Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Fantome

E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziş, depărtările se estompează şi o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poţi şti ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veşnicie te cuprinde.

Pe tăpşanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însângerează frunza viilor şi a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a laşului, cu albele turnuri şi turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit şi abia îşi trimite murmurul până aci. Departe, dealurile Cetăţuii şi Galatei adună ultimele raze de soare pe coperişurile cetăţilor bătrâne.

Şi în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieşit ca din pământ, ca o arătare, a început să plângă un cântec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vântului, zgribulit, cu o bărbie violetă înţepenită de coşul uscat al vioarei, cu pletele în neorânduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decît celălalt, îşi tremură arcuşul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cânte un cântec vechi, o romanţă duioasă auzită în copilărie.

Cântă fantoma, şi deodată, de pe poarta de la intrarea tăpşanului, un şir nesfârşit de echipajuri cu cai frumoşi în clinchet de alămuri, cu roţile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se iveşte şi umple parcă platoul. Roată lângă roată apoi se învecinează şi râsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie şi în bătaia evantaliurilor frumoasele zilei îşi împărtăşesc taine, îşi destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreţii îşi joacă bidiviii, strecurându-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zâmbet colo, fac frumos la cucoane. Un parfum dulce se răspândeşte, şi parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă...

Fantoma de adineaori are un taraf acuma, o giubea nouă o îmbracă, ochii îi sclipesc şi mâna nu-i mai tremură, tânguirea singuratecă se face orchestră, o ghitară parcă s-a adăogat, şi iată şi un flaut, şi sunt mai multe viori parcă, şi vocea care cântă ai spune acuma că e tânără, vibrătoare, sonoră... Şi tot alte trăsuri vin. Şi iată-le acum pe largul tăpşanului ocolind, se ţin şir una după alta, merg domol îndrumate spre poartă şi dispar una după alta sub umbrarele aleelor de tei ce împrejmuiesc drumul în defileu până de vale.

Dar cântecul a tăcut şi amintirea aceasta adusă de cântec a dispărut cu el. Pe tăpşanul pustiu se face întuneric şi devale laşul şi-aprinde luminile sfioase tremurând în ceaţa albăstrie. Arunc un ban fantomei de lăutar şi cobor la vale, cătând să-mi întregesc amintirile.

Da, viziunea aceasta era adevărată în vremea copilăriei mele. Era bogăţie, şi nu era seară cu lună să nu urce trăsurile pe dealul Copoului. laşul era un ostrov fericit, o oază de verdeaţă împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cântecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul binecuvântat, în care se aciuiase boierii noştri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este.

Cobor la vale trist, sub teii cari au îmbătrânit şi murmură, mişcându-şi umbrele.

Şi iată, parcă văd trăsurile iar cum se opresc la ronduri, unde alţi lăutari cântă. Parcă le văd acuma în plină bătaie de lumină, cu alte haine, ca pe vremea noastră, cu crenoline mari şi învoalte, cu mijlocul subţire, cu pălării cu streşine mari pe sub cari scapătă zulufii până pe umeri. Toţi se cunosc şi figurile lor toate parcă-mi sunt cunoscute şi mie, şi mi-e jale de dânsele, ca de o lume de morţi.

Luna urcată sus, deasupra copacilor, ca o mască lividă de clovn, priveşte şi ea şi râde ironic, mişcând umbrele...

Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boiereşti, de o parte şi de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse şi o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini şi umple aerul nopţii.

Trăsurile s-au oprit din nou pe două rânduri şi-au umplut strada, în faţa cofetăriei celebrei M-me Alexandre... Evantaliurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care şi băieţii din prăvălie vin legănând tablalele cu dulceţuri şi cu îngheţate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună şi cântec de lăutar şi înviorate de aer curat, mănâncă cu poftă, ţinând cu mănuşatele lor mâini graţioase farfurioarele cu bunătăţuri. Cavalerii îşi servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, şi strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitii şi lacheii de pe capre stau gravi, făcând zâmbre, neexistând parcă, neauzind, neştiind nimic.

Şi când au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mână, o înclinare graţioasă din cap, şi alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome.

Da, alaiul e plecat din nou, şi iată-mă singur cu umbra mea în Iaşul mohorât al zilelor noastre, în Iaşul lepros şi vulgar, unde străinii s-au mutat şi au pus mâna pe vechile case boiereşti, pe parfumatele grădini de altădată.

Ostrovul fericit, ascuns între umbrare şi împrejmuit de vii, adăposteşte astăzi o altă lume, care nu mai e aceea a copilăriei mele şi unde eu mă simt un străin, aproape o fantomă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA