Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Cedrul

Majestuos îşi înalţă fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă şi îndulcită de soare, bătrânul cedru din Grădina Plantelor şi freamătă căutând în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din ţara lui.

Străin şi singur visează patriarhul la ţara Libanului, unde praful de pe drumuri se ridică în pulbere de mărgean roş.

Murmură aşteptând să-i răspundă o şoaptă de palmier, tace ascultând surdul zgomot ce-l face rodul unui măslin în cădere, se cutremură cu tot frunzarul văzând pe orizont cum trec norii deşi, închipuind caravane.

Anemone albe înstelează verzile mări de ierburi, crini uriaşi îşi scutură polenul în soare, miresme tari de roze vin să-i îmbete frunzarul.

Vorbe străine însă răsună, şi bietul patriarh amintindu-şi că e în surgun îşi încetinează păinjenişul de rămurele, încremeneşte din nou rotunda-i umbră pe pământ şi tace.

Placa înfierbântată de soare, ce o poartă pe trunchi, cu inscripţia anului când a fost smuls din pământul ţării lui şi peste care se înclină curiozitatea trecătorilor, îl arde ca un stigmat...

Cercuri rotunde, ca undele unor vibraţii, i-au pornit din inimă şi i-au scris viaţa an cu an.

În cele mici dorm amintirile care se trezesc şi îl înşeală cu fantasmagorii ce i se par că le-a visat. Unele peste altele, spun apoi celelalte mersul timpului, lupta cu furtunile ; largi, cele din urmă, nesigure şi depărtate, şerpuitoare şi abia văzute, îşi scriu păinjenişul ca ultimele unde ale unui val ce vine obosit să se spargă de un ţărm.

Întemniţat din miile acestea de cercuri, ce-l cuprind de sus şi până jos, îşi ascunde viaţa centenarul şi tace.

Tumultuoasă, venind de departe din pământ, prin miile de rădăcini ca prin nişte subterane, cât ţine ziua seva urcă, susură poate, cotind prin miile de pridvoare şi ganguri, se înalţă, se împrăştie prin milioane de canaluri, până la cea din urmă nervură; ca să coboare iarăşi, o dată cu noaptea, să alunece în cascadă, să scadă din crenguţă în crenguţă, din ram în ram, până în întunecatele ganguri şi pridvoare ce duc în pământ.

Un etern flux şi reflux îi înveşniceşte durerea şi nostalgia, iar rădăcinele-i îi ţin robit ca pe un uriaş legat în lanţuri, adus din cine ştie ce colţ de lume spre batjocura trecătorilor.

Un răget de fiară îl face să se deştepte din nou şi să se cutremure. Imperiosul glas pe care îl aducea vântul torid din galbenele pustiuri, glasul care îşi striga foamea şi dragostea, netulburat de nimeni, când biruitoarea primăvară îşi dezlega puterile vieţii, a trecut prin aer…

Neaşteptat însă vântul şi-a îndreptat aiurea aripa, şi glasul leului domolit s-a amestecat cu alte zvonuri şi a amuţit ca o părere...

În locul galbenului pustiu peste care vântul aleargă mânând la infinit mişcătoarele valuri de nisip, o mare uriaşă de coperişuri îl împresoară. Zădarnic caută bătrânul centenar să vadă nălucind în zări culmile ninse ale munţilor; zădarnic caută spre şesuri, doar o zări nesfârşitele turme; zădarnic îşi mişcă fremuitoarea pleată căutând să se înşele şi picură lacrimi mari de chihlimbar din înaltul ramurilor aşteptându-şi dezrobirea.

Mii de vieţi însă, aduse din toate colţurile lumii, mii de fiinţe străine, care născute pe un mal de mare, care venite din tropice, care odrăslite sub nordice ceruri, tânjesc şi suferă ca şi dânsul; dureri minuscule, alături de durerea lui uriaşă.

Anii vor curge însă, şi cercurile, tot mai multe şi mai mari, îl vor cuprânde, până ce gol de sevă va rămâne într-o zi în faţa cerului, aşteptând vântul milostiv care să-l dea la pământ. Cu zgomot va cădea schelăria de lemn şi va putrezi în ţară străină; înjosit va ajunge splendidu-i trup, din care netrebnice scânduri şi grinzi se vor face; zgomotoase vor suna ferăstraiele împrăştiindu-i alba pulbere care, ridicată poate de vânturi, va mai întoarce măcar o parcelă din el, în ţara lui.

Mari, bătrâni şi aproape de cer ca şi dânsul trebuie să fie acum melezii, terebinţii, chiparoşii, pe care i-a lăsat acolo. Lungi şi rămuroşi poate unii au căzut la pământ, tremurători şi sonori cânta poate alţii, înfioraţi de glasurile ce vin din pustiuri, dar şi ei vor cădea la rândul lor, când viaţa ca un val obosit de-abia îşi va mai putea scrie ultimul cerc, ce se va sparge de ţărmul morţii.

Grinda sfântă, ce sprijinea splendoarea templului Ierusalimului, nu va mai ajunge nici unul, căci biblicile vremuri au apus; nici scândura preţuită ca să slujească drept sicriu faraonilor, căci faraonii au trecut şi ei de pe pământ, intrând cu toată seminţia lor sub albul portal al piramidelor...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA