Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Dimitrie Anghel

    Himera

    Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă,
    Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm!

    Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
    Căci între mine şi ei nu e nimic obştesc.

    Tot ce-i încântă şi-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
    Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.

    Spre a-i putea îndura şi spre-a fi îndurat printre dânşii,
    Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi...”

    Iute, Himera şi-a-ntins atunci aripele-albastre:
    Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust şi mai mic.

    Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
    Şi ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,

    Tot mai departe apoi, scânteia ca un fulg de jeratec:
    Inima-n piept mi s-a strâns când păn’şi fulgul s-a strâns.

    Dară pe celalt tărâm când ochiul meu orb se deprinse
    Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,

    Scumpe comori am cules din adâncuri de nimeni umblate;
    Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg.

    Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine,
    Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavând.

    Şi mă cuprinse atunci o milă adâncă de oameni
    Şi lăcrimând m-am gândit: oricum să fie,-mi sunt fraţi!

    Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
    Şi m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi!”

    Greu încărcat din belşugul comorii găsite acolo,
    M-am avântat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.

    Tot mai greoaie vâsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
    Pân’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,

    Tot mai aproape de cer mă-nălţa cu aripele-n cruce;
    Fulgul de jar se schimbă iarăşi în ochi luminos,

    Împrejmuit de pleoapa albastră a bolţii celeste;
    Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin...

    Miros de floare acum străbătea aromind pân’ la mine,
    Şi-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.

    Grele aripele însă deodată stătură inerte
    Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămând:

    Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
    Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi:

    Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe!
    Fără să preget atunci, dornic de fraţii pierduţi,

    Plină de sânge i-am dat-o, zicându-i: – „Porneşte-nainte!”

    ...O, de ştiam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
    Aş fi rămas fericit singur pe celalt tărâm!

    Inima mea mi-am pierdut-o pe veci şi-n zadar am jertfit-o:
    Spuneţi de nu e păcat, prieteni, de-atâtea comori!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA