Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Ex voto

Prieten bun, fantomă acuma şi tu, nu ştiu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă...

Afară fulgeră şi geamurile întunecate ale odăiei mele se luminează la răstimpuri, ca de apropierea unui albastru flutur uriaş, rătăcit prin noapte. Un suflu de vânt trece şi un miros tulburător de floare de tei îşi face loc şi se strecoară în casă, adus de cine ştie unde.

Poate mireasma asta ce stăpânea romanticele nopţi de iunie ale oraşului adolescenţei noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregăteşte să fi dat simţurilor mele îndurerate o limpezime deosebită.

Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvârlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, şi nu ştiu pentru ce, în tăcerea care s-a lăsat mai mare parcă, te văd şi mai lămurit.

Să n-aibă oare sufletele pace nici după moarte?

•

Oricum, în ţintirimul îndepărtat de ţară, în care te-au îngropat ai tăi, somnul tău trebuie să fie tulburat de puterea amintirilor mele, care au fost cândva şi ale tale. De este aşa, ajută-mi să le reîntregim şi să scăpăm ceva din noi, din marele şi înfricoşatul întuneric ce ne pândeşte.

Cei ce te-au cunoscut şi pe care i-ai înveselit cu bunătatea şi glumele tale, şi-n amintirea cărora mai stăruieşti încă, vor muri şi ei, şi odată cu dânşii vei muri şi tu, căci tu nu erai dintre aceia a căror viaţă începe după moarte, şi ambiţii postume n-ai avut.

Eu însă, care mi-am jertfit atâtea nopţi ca să deprind farmecul misterios al cuvintelor, dacă îmi vei ajuta, voi încerca prin ele să te rechem din lumea umbrelor şi să te fac să trăieşti măcar o clipă mai mult viaţa pe care o iubeai cu atâta patimă.

*

Se face o seară furtunoasă ca şl asta, şi noi suntem doi copii nevrâstnici, într-un oraş tăcut. Teiul cu flori de aur, de lângă poartă, îşi trimite mirosul lui tulburător şi o lâncezeală ne-a cuprins parcă pe amândoi. Tu eşti mai răsărit ca mine şi mirosul acesta te nelinişteşte, îţi dezvăluie lucruri care încă dorm în mine şi pe care nu le înţeleg.

Şi în tăcerea aceasta, zgomotul unor paşi mărunţi a trezit noaptea şi te-a făcut să tresari. Da, imboldul dragostei se trezise în tine, şi grădiniţa noastră nu te mai încăpea. Un cuvânt brutal m-a făcut să înţeleg atuncea că prietenia noastră era un obicei, o deprindere cotidiană, impusă de copilăria noastră, petrecută împreună. Decorul de vis se împrăştia, sfărâmat de cuvântul tău brutal, şi te-am lăsat să pleci singur, cu paşii tăi grei, după paşii mărunţi, pe care i-am auzit după o clipă stând locului; şi apoi, depărtându-se în umbra acelei nopţi de iunie, în care mirosul florilor de tei nu ne da pentru întăiaşi dată acelaşi îndemn la amândoi.

A fost întâia mea durere de copil nevrâstnic, întâia suferinţă a unui visător, întâia convingere că realitatea brutală nu e partea mea pe lumea asta.

Şi cum stam aşa, prin lacrima ce-mi luneca din ochi, am mai privit încă o dată grădina, şi noaptea mi s-a părut, oricum, divină, privită aşa printr-o lacrimă...

•

Şi am reluat lanţul, căci obiceiul e tiranic şi prietenia oricum e o formă a iubirei.

•

După ani perduţi, suntem iarăşi la un loc şi căutam să discernem caracterele şi pornirile noastre. Vorbăreţ şi glumeţ cum eşti, evoci un palat de marmoră scumpă, cu scări monumentale, străjuite de lachei, îmbrăcaţi în fireturi, cu ciorapii albi, bine traşi pe pulpe, şi înăuntrul palatului cu portrete vechi de familie, cu arme şi blazoane străvechi, un ghebos urât la faţă şi îndemânatic la mişcări, un senior din alte vremuri, fastuos şi autoritar, limbut şi ghiduş.

Palatul e înconjurat de un parc străvechi; oraşul unde e clădit palatul acela e Florenţa, iar seniorul ghebos şi ghiduş e străbunul vostru.

Vântul cald când se strecura prin parc scutura roadele coapte, pe cari nimeni n-avea voie sii le culeagă. Anotimpurile aduceau fiecare florile lor, pe cari nimeni n-avea voie să le adune în mănunchiuri; singure miresmele, pe cari nimeni nu-i stăpân pe pământ, rătăceau sub ramuri, se ridicau şi treceau peste zidurile mari, împrăştiindu-se în lume. Ici, colo, ramuri spânzurau de copacii bătrâni, ca nişte braţe rupte din umori, şi seva curgea în neştire, cum picură sângele dintr-o rană neîngrijită de nimeni, căci fantasticul senior avea drept principiu: că cine se naşte într-un loc, acolo trebuie să trăiască şi să moară şi că fatalitatea nu o poate înlătura nimic.

Şi nu ştia bătrânul senior că acei dintr-o rasă cu dânsul, ramurile străvechiului său copac, odată cu luptele pentru Unitatea Italiei, aveau să plece pe alte pământuri, aiurea, şi să moară sub alt acoperământ decât acela al palatului de marmoră, în frumosul oraş al Florenţei.

•

Au venit vremuri grele însă, şi frumoasa ţară cu grămada ei de statui albe, care strălucesc la soare, cu răcoroasele fântâni din care tritoni şi fauni aruncă eternul lor joc de apă peste nimfele care înoată şi se strevăd în apele limpezi din havuzuri, a rămas în urmă, iar adăpostiţii palatului de marmoră scumpă, din seminţia ghebosului senior, s-au împrăştiat în lume, şi astfel o ramură ruptă şi adusă de vânt a ajuns şi pe pământul ţării noastre.

În Iaşi, pe vremea aceea era belşug, şi un străin ce venea din alte lumi era bine primit şi îmbrăţişat, căci aducea veşti noi şi putea povesti de alte întâmplări decât acelea obişnuite vieţei noastre patriarhale. Noului venit deci îi fu lesne să se aşeze, să-şi cumpere o paletă şi văpselile trebuincioase cu care să-şi poată agonisi traiul lui şi al copiilor ce aducea cu dânsul.

Din vremea aceea, în casele vechi, în rame demodate, au rămas nenumărate portrete ale boierilor de atunci, cu portul lor, chipuri blajine şi triste, cu ochii limpezi de un albastru neobişnuit cerului nostru, a unui albastru pe care vremea l-a îndulcit şi înseninat de mâhnirile pământeşti. Aproape toate poartă aceeaşi pecete, având parcă un aer de familie. Pinacoteca din Iaşi păstrează şi ea dovada talentului acestui carbonar transplantat şi rămas în unul din ţinuturile Iaşului vechi.

Aceasta era origina, şi cu atât mai mare era mirarea mea cum de în tine, prieten scump, în afară de dragostea de fast, nu pusese nimica străbunul acesta artist, cu paleta lui plină de culori, pe cari parcă râdea fericirea soarelui ţării lui perdute.

Viaţa apoi a curs, şi ca un contrast ciudat, ca-n apropierea unei primejdii de moarte pentru rasă, cel din urmă vlăstar, strângând parcă toată vlaga şi toată seva ce mai rămăsese, a crescut frumos, puternic şi dârz, ca o dezminţire a ghebosului din Florenţa.

Era un exemplar unic de frumuseţe omenească, dar ca o statuie minunată, făcută de un artist dintr-un pământ obosit şi netrainic, s-a năruit curând, murind pentru cea din urmă oară în tine.

•

Am întrerupt notele câteva zile şi caut să reiau firul perdut... Când le începusem, în vazele japoneze din odaia mea erau câteva flori. În unul, garoafe, în celălalt, trandafiri. Trandafirii, unul după altul, feţe albe şi roşii şi-au plecat paloarea şi purpura pe marginea văzului, apoi s-au scuturat înfrăţindu-se încă o dată în cădere : petale de sânge şi petale de ceară... Garoafele roşii au supravieţuit rozelor, dar s-au vestejit şi ele, învinse de vreme, şi ceva mai mult, parcă a murit în jurul meu de când m-am despărţit de tine.

În răstimpul acesta am cercat să cetesc, şi întâmplarea m-a făcut să cad peste o carte de poveşti orientale, care mi-a adus aminte de o femeie bătrână, de un fel de Parcă, ce mă adormea când eram copil.

Graiul ei tărăgănat şi molcom parcă a sunat în casă deşteptând ecouri. Un pat micuţ, cu un copil cu ochii mari în el, şi alături pe un scăunaş, o babă bizară desfăcându-şi tulpanele unul după altul.

Aceasta a fost Şeherezada copilăriei mele. De la dânsa, desigur, mi-a rămas pasiunea pentru fantastic, dragostea de legende şi fiinţi supranaturale, iubirea pentru tot ce trăieşte pe altă lume decât pe a noastră. Graiul ei molcom şi trăgănat mă liniştea şi mă făcea să uit supărările mele de copil. Vorbele ei îmi împăcau sufletul şi mă linişteau ca o harfă. Ce-mi spunea, nu-mi aduc aminte, dar ştiu că erau poveşti nesfârşite, ca un ciclu wagnerian, cu eroi neobişnuiţi în poveştile noastre, cu întâmplări ce se petreceau aiurea decât pe pământ, undeva, nu ştiu unde, într-un domeniu creat de fantazia şi talentul ei improvizator. Când am început să cetesc, mai târziu, şi am ştiut cine e regina Mab, nu ştiu de ce mi-am adus aminte de dânsa. Poate că era o zână bătrână şi ea, şi că sub tulpanele acelea, legate unul peste altul, sub turbanul acela de barizuri, se ascundea o mare poetă necunoscută, cum sunt atâtea în popor. Ochii mei obosiţi clipeau, luptând împotriva somnului, şi ea parcă se făcea tot mai mică, mai mică, până ce dispărea. Lumina din casă se stingea şi ea şi apoi ziua mi se părea că e nesfârşită în aşteptarea cuvântului ei.

Odată, dacă e adevărat că, cu cât creşti în vârstă, îţi aduci aminte de lucrurile cele mai îndepărtate, am să caut, închizându-mi ochii, să regăsesc urma eroilor creaţi de fantazia nesfârşită a Şeherezadei mele.

*

Precum îşi relua dar firul, bătrâna povestitoare, în fiecare seară, pornesc şi eu cu amintirile mele. Trec peste anii de şcoală, atât de trişti pentru noi, şi într-un amurg de iarnă ne văd urcând împreună, un drum râpos din pădurea Bordei. De o parte şi de alta, copacii închiciuraţi par încărcaţi de cristaluri. Pe drumul prăvălit înaintea noastră, o sanie ţărănească încărcată greu a stat înnămolită în zăpadă. Şi parcă văd încă cum stăpânul săniei, un ţăran cu faţa de asasin, a scos resteul de fier din jug şi a început să lovească în capetele boilor, stropind zăpada cu sânge. Ochii aceia fioroşi, în care ceteai pornirea la omor, i-am revăzut de atunci de multe ori în viaţă. Masca aceea bestială de troglodit, întâlnită la un colţ de codru, am revăzut-o şi în saloane, şi de câte ori am revăzut-o, mi-am adus aminte de ochii tăi buni, care se umezise de lacrămi la vederea sângelui roşu pe catifeaua zăpezei, şi singura mea părere de rău e că nu am putut fi bun ca tine în viaţă.

Am urmat drumul, şi către seară am intrat într-o casă gospodărească, al cărui stăpân murise nebun. Prin geamuri se vedea satul în vale, sau mai bine, se ghicea, căci bordeiele nu se vedeau, ci numai spirale albastre de fum spuneau că acolo locuiesc oameni.

Casa, nelocuită de mult, avea ceva tăinuit, parcă ascundea ceva, şi într-o odaie am văzut un lucru pe care nu mi s-a mai întâmplat de atunci să-l întâlnesc, căci simţământul pietăţii, parcă, a dispărut din sufletele noastre modernizate.

În odaia aceea murise mama ta, şi toate cele care povesteau o viaţă intimă brusc întreruptă de moarte rămăseseră la locul lor, după zeci de ani de zile. Am aprins un chibrit, şi lumânarea sub abajurul de hârtie roză a împrăştiat parcă o lumină de trandafir împrejurul ei. Oglinda ovală a consolei a prins, cât ai clipi, imaginea odăiei întunecate şi a luminat-o îndepărtând-o ca într-un vis. Din policandrul de sus, cu ramurile în lături, umbra deodată a coborât ca un painjen uriaş pe parchet. Deasupra patului, pologul roz atârna ocrotitor, pernele fin brodate chemau parcă la hodină. Plapoma de mătasă aştepta şi ea, gata aşternută pentru somn. Peste plapomă, spuma unei cămăşi albe, şi lângă pat, doi pantofiori, ca lăsaţi atunci din picioare. Alături, o măsuţă, cu o cupă de cleştar, pe marginea căreia jucau lumini, cupa care primea inelele în fiecare seară. Un Crist de ivoriu, cu faţa torturată sub cununa de spini, îşi întindea braţele deznădăjduite. Pe o sofa, o carte ne'ncepută, cu un semn la o pagină, îşi aştepta încă stăpânul.

Era continuarea unei vieţi, o anticameră a unui mormânt, în care ierburi nemuritoare trăiau încă în vaze şi în care toate încă reflectau ceea ce a fost şi e cu neputinţă să fie iarăşi. Lucruşoare intime, în argint cizelat, sticluţe de parfum pe jumătate goale stau cu toate, rânduite frumos pe o măsuţă aşternută cu o horbotă albă, deasupra căreia o oglindă cu basculă aşteaptă încă ochii frumoşi ai moartei, care se priveau în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Toate stau rânduite la locul lor, ca în minutul suprem, şi ceva imaterial parcă pluteşte în casă, care străjuie, se înduioşează de atâta pietate şi nu poate lua trup, şi nu poate da glas ca să mulţumească celui ce a cristalizat amintirea ei, şi a-nmărmurit, ca în palatul fermecat din poveste, mersul trecătoarei vremi. Ceasornicul oprit în clipa morţii spune şi el un ceas care nu va mai veni, şi limba oprită străluce, nemaiputând nici ea să dea glas, ca o fiinţă care a tăcut pentru totdeauna.

•

Şi iată-mă în altă casă veche, în care am stat într-o toamnă târzie amândoi, aduşi de întâmplare.

E casa unui artist pe marginea Senei, rămasă moştenire unei bătrâne servitoare, care o închiria. În seara când ne-am mutat, ţin minte că am simţit, şi unul şi altul, un fel de sfiiciune, ca şi cum am fi surprins intimitatea unei vieţi.

În atelierul vast în care lucra pictorul, tot felul de schiţe şi tablouri începute, portrete cu ochi întrebători ori peisagii stranii povesteau viaţa artistului. Într-un ungher, o bibliotecă veche cu estampe şi albumuri de călătorii, cu imagini desperecheate, cu teancuri de crochiuri, însemnate în treacăt, dovedeau o sforţare omenească spre frumos. În alt ungher, o epinetă îşi arăta dinţii de fildeş îngălbeniţi de vreme.

Şi tu, nu ştiu cum, deodată, ai încercat un acord, şi un glas trist, ca al unei păsări rănite, venit dintr-un afund de pădure, a umplut odaia. Era ceva sfâşietor, o tânguire şi o dojana parcă în glasul acela, pentru noii veniţi, care tulburau liniştea asta.

Şi e ciudat că, mai târziu, când împrumutasem casei aceştia ceva din viaţa noastră, când ne deprinsesem parcă cu lucrurile ce ne înconjurau, întrebuinţându-le zilnic, când cadrul întreg, în sfârşit, se obişnuise cu noi, numai această epinetă străveche ne rămânea hursuză şi neprietenoasă. Zadarnic, de multe ori, în bătaie de joc, încercam tot soiul de cântece, căci ea, oricât am fi variat ariile, răspundea cu acelaşi glas sinistru şi sfâşietor, ca un bătrân care ar încerca să cânte o arie veselă, murind. Plictisiţi de vederea ei, într-o zi am hotărât s-o mutăm, dar când am încercat s-o clintim din loc, acelaşi sunet ca la început ne-a înfiorat, şi întregul instrument ni s-a părut că e o bestie rănită, care rânjea la noi cu dinţii ei de fildeş îngălbenit.

Şi închizând-o, am lăsat-o să stea acolo, până ce ne-am mutat din casa artistului.

•

După multe rătăciri şi ani pierduţi zadarnic, pentru a scăpa restul de energie ce simţeam că doarme în mine, ne-am despărţit din nou.

Era într-un zori de ziuă, după o noapte de nesomn. În neguri clopotele deşteptate începeau să plângă, şi sunetele lor venite din turle nevăzute, parcă toate îmi spuneau: Pleacă de aici cât mai e vreme!

Nu ştiu de ce căutam eu să pun aceste cuvinte în gura clopotelor, când vorbele rostite nu erau decât o rezultantă a gândurilor mele.

Simţeam că dorm ambiţii în mine, ce trebuiau fatal să moară în oraşul acesta tăcut, de care mă legau atâtea amintiri. Îmi număram anii, şi o groază că nu mai este vreme pentru a face ceva era să mă piardă din nou.

Eram ca un înecat ce revine la suprafaţă înainte de a muri şi simte într-o scăpărare de fulger ce nepreţuită era viaţa. Firele ce mă legau de tine erau rupte, de altfel, de mult. Intelectualitatea ta nu mă mai mulţumea, şi în afară de plăcerile vieţii fizice, nu mai era nimic comun între noi. De multe ori chiar, mi se părea ciudat cum ai rămas aşa de simplu, şi cu toate acestea te iubeam şi simţeam nevoie de bunătatea sufletului tău. Apropierea ta mă însenina, şi răzvrătirile mele se potoleau la auzul vorbelor tale blajine. De altfel, erai şi iubit de toţi, lucru însă pe care nu ţi l-am pizmuit niciodată.

Dacă tu, care ţi-ai întors acuma ochii spre altă lumină, ai mai putea ceti rândurile aceste, m-ai ierta, desigur, şi mai puţin decât mine încă, ai putea spune de ce mă iubeai şi căutai între toate prieteşugul meu.

Şi am plecat, văzând fără păreri de rău cum dispărea oraşul în urma mea, iar clopotele ce au sunat atunci, în zorii zilei aceleia, din nevăzutele turle, au sunat parcă un recviem al unui suflet care a murit.

*

Oricum, tu ai fost începutul vieţii mele sentimentale, către tine a mers nevoia, care doarme în fiecare din noi, de a-şi căuta un seamăn. Şi apoi, eu am fost un copil trist, închis, cu melancolii întunecate, şi singurătatea mea de atunci, neavând încă o viaţă sufletească, nu ştiam cu ce s-o împoporez, şi-mi era frică de dânsa.

Nu te-am ales pentru calităţile tale deosebite, căci acestea nu puteam să-mi dau seama dacă tu le aveai. Nu căutam un sprijin în tine, nu era o tovărăşie de bine şi de rău, de senin ori de furtună; nu urmăream un ţel comun, nu ne stimulam unul pe altul pentru o ambiţie oarecare. Nu, pe atunci eram doi inactivi ce sufereau de trecerea vremei, care nu le aducea nici bucurii, nici dureri, nici mulţumiri, care să răsplătească cheltuiala vrunei energii risipite. Nedezvoltându-ne pe aceleaşi căi, era fatal să ne despărţim la o răscruce. Cetirile mele lungi şi nealese poate, căci, ca unul ce nu făcusem nimic în şcoală, neavând de cine să fiu povăţuit şi îndreptat, o sete neânchipuită de a ceti mă ajunsese. Începusem să simt frumosul, şi pornirile mele, care adeseori se aprindeau şi izbucneau în vorbe, nu căpătau nici un ecou de la tine. Când am înţeles aceasta şi mi-am adunat, îndeajuns, o comoară în sufletul meu, pe socoteala căreia să trăiesc, am simţit că-mi sunt de ajuns eu singur şi că mai bun prieten cu care să vorbesc şi să mă înţeleg nu aş putea găsi.

Singurătatea mea mi-o înfloream eu singur şi mi-o luminam cum vroiam, iar frica aceea obscură, care desigur că doarme în noi de la începutul vremilor, nevoia aceea de a-ţi căuta un tovarăş contra singurătăţii a murit de la sine în sufletul meu.

Şi n-am simţit nici o părere de bine sau de rău de această dezrobire. De altfel, desigur că nici eu nu ţi-am lipsit ţie, dovadă că în timp ce eu am rămas tot mai singur, tu ţi-ai făcut lesne alte legături şi te găseai bine în orice tovărăşie.

Ne-am despărţit firesc; cuvinte grele nu au căzut între noi, cum au căzut mai târziu între alte prietenii ce le-am fost legat, cuvântul acela, piatră aruncată dintr-o praştie, care, odată, pornit, face semn unde a ajuns şi care, orice ar spune unii, nu se mai poate uita niciodată.

•

Ultima dată când te-am văzut, am răscolit amintiri comune, şi o clipă te-am regăsit, regăsindu-mă şi pe mine, şi o înduioşare neânchipuită m-a cuprins, căci am văzut, precum tatăl tău aşezase lucruşoarele în odaia moartei, de la pantofiorii de lângă pat până la cupa de cristal ce primea inelele în fiecare seară, că şi tu aveai acelaşi cult, aceeaşi pietate pentru lucrurile care au fost.

O năvală bruscă de aer curat venea, parcă deschisese cineva o fereastră spre un orizont de mare, şi clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut al Iaşilor întovărăşesc toate împrejurările vieţii, clopote pentru viaţă şi clopote pentru moarte, clopote pentru dureri şi clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăşi, încet, încet, pe urmă tot mai tare, până s-au pierdut din nou într-o vagă armonie, ca atunci când ţi se pare că începe să cânte liniştea ea însăşi...

Şi am văzut cu ochii amintirei oraşul bătrân, casele noastre părinteşti, cu viţa de vie care plângea în fiecare primăvară boabe clare de apă, limpezi ca întâiele noastre lacrimi. Bătrânii noştri au prins din nou fiinţă, siluete vechi au început să se strecoare pe străzi, copaci tăieţi s-au ridicat din nou întinzându-şi umbrarul deasupra porţilor, slugi îmbătrânite pe lângă casele boiereşti şi-au reluat locul şi taifasul în pragul porţilor. O lume întreagă de morţi şi de moarte, de privelişti şi decoruri ce nu mai sunt au ieşit ca din pământ şi m-au zguduit ca de apropierea unor vedenii.

Farmecul amintirilor le-a dat toată melancolia, şi acum, când încerc să le fixez, mi se pare că sunt un copil ce se joacă, suflând aşternutul uşor de praf ce s-a depus peste o lume veche.

•

Prietenia nu e decât o formă vană a amorului, şi numai amorul te poate robi până într-atâta, încât să uiţi de toate şi să nu trăieşti decât pentru el.

Întâlnirea lui e covârşitoare, şi între tine şi viaţă se lasă ca o cortină, după care se agită şi aleargă lumea care ţi-a devenit străină. Pe căile opuse pe care am apucat, târziu, la o răscruce de drum, l-am întâlnit fiecare sub osebite înfăţişări. Al meu purtând o mască de melancolie şi deznădejde, al tău, de fericire şi de voluptate, şi legăturile dintre noi s-au desfăcut, fireşte, şi mai mult. Singurătatea mie mi-a devenit mai trebuincioasă, ca să pot sta mai bine cu masca tragică de vorbă...

Şi atunci, sentimentalismul bolnăvicios de odinioară s-a prefăcut la mine-n ironie, cuvântul de dragoste în sarcasm, lacrima, de multe ori în piatră scumpă. Apoi am chemat în jurul meu ura şi pisma, şi acestea mi-au fost o adevărată voluptate, căci este o voluptate şi aceea a danţului între pumnale.

Astfel am ajuns să ucid în mine amorul, după cum ucisesem şi prietenia, căutând să mă pregătesc pentru voluptăţi viitoare, în fiinţa aceleia ce le-ar îmbrăca pe amândouă.

Tu însă, căruia-i era dat să te poţi bucura de toate, cu sufletul tău liniştit, n-ai avut norocul şi te-ai reîntors printre umbre.

•

Recitesc aceste amintiri, aduse toate într-o seară furtunoasă, de un miros vag de floare de tei, şi-mi spun că poate fluturul acela albastru ce-şi dezvălea aripele fosforescente, în dreptul geamurilor mele, era sufletul tău întristat, ce rătăcea prin noapte şi revenea să-şi vadă prietenul anilor tineri.

Rămâie dar aceste ca un ex voto în amintirea ta, şi dormi liniştit în ţintirimul îndepărtat de ţară unde te-au îngropat ai tăi.

Şi de acuma clopotele, clopotele acelea care în oraşul tăcut unde am copilărit amândoi întovărăşesc toate împrejurările vieţii, clopote pentru dureri şi clopote pentru bucurii, clopote pentru viaţă şi clopote pentru moarte, bucure-se şi tânguiască-se pentru alţii, că pentru noi nu mai au pentru ce suna...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA