Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Moartea narcisului

I

Trăieşte încă floarea frumoasă de ieri sară,
Surâde lângă mine, pe-o margine de cupă;
Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară,
În amintirea mânii ce s-a întins s-o rupă.

Trăieşte încă floarea, dar inima mea bate,
Văzând-o cum păleşte din ce în ce mai tare.
Sunt alte flori desigur mai mândre şi bogate;
Dar numai eu ştiu taina Narcisului ce moare.

Trăieşte floarea încă, dar mâne-ncet va plânge
Alăturea de cupă, petală cu petală,
Şi flacăra ce arde în mine se va stinge,
Ca focul care-l uită pe vatră o vestală...

II

Mă urmăreşte floarea într-una, şi mi-i teamă,
Iar inima-mi se strânge de-o grijă nenţeleasă;
Mă urmăreşte-ntr-una, şi pare că mă cheamă,
Ca o fiinţă scumpă ce sufere, acasă.

Mă dojeneşte dulce, şi lung mi-aţine drumul,
Trimite după mine neliniştita floare:
Sfioasă îşi trimite pe urma mea parfumul,
Ş-atunci mă-ntorn acasă învins ca de-o mustrare.

Învins mă-ntorn acasă, şi singur râd, — dar cine
Nu s-ar întoarce oare cu inima-ngrijată,
În apa unei cupe dac-ar avea ca mine,
O floare dăruită de-o mână adorată?

III

S-a ofilit Narcisul, şi-s trist de-o zi întreagă...
Era ceva din tine în floarea asta dragă;
Era ceva desigur, căci altfel n-aş pricepe,
De ce mă simt mai singur acum când noaptea-ncepe,
Şi n-o mai văd în umbră, luptând stăruitoare
S-adune strălucirea luminii care moare.
Avea ceva desigur din faţa ta curată,
Din toată gingăşia ta candidă de fată,
Din tot ce străluceşte şi-aduce bucurie!
O ! tu, care mi-ai dat-o s-o am tovărăşie,
De-ai pus un gând într-însa, din clipa asta sfântă,
În amintirea tristă a celui care-o cântă,
Tu apără-l de lume, de moarte şi uitare,
Şi cugetă la răul ce-l poate face-o floare.

IV

În liniştea odăii s-a stins încet-încet...
Nu şi-a fărmat viaţa petală cu petală,
Ci a murit cu faţa din ce în ce mai pală,
Ca un bolnav ce-ngroapă cu dânsul un secret.

Aşa s-a stins în taină, şi nimeni n-a ştiut,
Căci în minuta asta de grea melancolie,
Eu singur stam de faţă la muta-i agonie,
Şi singur mi-am dat seama atunci ce s-a pierdut.

Iar când a fost ca toate aceste să le scriu,
Asemeni unui suflet de moarte dezlegat,
Un blând parfum în aer uşor s-a strecurat,
Şi a rămas în casă plutind pân-în târziu.

V

Şi totuşi te văd încă, năluca mea, ş-acuma...
Se-nalţ-un braţ în aer, şi iat-o că apare:
Într-un veşmânt ce-o-nfaşă ca un potir de floare,
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie apoi braţul, ş-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,
Şi o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Şi-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape...
— Ah ! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh îşi poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape?

E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit şi scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, şi toate câte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA