
prizonier la tătari

Bunului patriot şi fumul ţării
sale i se pare dulce şi mirositor...

I

Când aş fi o frunzişoară
Ca de zefir aripioară,
Care căzând în izvor
Pluteşte pe el uşor,
Eu m-aş smulge cu grăbire
Din crenguţa unde sunt,
Aş sări cu mulţumire
În pârăuţ sau în vânt;

Sau aş zbura pân-departe,
Peste păduri neumblate,
Sau aş zbura peste râpi,
Ca pasăre cu aripi,

Peste stânci de cremeni oable,
Peste răsfăţatul lac,
În care ca plete albe
Rădăcini de copaci zac,

Peste dumbrava cerboaicei,
Peste bârlogul ursoaicei,
Peste-ăuîn codru de stejari
Ce stau chiar nişte străjari,

Peste râpi întunecoase,
Lăcaş aprigului hoţ,
A căruia frunte arsă
Şi a lui ucigaş glonţ

N-ar putea să mă-ngrozească,
N-ar putea să mă poprească,
Pân’la Moldova să zbor,
Oh! şi acolo să mor...

Unde Ceahlăul desparte
Pe Moldova de Ardeal,
Şi unde Bistriţa cade
Cu al său limpede val,

Ca o fragedă mireasă,
În braţele fioroase
Al unui aprig bărbat
Ca Siretiul tulburat.

Acolo drag mi-ar fi mie
Sus în văzduh să plutesc,
De unde să văd o mie
De cadre ce se zăresc;

Aice-un şir de culmi nalte.
Acolo văi, râuri late,
Ce Dacia sfâşuiesc
Şi-n bucăţi o împărţesc...

Acolo ziduri căzute
De cetăţi ce pomenesc
Faima Daciei trecute
Şi-a neamului românesc.

II

Dar cum de au pierit oare
A României nume mare,
Ş-a celor principi faimoşi
Patriei părinţi duioşi?

Unde-s oştele acele
Care-odată tăbărând
Peste dâmburi şi vâlcele
Şi focuri multe-aprinzând,

Se părea stele picate
Sau fulgere înfocate,
Lucind pe fier fioros
Şi făcându-l mai tăios?

Unde-s hatmanii aceia
De buzdugani purtători,
Ce cu a lor bărbăţie
S-au făcut nemuritori?

Unde-i ceata panţirească,
Ce păzi stema domnească,
Pe tot trupul înzăuaţi
Ca zmeii înfricoşaţi?

Unde-s copiii de casă
Ce sta lângă domni spre pază,
Pajii nobili şi frumoşi
Ca haiducii fioroşi?

Unde-s mocanii de munte
Ce purta prăştii şi lănci,
Şi sărea ca nişte ciute
Peste şanţuri şi pălănci?

Şi a arcaşilor ceată
Ale cărora săgeată
Pătrundea fără de greş
Duşmanii cei mai aleşi?

Unde-s cete cu sineţe
A ghibacilor plăieşi
Ce la războaie-ndrăzneţe
Bătea numai în cămeşi,

Cu pieptul şi braţe goale,
Duşmanii ferecaţi în zale?
Căci glonţul lor mergea drept
În a duşmanilor piept;

Unde-s trabanţii de groază,
Cu baltage şi măciuci,
Cu a lor barbe tufoase
Şi cu flocoasele burci?

Unde-s călăraşii groaznici
Cu fugarii lor pohodnici,
Ce ca pasărea zbura
Şi ca fiarele zbiera,

Când buciumul chema oaste,
Când măzdracele lucea,
Şi când simţea pe la coaste
Că pintenul împungea?

Toţi aceşti cai iuţi ca focul
Ce sub dânşii arde locul,
Bugeacului fii sirepi
Şi mândri ca nişte cerbi,

Au pierit cu călăraşii,
Ca o umbră au trecut,
Şi hatmanii şi ostaşii
În ţărnă s-au prefăcut.

III

Deci unde odinioară
Câmpul se cutremurară
De biruinţi româneşti,
De vaiete duşmăneşti,

Acolo plugarul mână
Leneşii boi hăulind,
Pân-când plugul se anină,
Oase din pământ zvârlind;

Şi unde odinioară
Pe duşmani îi înjugară
La pluguri de au arat
Şi ghindă au semănat

În acea dumbravă sântă
Oiţele se umbresc,
Şi călătorul ascultă
Fluieraşul păstoresc...

Şi unde odinioară
Bistriţa se încruntară
De sângele duşmănesc,
Oh! acolo ce zăresc!!!

Văd de român copiliţe
Că se scaldă, şuguiesc,
Şi apoi, împletind gâţe,
Pe pajişte dănţuiesc.

Însă una dintre ele
Saltă ca luna prin stele,
Fiind gigâtă la stat
Ca molidvul drept şi nalt;

Cu ochişorii ca mura,
Sprinceana pană de corb,
Fiindu-i întocmai gura
Pe omăt de sânge strop;

Mândră era copiliţa,
Nu-i tăcea un ceas guriţa,
Şi prin luncă alerga,
Şi fluturaşi alunga.

IV

Ah, dar cum se poate oare
Să m-aprindă desfătare,
Ce mă îndeamnă să uit
Ca să spun ce-am început!

Mă întorc dar cu priinţă
Către timpul ce-au trecut,
Simţind o mare duinţă
De ce pe-atuncea n-am trăit!

Să privesc biruitoare
Oastea cea nemuritoare,
Ce pe duşmani învingea
Ş-a ţării hotar lărgea;

Să privesc solii triimise
La scaunul românesc
De craii ce zădărâse
Pe zimbrul moldovenesc.

Lăcrimam gândind aceste,
Dar răsării făr’ de veste
Di-o rază ce-au luminat
Spre-a României olat!!!

La 29 ghenarie 1861 s-au deschis cu solemnitate secţiile
corpurilor legiuitoare ale Principatelor Unite...

(Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi,
cu noi este Dumnezeu).

V

Mă uit şi văzui deodată
Că cerul ne-au triimes
Protecţie neaşteptată
Din a Europei congres,

Ce au urzit cu-ndurare
A românilor scăpare,
Şi stima lor înălţând
Precum au fost oarecând!

Acea protecţie sântă
Întruloacă şi uneşte
România sfâşuită
Şi românilor vesteşte:

„Că de acum România
Unită are să fie
În a sale vechi hotară
Cum au fost odinioară;

Şi legi să-şi întemeieză
Unui guvern moderat,
Pe pizmaş să-l înfrunteză
Ce mult timp i-au fost gelat”...

VI

O, protecţie înaltă!!!
Tu sameni această dată
Cu marele prooroc,
Care pe munte de foc,

A legii table săpară
Populului bântuit,
Pe care el şi scăpară
De un jug nesuferit...

Iar făr’ de-a ta apărare
Popoarele împilate
Nu-i chip să aibă scăpare
De a-şi păstra libertate.

Precum Ştefan acel Mare,
Şi Mihnea5 cu bărbăţie,
N-au izbutit îmbinare
Răzleţitei Românie;

Şi nici putu să o scape
De sângeratele labe
A leului răpitor
Şi lumii pârjolitor.

Dar ea ca stejar de munte
S-au deprins, s-au învăţat
Cu şioaie să se lupte
Şi cu furtuni ne-ncetat.

Şi tot încă odrăsleşte,
Pe păstor adăposteşte;
Privind furtuna trecând
Şi ea etern rămâind,

Sau precum viţa-de-vie
Măcar vite să o roadă,
Odrăsleşte şi învie
Şi aduce iarăşi roadă...

Deci prinţul menit să fie
Domn a toată România,
Să facă ţării mult bine,
Negândind numai la sine...

Să jure ca să păzească
Şarta ţării nesurpată,
Să jure să ocrotească
Dreptatea la judecată;

Căci istoria priveşte
Faptele de merit mare
Şi adânc le tipăreşte
Pe lespizi nepieritoare.

Şi credeţi, deşi sunt frunză,
Ce vorbesc a mele buze,
Căci cu frunzi s-încoronează
Principii când se renomează.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA