Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Hefaistos

— Incendiul unei fabrici de panglici —

Ciudat, fantezist şi proteiform e focul. Joacă deasupra mlaştinilor în vâlvătăi albastre, înşelând drumeţii rătăciţi; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, îşi prelungeşte viaţa în fosforescenţe, închizând-o în putregaiuri, se urcă în stea şi se coboară leneş pe suprafaţa oceanelor, mijeşte tihnit aprinzând lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns şi înfloreşte în roză uriaşă deasupra craterelor vulcanilor, se furişează în zigzagurile fulgerelor albastre, ştie să fie uriaş precum ştie să fie şi scânteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie şi divinizat de la începutul vremurilor.

Acelaşi şi divers, fie ascuns îndărătul ochilor noştri sau după colţurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scânteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus şi al mult geloasei Hera.

Eu l-am iubit ca unul căruia îi sunt drage strălucirile, am stat de multe ori de vorbă cu el până în târziu la gura sobei, în serile de iarnă, ascultându-i mitologicele legende, şi, deşi într-un moment dat mi-a fost potrivnic şi mi-a acoperit cu cenuşă tot ce am avut, eu îl urmăresc cu drag şi în cel dintâi luceafăr care se aprinde seara, si în sfioasa scânteie ce o aruncă licuriciul.

Cu drag îi urmăresc prin ziare isprăvile, căci Hefaistos colaborează regulat în marile cotidiane, variindu-şi la infinit înflăcărata lui proză.

Vara hoinăreşte prin păduri, aşa urât şi şchiop cum a fost înzestrat de Hera, aprinde ici o pădure ca să-şi lumineze drumurile înnoptate, întinde un covor de jăratec peste o mirişte, urcă greoi povârnişul vreunui vulcan şi, scormonind în cenuşile reci, suflă cu grijă în cel din urmă tăciune ce stă gata să se stingă, întârzie în cine ştie ce iesle părăsită şi aprinde, jucându-se deasupra capului unui copil adormit, o aureolă, şi câte nu face el, întunecatul călător.

Când vine iarna însă, îl prinde, se vede, urâtul şi, aducându-şi aminte de Pandora pe care a născut-o, se furişează în târgurile mari, caută cu de-amănuntul, pătrunde din casă în casă, lăsând pretutindeni în vetre o mână de jăratec lucitor, prin mii de hornuri îşi scrie numele cu arabescuri de fum pe cer, în nalte coloane se înalţă, în străvezii pânze se risipeşte, în diafane şi molatece valuri se aşterne.

Urât cum e însă şi sătul de neagra lui faţă plină de funingine, văzând atâtea frumuseţi şi străluciri prin vitrine, de multe ori îl apucă şi pe el dorul să se gătească şi să-şi mai împodobească o clipă zdrenţuita lui tunică fără mâneci cu câteva panglici multicolore ori cu alba spumă a unor dantele...

Şi aşa trecând mai ieri pe dinaintea unei fabrici unde un norod întreg de fete lucra cu zor, care aplecate pe războaie, care depănând lungi fire de lumină colorate, care aşezând în clituri fel de fel de stofe, una mai frumoasă decât alta, Hefaistos se opri cu drag şi privi la ele.

Fetele însă, neştiind cine e ciudatul musafir, abia îşi ridicară capul de pe războaie şi îşi căutară de lucru înainte, aruncând câteva glume...

Strălucirile şi luminile pe care le mânuiau, curcubeiele cu care se jucau luminând şi întunecând treptat cuprinsul, lungile fire de aur şi de argint pe care şi le prindeau în plete şi la cingătoare, felurimea de panglici prefăcute în funde şi în cingători ce le împodobea tinereţea cu un fast mincinos ce nu era al lor şi pe care trebuia să-l părăsească o dată ieşite din fabrică, le făcu să privească batjocoritor la urâţenia celui ce era stăpân pe toate strălucirile.

Trist privi singuratecul zeu şi figura lui se crispă o minută de durere, căci înţelese din ochii luminoşi ai fetelor ce însemnează să nu te înfăţişezi sub forma unui Adonis, şi mânia lui se acoperi de o licărire trecătoare.

Cald, ca venit din gura unui cuptor, un suflu atunci alergă prin ateliere, mişcă panglicele toate şi făcu ochii fetelor să se ridice spre străin.

Şi deodată, în punctele acelea negre şi albastre, verzi şi aurii, în rotocoalele acelea prin care priveşte viaţa, în vitraliurile acelea colorate ale fetelor ce se ridicaseră din nou spre Hefaistos, o spaimă trecu.

Din negru şi întunecat ce era trecătorul, din anonimul şi fumuriul străin, o pară de foc stătea acum înaintea lor şi se cumpănea, căutându-şi mersul...

Şi din vii şi strălucitoare ce erau panglicele înainte, mai vii şi strălucitoare deveniră, din colorate şi luminoase ce erau curcubeiele de funde, mai luminoase şi colorate se aprinseră, din licăritoare şi iradiante ce erau firele de mătase întinse pe războaie, mai iradiante şi licăritoare fulgerară...

Prin toate ferestrele deodată se înălţă Hefaistos sub formă de flacără şi privi întunericul de afară, luminând cu scântei zăpada căzută de curând. Grăbit apoi alergă prin ganguri, săltând urcă în goană treptele scărilor, cu mii de aripi bătu zidurile ca şi cum s-ar fi înăduşit, îşi încorda puternicii umeri şi ridică acoperişul, ieşind afară pe sub streşini, în mii de limbi de foc, ca să caute aer şi să respire.

Aerul însă, pătrunzând, răzbi înapoi norii de fum, şi şăgalnicul zeu, cu toată obişnuinţa plămânilor lui încercaţi, simţind că se covârşeşte, îşi înfipse creştetul şi, ridicând cu totul coperişul, ieşi afară sub cerul liber, uimind cu strălucirea lui nenumăratul norod al celor de sus, ca şi al celor de jos, care se adunase ca să-l privească.

Împodobit ca pentru o sărbătoare ieşea acum cel ce îşi petrecea viaţa mai mult sub pământ, fluturând mătăsuri roşii, verzi şi albastre, îşi arăta multipla fiinţă cu multicolore panglici înnodate în plete, îşi scutura capul, cu mâinile pline de funde, pe care le arunca în ploaie de artificii, se proiectă deasupra zidurilor suflând un nor de fluturi şi de scântei pe nări şi pe gură, îşi afirmă necăjita-i fiinţă fetelor ce nu ştiau ce străluciri dormeau în sufletul lui.

Serpentine de flăcări şi confeti de scântei alergară, veniră înapoi atrase de marele suflu al celui ce respira, bogate căzură din nou, ca un deluviu de decoraţii în întuneric.

Cuprins ca de un ultim orgoliu de podoabe inutile, cel batjocorit de fete voia să arate lumii că prin puterea şi voinţa lui însăşi, răscolind jăratecul ce doarme în sufletul lui, poate ieşi şi se înălţa atunci când vrea sub marele cer liber cu fantasmagorii de lumini, de umbre, de culori, de nuanţe, de forme şi de păreri, pe care nici un atelier, unde sute de mâini ar lucra la un infinit de războaie, nu poate nici pe jumătate să i le puie împotrivă.

Cu panglici şi funde de foc, cu umbre de catifea şi cu dantele de fum, cu mlădioase volane de pară şi cu mişcătoare guipure de scântei, cel jignit în urâţenia formei lui de om şi eternităţii lui de zeu îşi arunca acum sfidarea trecătorilor Adonişi care dacă n-ar fi avut nemişcata oglindă a binevoitoarelor ape în trecut, nici a rotundelor bucăţi de sticlă colorate ale prezentului, nu ar fi putut lua cunoştinţă niciodată de frumuseţea lor trecătoare şi nu ar fi ştiut că există.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA