Editura Global Info / Literatură

Costache Conachi

Jaloba mea

Lume, astăzi se desparte de tine un muritori,
Nu prin moarte, ci prin jale şi durere de amori;
Se desparte şi te lasă, că nu mai poate răbda
Atâtea ş-atâtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr
Şi despici faptele noastre pănă la un fir de păr,
Ascultă şi pedepseşte cu a tale giudecăţi
Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăţi.
De nouă ori pănă astăzi pământul colindător
Au călătorit pe crugul soarelui nemişcător.
De nouă ori primăvara cu veşmântul înflorit
Şi iarna cu cărunteţa pe pământ s-au învârtit,
De când am văzut cu ochii o muritoare a ta
Cu frumuseţa şi nurul vărsate în faţa sa.
Am văzut-o şi îndată ca săgeata pe ascuns
O simţire de iubire în inimă m-au pătruns.
M-au pătruns, dar nu cu focul acel înherbântător
Ce-l fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amor,
Ce cu para acea lină, acea dulce la simţiri,
Ce, viind din potrivirea ce pot avea două firi,
Trage, pleacă şi supune pe om, fără vicleşug
La o singură fiinţă de curat prieteşug.
Prieteşug, dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,
Ce străluciţi împăraţii, slăviţi, puternici şi tari,
Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi,
Tu, ce ne-i mângâia poate şi după ce vom muri.¹
Ai fost singura putere între mine şi-ntre ea,
Ah! maică, cum să-ţi spui oare ce-au gustat inima mea!
Amândoi într-o unire la acest lucru curat
Pretreceam zilele noastre într-un gând şi într-un sfat.
N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit,
Ea îmi spunea câte trage şi eu câte-am pătimit.
Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărţeam
Totdeauna împreună, totdeauna ne doream.
Nu simţeam deplin durerea la ale tale nevoi,
Căci fireşte-i cu scădere o durere între doi.
Adevăr, că în simţire n-aveam ghimpele plăcut,
Ce-mboldeşte şi deşteaptă inimile la temut,
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinţi şi de necaz,
Însă, spre îndeplinire, aveam ceva şi mai mult,
Aveam dragostea cu pace şi râvna fără temut.
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit,
Ş-acolea prieteşugul cu amoriul îi unit.
Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roţâi tale scări
Nu priimeşti statornicie, ci prefaceri şi schimbări.
Fost-au mare vreodată şi să n-aibă tulburări?
Ah! acea prietenie cu curatele plecări,
Din fiinţă liniştită în fiinţă cu-nfocări
S-au schimbat fără de veste într-a inimii mişcări.
Am iubit o muritoare, şi pe loc s-a prefăcut
Bucuria în durere şi iubirea în temut.
Am iubit-o păn' la suflet şi în nebunia mea,
Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea.
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin
A-ndrăgitului pornire şi al dragostilor chin?
Este ceas, este minută în care s-o pot uita
Şi pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?
Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit,
I-am dat armele în mână şi i-am spus că sunt robit
I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,
I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut.
Care inimă şi suflet, într-a tiranilor firi
De-atâtea delicateţe, de-atâtea mărturisiri,
Nu s-ar fi topit ca ceara în faţa crudului foc,
Afară de al ei suflet unde mila n-are loc.
Această nelegiuită şi crudă supus-a ta,
Decât tigrii, decât şerpii, mai rea la inima sa,
Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtfiri,
Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,
Necontenit mă munceşte cu armele ce i-am dat.
La iubire nesupusă, nu simte a ei durere,
Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;
Ci dorind o proslăvire de la toţi fără sfârşit,
Nici iubeşte, nici urăşte pe nimea desăvârşit.
Tainele ei nu le spune decât tot cu scăzământ,
Şi tu ştii că fără ele n-are-amoriul crezământ.
Slăbăciunea nu-şi arată nici într-un chip nimărui,
Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui,
Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit
La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit, temut nu are, căci temutul la amori
Îi a dragostei ş-a ciuzâi focul cel mai arzători.
Lacrimi, plinsăte, suspinuri, la ochii ei nu prind loc,
Şi scrisorile acelea de-amori scrisă cu foc,
Pentru dânsa sunt de gheaţă şi răspuns nu mai priimesc,
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri să feresc.
Arătatu-i-am iubire, ochii ei posomoresc,
Arătatu-i-am răceală, pe loc se sălbătăcesc.
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blândeţe de la dânsa, ci grozăvii am văzut.
De-am rugat-o să-nceteze cu atâtea tiranii,
Nu s-asculte, ci sporeşte la o mie alte mii.
Pururea cu pază mare de a se descoperi,
Pururea cu privighere de a se făţărnici.
Uneori parc-a să teamă, uneori parc-ar iubi...
Totdeauna se sileşte la temut a mă porni,
Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit,
Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniştit.
În scurt, maică milostivă, mai bine oi muri azi
În închisori, în pedepse şi cu lanţul în grumazi
Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit
Şi care-mi pricinuieşte acest suflet otrăvit.
Dar pentru încredinţare că astăzi mă despărţesc
Nu de nestatornicie, ci de câte-ţi jăluiesc,
Iată parolă cinstită că de-acum cât oi trăi
Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA