Editura Global Info / Literatură |
Dimitrie Anghel
Visătorul
Albă-i piaţa Barberini către miezul nopţii vara,
Când se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui.
Până-n Laţiul vechi e cale — dar la Roma eşti în ţara
Unde poţi să stai de vorbă cu divinile statui...
Şi poetul nostru-i tânăr şi naiv ca toţi poeţii
Care cred în frumuseţe mai presus de toate-n lume,
E naiv, şi nu-şi dă seamă ce calvar e drumul vieţii
Pentru cei ce vor să-şi facă un diamant de al lor nume.
Ochii lui privesc şi cerul îşi coboară-n ei misterul,
Sunete, culori şi forme, deopotrivă el le-adună
Şi când alţii-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, şi îi ajunge că-i bogat în luci de lună.
Sună pasul lui, ş-acuma a ajuns lângă fântâna
Cu tritonul care-aruncă gâlgâind un joc de apă, —
Ah, frumos mai e tritonul, şi dibace-a mai fost mâna
Maistrului ce-a fost în stare aşa lucru să conceapă. —
Astfel se gândeşte dânsul, şi puterile-şi măsoară,
Pe când apa ca un suflet chinuit de îndoială,
Vrând mereu la cer să urce, fărâmată se coboară
Şi deodată visătorul a rămas cu faţa pală.
Sunete, culori şi forme, asta-i toată viaţa noastră;
Dar să aibă dânsul oare raza focului divin?
Şi-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră
Sună cadenţat ca ritmul unui vers alexandrin.