Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Mama

Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cît de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău.

În faţa mărei, unde am stat, privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăşte linia curbă a mărei, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat, ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer, te-a adus desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întârzii eu, visând uneori, au coborât paşii tăi, de bună seamă.

Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu faţa întoarsă peste umăr, ai trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta...

După marginea curbă a mărei, unde se închide orizontul, acolo unde încep apele albastre ale Bosforului, e o altă lume, şi tu de acolo ai venit. Multele lucruri ciudate, ce dorm în sufletul meu, de acolo mi le-ai adus. Nostalgia ce o resimt în faţa marilor ape, când văd o pânză albă, fâlfâind ca o aripă de albatros, de la tine trebuie să-mi vie. Îngustele caice, cu şirul lor de vâslaşi, plecaţi pe rame, de aceea mă farmecă.

De după marginea curbă a mărei, unde palatele da marmoră coboară cu treptele lor până în valuri, de acolo, ca valurile aceste ce călătoresc şi murmură necurmat, îmi vin amintirile.

Ca o odaliscă, cu faţa acoperită, vine trecutul şi mă cheamă. De multe ori, tot câmpul infinit al mărei se acoperă parcă de dănţuitoare ce-şi flutură vălurile diafane în lună şi joacă. Dantele albe îmi par spumele talazurilor şi cântări line de harfă, mâni de vis, ce trec visătoare pe strune, eternele cântări ale apei...

Spre linia aceea caută ochii mei şi aşteaptă o lumină. Pe margine de apă ai fost născută tu, şi de aci nestatornicia gândurilor mele, de aci veşnica frământare, de aci fantazia de a clădi necontenit, precum clădeşte marea talazurile ei, ca în urmă să le dărâme iarăşi.

După linia aceea ai lăsat tu visurile tale de copilă, întâile tale prietenii, toate dorurile tale, pe care eu astăzi trebuie să le trăiesc din nou, desigur.

A rămas ceva departe, o făşie de viaţă, care a trebuit să te urmărească atunci când m-ai născut pe mine, de nu mai am eu astâmpăr şi nu mă pot împiedica să visez.

Fără de preget, gândul meu arde şi mă chinuieşte; apropierile cele mai ciudate se fac într-o clipă; simţiri ce nu le pricep mă încearcă; lucruri ce nu le-am bănuit îmi par fireşti şi o sete, o necurmată sete de iubire mă învinge.

Fără de vreme tu ţi-ai închis ochii, şi eu ţi-am văzut aşa de puţin dragile lumini aplecate peste mine; fără de vreme mânele tale au încremenit şi eu le-am simţit aşa de puţin mângâierea.

Gura ta a tăcut aşa de curând şi farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă, au sunat aşa de puţin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, mânele mele spre cine să-şi întindă deznădejdea.

Şi tu erai duioasă, mamă... Puţinele cărţi ce au rămas de la tine, cu pagini însemnate pe margini, spun că ţi-era drag să visezi, povestesc că te-au încântat şi pe tine vorbele sonore şi ritmata cântare a versurilor.

Ai visat şi tu, şi mi-ai lăsat partea asta şi mie, hărăzindu-mi putinţa de a mă înduioşa şi de a-mi aduce aminte de toate.

Aci însă am fost mai aproape de tine. Muezinul, ce iese în cerdacul minaretului când se face cerul violet spre seară, mi s-a părut firesc şi cunoscut de când e lumea şi nu ştiu de ce mânele lui întinse spre cer mi-au spus întotdeauna mai mult decât semnul crucei. Albele moschee m-au fermecat şi m-au atras la pragul lor; tristele şi neîngrăditele cimitire, cu norodul lor de pietre îngropate în pământ, mi-au povestit mai multe decât lespezile noastre...

Cu ochii tăi le văd eu, desigur, toate acestea, cu sufletul tău le simt, fără îndoială; de aceea nu mi-e dragă luna, decât când se ridică în crai nou.

Şi totuşi, abia dacă pot să-mi aduc aminte cum era faţa ta, căci o negură te învăluie şi parcă din neguri e făcut şi conturul tău...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA