Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Stejarul şi vâscul

Unui critic

Pusese ani de zile să crească nalt stejarul...
Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul,
Dar dânsul singur ştie în lumea lui umilă,
Ca un poet ce-adună visând filă cu filă,
Comoara lui de visuri, cât timp a fost să-ndure
Mâhnitul întuneric ce doarme în pădure
Păn' să-şi înalţe fruntea, şi-n nopţile cu lună,
Să-şi potrivească-n creştet frumoasa lui cunună.

El singur şi-aminteşte acum duios şi cântă,
Căci azi se simte tare, şi nu-l mai înspăimântă,
Cumplitele furtune ce-odat' îl cercetară,
Senin îşi pleacă fruntea sub arşiţa de vară,
Lung răbdător stă-n faţa suflărilor de ghiaţă,
Căci îndărăt se simte bogat de-o-ntreagă viaţă
De visuri şi revolte, de lacrimi şi-augurii,
Cu care să trezească tăcerile pădurii.

Duios îşi aminteşte, şi crengile lui toate,
Asemeni unei harpe cu strune fermecate:
Cu viers de păsărele, cu lacrime de ploaie,
Cu taina ce şi-o spune mereu foaie cu foaie.
La cele patru vânturi ce plâng din boltă-n boltă
Sonor pornesc să cìnte, când imnuri de revoltă,
Când cântece de lume, iar codrul cu mirare
Se pleacă şi ascultă cereasca lui cântare.

Dar într-o zi de-odată, de sus din nalt de ramuri,
Un pripăşit pe lume, un vâsc, un fără neamuri,
Trăind din însăşi viaţa vieţii lui, cu ură
A prins să-l dojenească. — "Ah, cum se mai îndură
Să-l mai asculte lumea!... Ascultă-mă mai bine:
Să nu mai cânţi de-acuma făr' să mă-ntrebi pe mine
De vreai în cartea vremei să ai şi tu un nume...
Norocul tău, sermane, că sunt şi eu pe lume."

Uimit a stat stejarul, şi-apoi prins ca de-un zbucium,
S-a scuturat cu scârbă, şi-n urmă ca un bucium
A prins prelung să geamă, să plângă şi să-ngâne:
— "De cer să mă apropii tu m-ai lăsat, stăpâne,
Şi glas ca să te laud mi-ai dat, dar dacă toate
Mi le-ai fost dat cu preţul să port un vâsc în spate,
Trimite-ţi, atunci, Doamne, asupra mea furtuna,
Căci eu nu mai sunt vrednic să-ţi port de-acum cununa!"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA