Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Tovarăşilor mei

Atâtea flori şi nu sânt două să-mbrace la un fel vestminte...
Câţi ochi frumoşi nu-şi pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Şi câtă purpură şi aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Când de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.

Atâtea flori — dar azi, pe cine îl mai opreşte-n drum o floare?
Făr' de ghirlănzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Şi-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini şi liane,
Spunea la trecători splendoarea şi faima unei curtezane.

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniţă râde atît de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume şi florile îl au şi ele...
Ce ochi nu se-ntrista alt'dată de jalea unei asfodele?

Şi care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pân' la tine,
O, Hero, vergină duioasă, şi toate-aceste pentr-o floare...
Ferice-i cine poate strânge mănunchiul de nemuritoare!

Plecaţi pe faţa lor blajină, călind o formă ideală,
Câţi n-au trecut pe-aceeaşi poartă, dar s-au întors cu faţa pală
Şi cu privirile pierdute, zvârlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în câmpul trist al nebuniei...

Dar cine poate, învestminte-şi gândirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ş-adorm-apoi — căci mor imperii şi cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA