Editura Global Info / Literatură

Costache Conachi

Visul amoriului

Gândul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
Şi de sunt la închisoare de tine nu-s despărţit.
Sufletul mei îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
Şi inima ce să bate, căci pe lângă ea lipsăşti,
Altă nimic nu doreşte decât ceasul fericit,
Întru carele să sâmptă că de dânsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis,
Dar ce ameţeală-i asta de care mă văz cuprins?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gânduri, nu mă lăsaţi, că-s perit!
Iată, o femeie vine, cu veşmânt preastrălucit,
Chiar ca soarele când iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Şi clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deşteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice: „Ce-ai leşinat?
Eu sunt sâmţârea aceea prin care s-au osăbit
Omul dintre dobitoace de cânt lumea s-au zidit.
Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curând
Şi că n-ai altă putere decât să iubeşti din gând
Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori
De este de fericire sau de este-omorâtori.
Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel
Şi scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit şi îndată aflându-mă-ntr-aripat
Deâmpreună cu dânsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tânărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi.
Pâcla ce vezi cu negreaţă îs căil' amurezăşti
Şi nălucir' arată părerile omeneşti.
Ele sunt deosăbite, căci şi gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii câte femeile au.
Ş-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăşti
Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti.
Tânărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpâna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat!
Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit!
Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sânul meu să-l pun.”
„Tânărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ţi dintre ele, orişicare ţi-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobândeşte, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gândeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecându-mă spre dânsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţât şi îndată orizontul s-o-nnegrit
Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsât.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Sâmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sân
Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atâta frumusăţă, încât nu-s de povestit.
Plângeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfânta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urât,
C-o luminiţă în mână dinainte-mi au ieşit.
Tremurând cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă târâiam di pi dânsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras!
Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit călătoream.
Şi pe drumuri neumblate pururea ne învârteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sunt
Şi mi se părea tot locul pentru mine un mormânt,
N-aveam cale hotărâtă, vânturile ne purta
Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa.
Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cât mergeam acolo, să prefăcea în urât.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpână, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sunt un argint viu,
Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi!
Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce caţi?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.”
Atâta au putut zice şi îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa
Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborându-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.
Sânul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie câte ochii au văzut?
Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
Priimeşte cu blândeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să ştii că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti,
Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti.”
Ş-întinzând din aripioare, m-au cuprins cu dulce strâns,
Şi zburând cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sânul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sunt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin,
Pân-în vârf înfăşurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcâmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zânele curăţa,
Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un şarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţâme de fete cu sânul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zâne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecând cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sunt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpână, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mânie, căci aceasta nu-i iertat.”
Şi îndată cu iuţală lăsându-mă pre pământ,
Asămenea precum este şi viforul cel de vânt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot şti cu hotărâre vremea cât am petrecut,
Dar oricât au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosât şi somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Şi vânturând din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd? ah, vai de mine, mustrările au sosit!
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată şi cu veşmântul cernit.
Îmi zice: „Eu sunt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tânărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfârşit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cât ai isprăvit.
Scoal' şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti?!”
Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
M-au aruncat cu mânie în locul cel întristat,
Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sângerat.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA