Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Anghel

Vasul-fantomă

Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet şi, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt.

Vezeteul singur, îndemnîndu-şi caii, scotea din cînd în cînd sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia cînd cu o lovitură de bici, cînd cu o plesnitură de hăţ, cînd cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori îşi încetineau mersul pe nesimţite, revenind la pasul uniform, după cum erau şi îndemnurile celui ce le înţelegea graiul şi le ştia puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra lor ca alţi cai imaginari se înhăma şi ea în umbre de hamuri şi, bătute de umbra biciului, ne întovărăşea pretutindeni.

Deasupra cîmpului gol, trecînd peste mirişti şi arături, stolurile de grauri ori de corbi luau toate aceeaşi direcţie, zorind din aripi către un hambar ciudat ce sta răznit în mijlocul cîmpului.

— Acolo mi-am strîns grîul, fiind mai aproape de Prut şi mai lesne de încărcat, îmi zise prietenul şi apoi tăcu din nou.

Roşu, soarele acum, ca şi cum cineva ar fi purtat un fanar uriaş căutînd ceva pe faţa pămîntului, se oprise pe marginea orizontului, conturînd tot mai bine hambarul spre care zoreau păsările.

Împurpurat de lumină, ca într-o apoteoză, ciudata clădire îşi preciza tot mai mult contururile. Ai fi spus o arcă fantastică, un bucentaur împodobit de străluciri pentru cine ştie ce serbare, care ancorase în mijlocul valurilor negre a straniei mări pe care o închipuiau arăturile. Un steag de aur fîlfîia mişcîndu-şi faldurile în vînt, dar pe nava aceasta ciudată, pe vasul acesta fantomă, rătăcit în mijlocul cîmpurilor şi înspre care zorea flămînda armată a corbilor, nici un matroz nu-şi profila silueta.

Aşa mi-l arăta discul soarelui ce sta nemişcat deasupra orizontului, şi viziunea aceasta lipsită de poezia şi strălucirile ce i le împrumuta lumina de amurg era totuşi adevărată.

Nu era nici un bucentaur, nici un vas-fantomâ, nici fantastică arcă, şi era totuşi un şlep, o ruină de corabie ce înfruntase şi ea valurile şi întâmplările, ce avusese o flamură şi un nume sonor, un căpitan şi o busolă poate.

Ca adus de cine ştie ce furtună uriaşă, sau rămas pe uscat în urma cine ştie cărui cataclism ce mutase aiurea apele pe care se legănase ducîndu-şi blondele comori ale spicelor, străinul şlep, răsturnat acum cu fundul în sus şi clădit bine pe temelii nemişcătoare, se prefăcuse un biet hambar în care îşi ţinea grîul prietenul meu.

Steagul de aur ce fîlfîia era o biată zdreanţă de cămaşă. Negre, sinistre şi mîncate de carii, scîndurile gudronate şi lucitoare din alte vremuri îşi arătau uzura. Geamurile rotunde ca nişte ochi purtau bandaje de scînduri; bucăţi de lanţuri sfărîmate atîrnau pretutindeni şi nu ştiu prin ce ciudată întîmplare ancora pe jumătate îngropată în pămînt ca o gheară încleştată mai străjuia şi dînsa povestind multele popasuri ale unui trecut rătăcitor...

Unde era acum căpitanul care sta în căsuţa lui de scînduri de pe covertă, eternul căpitan ce povesteşte basme levantine şi face primăvară împrejurul lui deschizînd o ladă de portocale sau de rodii să vadă ce a ajuns sărmanul lui bastiment? De cîte ori aşteptînd să vie apele mari n-o fi zăbovit el pe o margine de rîu, cîntîndu-şi dintr-o armonică sau dintr-o ghitară romanţele lui levantine... De cîte ori, în amurguri, nu şi-o fi spus nostalgiile papagalului verde, fără de care un căpitan nu pleacă niciodată la drum... De cîte ori nu trebuie să-şi fi ridicat ochii lui trişti, în nopţile înstelate, spre bucata de gheaţă care este steaua polară, steaua aceasta ce călăuzea întîiul drum al corăbierilor.

O! Eterne naufragii, cum le prefaceţi voi toate şi cum vă bateţi joc de tot ce durăm noi pe pămînt şi pe ape. Cum încremeniţi voi lucrul ce-a fost mişcător şi dezrobiţi ce-a fost clădit pe temelii statornice odată.

...Dar noaptea, ca şi cum ar fi vrut să întărească şi mai mult tristele mele gînduri, trimise talazurile ei de umbră neînflorite de nici o spumă, şi corabia-hambar dispăru ca într-un ultim naufragiu.

Publicată iniţial sub titlul "Ultimul naufragiu".

TE-AR MAI PUTEA INTERESA