Editura Global Info / Literatură

Constantin Stamati

Înţelepciunea lui Solomon

Deşertăciunea deşertăciunilor,
toate sunt deşertăciuni.

În tânăra floare a tinerei vârste,
Gustăi fericirea unui amor fraged;
Dar vai! veşteziră amabila floare,
Ce-mi mângâia ochii cu-a sa frumuseţe!
Deci pierind ca visul acea fericire,
Am zis: şi amorul e deşertăciune!

Când eram în vârstă am iubit răsfăţul,
Am iubit averea, mă desfătam dulce;
Dar tocmai atuncea când trăiam mai bine,
Supărări, urâtul îmi amără viaţa;
Deci la bătrâneţe m-am lăsat de toate,
Şi am zis: răsfăţul e deşertăciune!

Am căutat drumul să afl-adevărul,
Am vrut să ştiu cursul fiinţelor toate,
Dar este dat nouă ca să aflăm cheia
Misterului lumii pentru omenire?
Când minţile noastre sunt părere numai,
Şi învăţătura — o deşertăciune.

De ce se dă nouă glorie, putere.
Când n-avem putere pe a noastre soarte,
Şi pe-a noastre inimi s-avem stăpânire?
Apoi suntem oare în starea aceea
S-alinăm durerea altora ce sufăr?
Deci şi soarta noastră e deşertăciune!

În palaturi mândre, din chedru durate,
În grădini frumoase, verzi şi răcoroase,
Pe moile braţe sirenilor mele,
Ascultam rostirea amorului fraged...
Simţeam însă ură şi scârbă de viaţă,
Căci sufletul nostru mulţumit nu este,
Dacă el o dată se încredinţază
Că şi desfătarea e deşertăciune.

Nu puteam pricepe a mea mâhniciune,
Şi ca să-nceteze, m-am dedat cu totul
Miniştrilor curţii să mă măgulească;
Dar laude, pompe, obosindu-mi gustul,
Puteam să simt, oare, vreo mulţumire,
Când şi linguşirea e deşertăciune?

M-am silit să aflu a omului fire,
Am aflat, vai mie! Vai de a lui soartă!
Inima lui plină de mârşave pofte,
Şi de răutate fără de măsură.
Căci el duşmăneşte atât pe-ai săi duşmani,
Cât şi pe prieteni şi pe sine însuşi;
Dar ş-a lui cruzime e deşertăciune.

Acolo săracul amar lăcrimează,
Aici în judeţe osândesc dreptatea,
Acolo cu glorie cinstesc nătărăul,
Aici pentru cel rău înfloreşte roza,
Celui bun răsar spini şi mărăciune,
Încât pentru dânsul îi temniţă lumea,
Dar şi nedreptatea e deşertăciune.

Mai încolo râde şi necredincioasa,
Când plânge, suspină acel ce-au amat-o,
Ea, iubind pe altul, i-au jurat credinţă...
Dar apoi ş-acela pe dânsa o lasă.
Şi pe dânsul iarăşi alta îl înşeală.
Spuneţi dar, amorul nu-i deşertăciune?

Veninoşi zavistnici hulesc totdeauna
Merite, talente, iar faptele bune
Sunt rău răsplătite şi nesocotite.
De faceţi şi bine, cu rău plătesc vouă,
Căci inimi de piatră nu pot avea milă,
Dar şi răutatea e deşertăciune!

Şi apoi noi însuşi în ticăloşie,
Trăind dorim, cerem să câştigăm multe,
Le avem, şi-ndată altele mai cerem,
Aşteptând să moară clironomii noştri,
Şi ei iar, din contra, vor a noastră moarte,
Când şi avuţia e deşertăciune!

Deci pe acest luciu a mării vieţii,
Ne zbuciumăm groaznic în putrede luntre,
Înotăm cu frică, prin furtuni şi neguri,
Şi tragem de vâsle s-ajungem la ţărmuri,
Dar vântul se-ntartă, sfarmă luntrişoara,
Şi-n hiola mării ne aflăm mormântul,
Apoi viaţa noastră nu-i deşertăciune?

Omeneasca minte este de tot oarbă,
Măcar că strămoşii ni se par filosofi,
Şi măcar că însuşi silim să-i ajungem.
Ştiinţa lor însă de la noi se pierde,
Şi a noastră iarăşi după noi se uită,
Şi tot acea soartă pe urmaşi aşteaptă,
Căci şi-nvăţătura e deşertăciune.

Nimică sub soare nou acum nu este,
Căci ce este astăzi au fost de când lumea.
Şi mai înainte s-au vărsat mult sânge,
Şi mai înainte plângea amar omul,
Şi mai înainte am fost jocul soartei,
Speranţei deşarte, patimelor jertfe,
Căci toate aceste sunt deşertăciune.

Împărat şi sclavul, înţeleptul, timpul,
Cel fără de lege şi neprihănitul,
Vor pieri ca umbra toţi deopotrivă,
Şi pe toţi înghite tot un mormânt rece,
Căci şi omenirea e deşertăciune.

Câmpul înfloreşte pentru om şi tigru,
Un pământ hrăneşte pe neânduratul,
Şi pe-acel ce-ajută văduva, sărmanul,
Şi tot un muşchi creşte pe a lor morminte,
Căci omul şi fiara tot un pământ este,
Deci şi diferenţa e deşertăciune.

Mândria ta, vâlfa, fapte strălucite,
Monumenturi scumpe nu folosesc ţie,
Căci murind te uită rudele, amicii,
Şi nici vin să vadă unde ţi-i mormântul,
Căci ca un vis toate sunt deşertăciune.

Dar oricât ne-nşeală lumea şi chiar viaţa,
Noi tot vroim încă să trăim în lume,
Şi cât de deşarte sunt pompele toate,
Noi le dorim însă cu mare căldură,
Făr-a ne pricepe că-s deşertăciune.

Şi ce nu se cade iubim cu căldură,
Şi ce nu se poate căutăm şi cerem,
Chiar ca şi copiii, dorim jucărele...
O, om ticăloase, vai de a ta viaţă!
Tu petreci în lume amăgit de patimi,
Şi mori în durere, căindu-te foarte,
Negândind că lumea e deşertăciune.

Deci dar, moarte, tu eşti noastra fericire,
Tu eşti picătura ce-ndulceşti amarul,
Şi potoli furtuna chinurilor noastre!
Pe tine te-aşteaptă inimi întristate,
Ce sunt înşelate de speranţi deşarte,
Şi mult sfâşuite de dureri cumplite.

Dar ce va fi oare după moartea noastră?
Înţelepţii lumii nu pot şti aceasta,
De mormântul este finitul a toate,
Sufletul de piere ca la animale.
Sau zboară în ceruri, în lăcaşuri sânte?
Misterul acesta nime nu-l pătrunde.

Atotcreatorul au făcut pe vierme,
Ca pe noi, pe dânsul el îl ocroteşte,
Şi lui, ca şi nouă, el au dat simţire,
Ca noi el se naşte, ca noi îşi dă blescul (răsuflare).
Unde-i al său suflet? Ş-al tău unde este,
Omule deşarte? Simţirile-ntr-însul
Pier ca şi în tine, deci ce-aştepţi tu oare?¹

Dar cine gândeşte la aceste toate?
Scumpul grămădeşte avuţie multă,
Ca când în eternuri are să trăiască;
Cu marea se luptă speculantul lacom,
Aducând covoare de la Tir şi Indii,
Pentru desfătarea avuţilor trufaşi,
Când milionarul moare ca săracul...

Pe mişel, cel tare cumplit împilează,
Căci în mâini el are trăsnete şi fulger,
Fruntea lui ajunge până sus la nori,
Tună şi detună, zguduie pământul,
Ceşti pământeşti însă, demizei în grabă,
Pier ca şi o umbră, se prefac în ţărnă.

Tinereţea este chiar ca şi o roză,
Are multe graţii, a ei frumuseţe,
Însă ea nu este decât o nălucă,
Căci cereasca floare în pripă se trece;
Aşa şi fecioara moare tinerică,
Amatul ei jalnic lângă mormânt trece,
Stă câtva, se uită şi se duce-n lături.

Într-acest fel toate trec într-o clipală...
Armonia dulce, a arfei acorduri
Vor muţi în secoli pentru-a mea ureche,
Când în trup odată se stinge viaţa,
Şi-n nerve se-ncheagă recele meu sânge.

Va trece lumescul răsfăţ de la mine,
Vinul şi nectarul Libanului dulce
Nu vor fi în stare să-mi gâdile gustul;
Bătrâneţea pleacă la pământ grumazul,
Păşesc cu-ntristare spre mormântul rece...

Femei mult amate, a cărora braţe
Au fost ca un leagăn desfătărei mele,
Eu vă las cu pace, aşa au vrut soarta,
Amorul să trăiască etern de la mine
Şi să nu-nflorească nici odinioară
Primăvara dulce pentru bătrâneţe.

Iar tu, o, iubite tinere, grăbeşte
De culege vara florile frumoase,
Căci tânăra vârstă un dar ceresc este.
Petrece dar timpul în zăbavi plăcute,
Căci şi desfătarea e a ta stihie,
Şi ea migăieşte tinerele zile.

Fii cu înţelepţii amic bun şi frate,
Şi stă la ospeţe cu dânşii în vorbă,
Iar când vezi pe ceruri luna mângâioasă
Plutind printre stele către miez de noapte,
Du-te de te culcă în trufaşe braţe,
Şi cât eşti pe ele uită înţelepţii.

Eu îţi zic: iubeşte însă cu măsură,
Căci sexul amabil ades ne înşeală,
Deci iubind te-nvaţă a deziubi iarăşi...
Căci orişice patimi, febleţe, deprinderi
Trebuiesc supuse omului cu minte,
Ca numai nebunii lanţul lor să-l poarte.

Iertat este nouă să căutăm chipuri
Fericirii noastre, nefăcând rău, însă,
Celui de aproape, şi cu cumpătare
Să ispitim bine: ce este minciuna?
Ce este-adevărul? Căci acest fel numai
Cugetele noastre nu pot să greşească.

Nu fiţi la nimică aspri peste samă,
Iertaţi nătărăii îngâmfaţi şi mândri,
Iertaţi neînvăţaţii, iubitori de sine,
Şi făr’ de mânie cu greşiţii voştri,
Căci aceste fapte sunt gloria voastră,
Iar acele rele, hulă şi ocară.

Iertând slăbiciunea celor cu prihane,
Vă vor iubi cei slabi cu inimi curate;
Şi ce avem, oare, mai sacru în lume
Ca bunavroinţă a fraţilor noştri?
Şi care om, oare, n-au căzut vreodată,
Când şi înţelepţii învăţători lumii,
S-au luptat de patimi, s-au smintit de ele?

Şi-n comun fă bine celor mai răi oameni,
Precum creatorul pe toţi miluieşte,
Căci lăudat este ca să te iubească
Nemulţumitorii, fără s-aştepţi plată
Şi făr’ să te lauzi că le-ai făcut bine.

Omului cel mare răzbunare este
Mulţumitul cuget că au făcut bine;
El ştie că răii sunt duşmani de moarte
Facerei de bine şi celui cu minte.
A lor săgeţi însă nu pot să rănească
Onestul său suflet, având scutar tare,
Pe înţelepciune şi nepătat cuget.

Tu asculţi aceste şi oftezi odată,
Şi apoi uiţi iarăşi sfaturile mele,
Căci lumea înşeală, cugetul orbeşte...
Viind, însă, ora cea mai de pe urmă,
Vei gândi la mine, la a mele sfaturi...
Cu toate aceste, nu uita, amice,
Că în lume toate sunt deşertăciune!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA