Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Oglinda fermecată

Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărâmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată...

În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vânăt se ofilea peste arborii mari şi o singură stea, albă ca o crizantemă uriaşă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperişuri, în afundul nemărginirii.

Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau aşa în visul meu, nici vânătul cer care se ofilea şi în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici faţa mea pală pe care o resfrângea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea târzii de noapte.

Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înşelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni.

Un vânt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, şi-a întins aripele şi a împrăştiat mireasma grea a teilor.

Am lăsat deschis larg fereastra, în cuprinsul căreia alba crizantemă se desemna ca pe o mătase decolorată, încercând s-adorm din nou şi să rechem visul meu ; şi visul supus voinţei mele şi-a reluat firul întrerupt...

Ţinând o oglindă rotundă în mână, cel ce eram eu sau fiinţa mea din somn se făcea că descindeam lespezile de piatră ale casei noastre străvechi în care mă născusem şi un zâmbet ciudat îmi lumină faţa...

O duşmănie contra alcătuirii fireşti a lucrurilor fierbea în sufletul meu, monotonia aceloraşi decoruri înălţate de ani şi în care mă îngrădise o voinţă ce nu era a mea mă răzvrăteau. Înşiruirea liniară de oşteni disciplinaţi a plopilor ce se îndrumau veşnic spre arcul porţii, fără a putea trece niciodată dincolo de ea, în largul câmpului, spre libertate, mă chinuia parcă. Înalţii duzi din fundul grădinii, ce stăteau de-atâta vreme ca două sentinele obosite, îndoindu-se din şele, privind departe, spre şesuri, fără să vadă nimic nou venind din golul orizontului, îşi tremurară nervos frunzişul, de bucurie, văzându-mă.

Şi eu, sau alba mea fiinţă din somn, păşeam cu oglinda mea ca un duşman al eternelor forme şi mă bucuram ştiind că voi putea să schimb faţa naturii şi că voi putea păşi printre arbori şi flori ca un dezrobitor.

Albă, luna se ridicase căutând să furişeze o rază piezişe în oglinda mea, dar eu o ţineam strânsă cu grijă la piept, ferind-o de lumini, până ce am ajuns pe înaltul unei coline, din vârful căreia se vedeau zările. Nemişcate, priveliştile ce le ştiam din totdeauna dormeau sub feeria astrelor...

Şi nu ştiu cum, atunci am ridicat oglinda sus cu amândouă mâinile spre şiragul nemişcaţilor plopi, ale căror umbre dormeau ca nişte drumeţi obosiţi pe albul aleelor.

Fulgerătoare o rază trecu, şi apa moartă şi verde a oglinzii s-a aprins deodată, ca un ochi redeşteptat sub o pleoapă în care mijeşte un straniu gând. Şi cât ai clipi, treziţi din nemişcarea lor seculară, deşteptând odată cu ei umbrele drumeţilor obosiţi de pe albul aleelor, mari şi greoi, uriaşii plopi au prins să murmure mişcându-şi argintul din creştete şi fantomatici au pornit-o spre poarta închisă.

Împinse ca de un vânt puternic, canaturile vechi s-au zguduit scrâjnind din ţâţâni, apoi s-au dat într-o parte cu vuiet, lovind pereţii.

Şi întâiul plop păşi, iar după întâiul, înşiruirea uriaşilor aplecându-şi creştetele a urmat, trecând sub arcul porţii, chemată de puterea oglinzii mele.

Un râs zgomotos umplu aerul şi, ca într-o veselie tremurată de foi, nemişcaţii plopi, unul după altul, înaintară dezrobiţi de farmecul meu şi apoi se aşezară roată împrejurul unui iaz adormit, în adâncul căruia se priviră miraţi, ca unii ce-şi vedeau pentru întâia oară chipul.

Gol rămăsese locul în urma lor, schimbând priveliştea obişnuită a grădinii, care părea acum o faţă cunoscută din care ar fi ciuntit cineva o parte.

Tăcut apoi, am întins ochiul meu făcător de minuni, prinzând în rotundul lui imaginea caselor părinteşti, întorcând-o cu faţa spre şes şi cu dosul spre grădină...

Şi iată că ferestrele casei străvechi, ca nişte ochi sătuli de a fi privit de atâţia ani aceiaşi copaci şi aceleaşi straturi cu flori, s-au luminat şi ele, părând a privi lung şi avid noua privelişte a şesului luminat de lună.

Vesele, ca şi ochii mei, priveau geamurile bătrâne, după care într-un fund de odaie văpaia unei candeli ardea ca un iris de aur: o uşă deschisă, plină de un întunerec albastru, sta căscată parcă de mirare; şi împrejmuirea toată neputând să-şi vină locului faţă de atâta schimbare, se cumpănea căutând să-şi aşeze liniile.

Ridicându-mi ochii din nou după isprava aceasta ciudată şi văzând sărmanii duzi din fundul grădinii, ce stăteau de atâta vreme ca două sentinele pe care nu venea nimeni să le schimbe, mi-am întins oglinda şi i-am schimbat şi pe dânşii, pe unul în locul celuilalt.

Şi apoi, strângându-mi cu grijă iar oglinda la piept, m-am aşezat pe înaltul movilei ca să privesc cu mulţumire la cele ce făcusem.

În fundul cerului, albă luna se ridicase şi ea şi privea mirată, ea care le vede de atâta vreme toate şi nu putea parcă să se armonizeze cu peisagiul acesta neobişnuit, părând că e o podoabă aninată, aşa într-o doară, de cineva fără gust şi fără simţământ artistic. Străină privea şi pe faţa ei ironică se vedea cât de colo că-şi dădea seama că ieşise din obişnuitul lucrurilor existente şi, ruşinată parcă de fapta mea, îşi trase un nor peste mască şi se acoperi.

Iar aşa, întunecat, peisagiul rămase şi mai straniu.

Eu însă simţeam frumosul şi în acest fel şi mă gândeam cu bucurie ce surprinşi o să rămâie vecinii când se vor deştepta şi vor vedea toate acestea. Schimbasem ordinea firească şi mă bucuram de puterea mea, eram fericât ca un copil; şi preţuind multa noutate ce puteam s-o aduc, mi-am coperit mulţumit ochiul luminos al oglinzii făcătoare de minuni şi, strângând-o la piept, am pornit singur în lume ca s-o izbăvesc de urât şi s-o fac să mai vadă şi altfel lucrurile de cum le apucase din străbuni...

Dar când m-am trezit din somn şi canavaua visului şi-a destrămat urzeala, misteriosul meu talisman nu mai era nicăiri, fereastra mea întoarsă tot spre acelaşi orizont, spre care priveau ochii mei trişti în fiecare dimineaţă, şi eu tot acelaşi om pe care îl ştiu de mult şi pe care nu-l pot scăpa de realitatea lucrurilor existente.

Publicată iniţial sub titlul "Un vis simbolic"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA