Editura Global Info / Literatură

Constantin Stamati

Sentinela taberei de la Copou la 1834

Luna răspândeşte rază galeşă şi luminoasă
În senina atmosferă pe cerul prevăzitor,
Iar spre Moldova se uită cu cătătură duioasă
Şi doreşte să găseacă pe mâhnitul muritor,
Ca să-i trimită o rază mângâietoare şi lină,
Ce răzbate pân-la suflet şi durerile alină.

Una dintr-acele raze strălucind înseninează
Peste faţa soldăţească custodiului oştean;
Dar întâmpină cu milă o lacrimă ce picase
Pe răsucita musteaţă frumosului flăcăuan.
Iar pe curelele negre şi arma strălucitoare
Se par ale lunii raze fulgere îngrozitoare.

Mai încolo scânteiază ca nişte piscuri de gheaţă
Grămezile de sineţe oştenilor adormiţi.
Mai încolo şir de corturi ca troienele s-înalţă,
Care adăpostesc bravii de cu ziuă osteniţi,
A cărora fioroase şi dogorite obraze
Îngălbenindu-le luna şi când dorm înfiorează.

Aşa era într-o sară ceata acea ostăşească,
Ce se părea că şi lunii privind-o i-au plăcut,
Că putu iarăşi să vadă o tabără românească,
Ca din pământ răsărită după timpuri ce-au trecut...
Iar soldatul de la strajă de armă se sprijineşte
Şi cu vers plin de-ntristare lăcrimând îşi hăuleşte:

Frunză verde viorică,
Oh! unde eşti, Măriucă!
Să te strâng, dragă, la sân,
Ca s-astâmpăr al meu chin;
Măriucă, te-am lăsat,
M-am făcut ţării soldat,
Dar te rog nu mă uita,
Nici, puică, te mărita,
Ci să aştepţi să viu eu,
Ci să fiu mirele tău;
Şi să strângi bine inelul
Ce ţi l-am dat la pornit,
Căci eu port la piept cercelul
Ce-atunci mi l-ai dăruit,
Atuncea când umblam odată
Cu oiţele prin munţi,
Atuncea când întâiaşi dată
Te-am făcut să mă săruţi...
Măriucă, mă sfârşesc,
De dorul tău mă usuc;
Şi totuna mă bocesc,
Când mă scol şi când mă culc...

. . . . . . . . . . . . . .

Cântând oşteanul aceste, pare că au fulgerat!!!
Deci el tace şi se uită, şi vede jos lângă sine
Că un nour se lăsară de raze înconjurat,
Pe care sta în picioare un voievod vechi de zile...
Pe al lui larg piept şi spete purta zale ferecate,
Iar albele sale plete peste ele răsfirate.

În a sa vânoasă mână greu buzdugan răsucea,
A lui coapsă era-ncinsă cu pală urieşească,
Iar pe cap el purta coiful, peste care strălucea
Doi lei ţiind cap de zimbru sub o coroană domnească.
Soldatul străjer se trase puţintel cam îndărăt,
Îşi ia arma şi ţinteşte pe oaspe tocmai în piept;

Şi apoi furios strigă: “Spune, spune, cine eşti?
Spune dacă ştii parolă! iar de nu, te culc aice”...
“În zadar, răspunse umbra, cu arma ta mă-ngrozeşti;
Când de moarte niciodată nu m-am speriat, voinice,
Căci în cruntele răzbeluri mă-nconjura mii ca tine,
Şi buzduganul acesta îi culca pe lângă mine.

Eu sunt Arbore, copile, hatman lui Ştefan cel Mare,
Am servit sub a lui steaguri patruzeci de ani de rând,
Şi-n patruzeci de răzbeluri crunte, dar biruitoare,
Văzui eroul Moldovei inimicii săi bătând!
Acest suveran celebru era pentru dânşii fulger,
Iar ţării noastre părinte sau un ocrotitor înger.

Dar murind eroul Ştefan, au apus al ţării soare
Şi într-un mormânt cu dânsul patria s-au îngropat.
Acum pest-atâtea seculi văd de bucurie zare!
Văd că bourul Moldovei din ţărnă s-au ridicat,
Şi luceşte astăzi iarăşi pe pavăza românească,
Chemând eroii Moldovei din pământ să vă privească.

Iar eu, trimis cu solie de patronul ţării noastre,
Să v-aduc bunăvoinţă, să vă binefericesc,
Şi să-nsuflu, cât se poate, întru inimile voastre
Onor şi patriotismul ce neamului românesc
Strămoşii daco-românii le-au lăsat să moştenească
Păn’ce cu neamuri străine începu să se corcească“...

Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte
A sa mână aeroasă, zicând cu glas tunător:
“Oştenilor, fiii Moldovei! iubiţi patria fierbinte,
Şi fiţi cu zel şi credinţă domnilor stăpânitori,
Fiţi aprigi cu inimicii, întocmai ca nişte lei,
Şi blânzi cu compatrioţii, întocmai ca nişte miei”.

Străjerul se-nfioară de cuvintele aceste,
Se umplu de bărbăţie, inima i se zbătea,
Onor, patrie, bravură în sufletul său simţeşte;
Uită părinţi, uită rude, la carii mâhnit gândea,
Uită şi pe Măriuca, uită şi căsătoria
Cu tot sufletul se-ntoarce la sacra sa datorie.

Apoi împrejur se uită; şi nu vede nicăiere
Acea cucernică umbră a hatmanului vestit,
Căci ea zburase în ceruri, la a sa sălăşluire,
Lângă suveranul slavei, principul nebiruit,
Unde petrec toţi oştenii, ce ţării se oferează,
Unde petrec dregătorii, ce cu onor o serbează.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA