Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Fata din dafin

Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stâlpi albi îi sprijineau bătrâna streşină plină de cuiburi şi perdelele de salcâm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul îşi prindea rădăcinele îndărătnice, rămâneau calde până târziu, şi greierii, odată cu luceafărul de seară, îşi începeau eterna lor cântare. Sfios prindea unul să cânte ca încercând un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, şi monotonul refren se prelungea până la ziuă.

Stelele, una câte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari până la cele mici, şi-apoi în târziu, ca şi cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-şi însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezişul cerului.

Umbrarele se întunecau şi minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca şi sufletele noastre după un plâns tăcut. Fântâna cânta, şi pe apa havuzului împresurat de teii înalţi, sădiţi laolaltă şi crescuţi ca nişte fraţi gemeni, nuferii pali stăteau neclintiţi, ca şi cum o făclie trecută pe faţa unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară.

Şi noi, fraţii amândoi, crescuţi în farmecul poveştilor şi lăsaţi în voia lor, când toţi dormeau, ne furişam din casă şi, strângându-ne unul lângă altul, ne aşezam pe lespezi şi aşteptam încrezători ca lumea fantastică a celor ce au fiinţă în poveşti să se trezească şi întrupeze.

La Fata din Dafin visam noi, la frumoasa şi bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaş şi plin de scorburi, în care apele ploilor strânse luceau în nopţile de lună ca nişte ochi misterioşi. Spre el ne aţinteam ochii la orice zgomot, aşteptând ca închisoarea de lemn să se deschidă şi albaştrii ei ochi luminoşi să lumineze întunericul. În haine albe de crin o îmbrăca fantazia noastră, un mac roş ca un potir plin de sânge trebuia să poarte la piept şi un galben trandafir în mină.

Dar dafinul rămânea neclintit, murmura când bătea vântul şi arar se înfiora de un suspin ca din adâncurile lui venit, căruia în zadar căutam să-i dăm o tălmăcire...

De Fata din Dafin ne era dor nouă, şi câte nopţi n-au crescut şi au scăzut deasupra capetelor noastre. Imensul mister ce învăluie lumea plantelor câte nu ne-a spus nouă ! Toată poezia aceea semănată aşa de darnic, toată simfonia viorie de semitonuri, unde nimic nu răneşte ochiul, toată lumea de vis care îndulceşte decorurile, cât de mult nu ne-au desfătat!

Căci numai noaptea ştie, pe unde trece cu dulcea ei estompă, să şteargă marginea realului şi să ne unească cu nemărginirea... Numai ea dezrobeşte flăcările comorilor şi le face să joace şi să tremure în aer, numai ea ştie să aţâţe flăcările minţei şi să deie ochilor putere de a vedea mai departe, dincolo de zidul mărginirei.

Şi dacă n-am mai căutat pe frumoasa fată bălaie cu ochii albaştri, dacă n-am mai bătut cu mânele mele de copil în lemnul răsunător al dafinului bătrân, dacă nu m-am mai înfiorat de apele ploilor ce priveau adunate în scorburi ca nişte ochi misterioşi, dacă n-am mai tresărit de suspinul acela adânc ieşit ca din afundul unui suflet din trunchiul străvechi, totuşi ochii albaştri ai dulcei fantasme visate i-am aşteptat, căutându-i de atunci pretutindeni în lume...

Dacă dafinul bătrân nu şi-a deschis inima să-mi arate comoara lui, comoara întreagă de poezie a nopţilor pe care le-am pierdut privind la dânsul mi-a pătruns fără de voie sufletul.

Nemărginita poezie risipită aşa de darnic, de la lacrima stelei din infinit şi până la stropul de lumină al licuriciului, mi-au luminat îndeajuns ochii. Freamătele împrăştiate care trec pe vârfurile ierburilor plecate, ca şi pe înaltele frunzare ale copacilor, mi-au fermecat cu prisos auzul. Mirezmele toate, pe care trupurile florilor le exală, m-au făcut să ştiu ce-i îmbătarea şi să-mi pot fermeca singur, oriunde aş fi, întunericul.

Şi ca dafinul acela bătrân ce-şi păstra comoara lui, arborul acela sădit în decorul minunat al grădinei noastre, aşa am închis şi eu acum în adâncul sufletului meu o fiinţă minunată, ochii albaştri, căreia îi voi închina toată poezia pe care simţurile mele au cules-o de-a lungul anilor la lumina stelelor, atunci când greierii cântă şi când Prichindelul ceresc îşi aruncă în urma lui spuza fărămiturilor de stele ca să-şi însemne drumul pe unde a trecut...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA