Costache Negri

Cântic haiducesc

Măi băiete, măi voinice,
N-a rămas alta pe-aice
Decât să-ncarci ghintul bine
Şi-apoi la drumuri te-aţine,
Ca să vezi, cine mai vine.

Căci faină nu mai ai,
Nici galbeni poţi să mai dai
La cel bir din ist pământ...
Trăsni-i-ar Dumnezeu sfânt
Sub ţărâna de mormânt!

Eu prin grosuri tot şezui
Şi-a plăti bir nu putui...
Bată-i crucea! cum nu-i doar
Să ne bată, să ne-omoare,
Să ne-ngroape la-nchisoare!

S-a dus vremea cea bogată,
De-şi punea nevasta spată
Şi prn zemnic şi pe-afară,
Apoi vindea pânză-n ţară
Şi purta la gât odoară.

Iar românul cu opt boi
Şi cu şaptezeci de oi
Tot mulgea, mereu mulgea,
Habar de nimic n-avea
Şi birul uşor plătea.

Dar acum, măi băieţele,
Fără fir de musteţele,
Mâncaşi nevoile grele...
Dare-ar dracii printre ele,
Să scăpăm de măgurele!

Căci găsim prin codrii verzi
Potici, cărări de te perzi...
Vie-apoi să ne gonească!
Iar Dumnezeu să-i ferească
De urgia haiducească!

Cât a fost dorul în mine
De-a trăi cu toţii bine,
Am lucrat la cel ogor
Ca tot omul muncitor,
Să fiu maicei de-ajutor.

Dar m-am răzbătut de tot
Şi-a suferi nu mai pot
Ocări, fiere şi bătăi,
Urgisind bieţii flăcăi
Şi făcându-i din buni răi!

Săriţi cu toţi, măi băiaţi,
Şi-n duşmani din greu tăiaţi,
Căci acolo ne-i scăpare!
Săriţi pe cai toţi călare.
Să tragem spre lunca mare.

Dau călcâi în negrul meu,
S-apuc în lume mereu...
Măcar capul să mi-l taie,
Vreau să vărs sânge pâraie
Sub topor şi sub bătaie!

Căci mi-i sufletul mâhnit,
C-am ajuns de ne-au robit,
Şi m-au prins un dor nebun
Tot amarul să-mi răzbun
Prin desişul de alun!