Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Bătălia de la Varna

Generalii pasă sub un cort creştin
Unde-n cursul nopţii lung consiliu ţin.
Acolo se vede regele Lehiei,
Huniad, eroul ţării Unguriei,
Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,
Vlad al României cu mai mulţi boieri,
Căci creştinii popoli din vecinătate,
Îndemnaţi de papa, turcii vor a bate.

Ladislav acolo cel întâi vorbeşte
— „Reuşita dalbă mie îmi zâmbeşte,
Dar doresc să-mi spuneţi dacă-mpărtăşiţi
Dulcile-mi speranţe, consilieri iubiţi!
Căci credinţa vie trebui' să domnească
În orice-ntreprinde mintea omenească.
Cele mai deşarte lucruri care sânt
Ea le-nvieţuieşte jos p-acest pământ.
Ea ne poartă-n viaţă, cum lumina dulce
Printre căi ascunse paşii ne conduce.
Ea bucură viaţa, cum dulcile flori
Împletesc cununa cea de sărbători!"

Huniad ia vorba: — „Preamăreţe sire!
Capul meu răspunde despre reuşire!
Sufletele noastre nu s-au îndoit
Şi credinţa dulce le-a dumnezeit.
Nimene nu poate dimpotrivă-a zice
Dintre generalii ce se află aice!"
Astfel zice bravul. Toţi se bucurau.
Domnul şi boierii singuri ascultau.
Regele întreabă: — „Doamne, ce durere
Inima-ţi înclină astfel spre tăcere?"
Vlad atunci răspunde celor adunaţi
— „Eu sunt de părere luptă să nu daţi!
După multe păsuri şi cercare vană,
Mi-este cunoscută spada musulmană.
Voi duceţi în luptă prea puţini ostaşi;
La vânat sultanul duce-atâţi arcaşi.
Dar s-aveţi oştire mult mai numeroasă,
Iarna ce soseşte nu e priincioasă.
Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!
Ar fi mult mai bine să vă înturnaţi
Şi la primăvară, cu mari oşti creştine,
Să-ncepeţi răzbelul pentru-al lumii bine."

Regele răspunde: — „Noi vom fi puţini,
Dar avem speranţa pusă în creştini.
Grecii, oşti alese nouă ne-mprumută.
Flota genoveză credem că ne-ajută."

Vlad răspunde încă regelui aşa
— „Între greci credinţa nu puteţi lăsa.
Grecii sunt slabi foarte ca să nu vă-nşale!
Robi ai fericirii cei materiale,
Genovezii încă nu se cumpănesc
Între fala dalbă şi-aurul turcesc.
Să nu cereţi fapte nobile, mărite,
Limbilor ce-s date speculei josite!
Inimile voastre cată generos;
Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?
Inima ce simte fără-nţelepciune,
Simte dimpotriva lucrurilor bune!"

Huniad se scoală, strigă contra sa.
Cu focoasă vorbă ce vorbeşte-aşa
— „Ungurul nu fuge dinaintea morţii!
Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii.
Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!"
Cu virtute-antică domnul asculta.

Lupta se decide. Vlad, l-a lui plecare,
Regelui Lehiei zice cu-ntristare
— „Dacă soarta, sire, mintea ţi-a-nvelit,
Ca să te zdrobească, fie ce-ai voit!

Plec; dar las cu tine ceata românească,
Fiul meu să-ţi serve şi să te dorească.
Îţi mai las, o, sire, doi pagi credincioşi
Şi doi cai ca vântul ageri şi fugoşi!"
Şi-arătându-i caii, îi mai zice: „Sire!
Iată-a ta scăpare la nefericire!"

Turcii dau năvală, sparg, ucid amar.
Furia lor n-are pace, nici hotar.
Astfel într-o turmă lupii când coboară,
Fără de repaos, sparg, fărâm, omoară.

Huniad cu mândra ceată de români
Cade printre dânşii... vin la piepturi, mâini,
Intră pân'la corturi unde-n pace lină
Amurat răsfaţă fruntea lui senină.
Se spăimântă... fuge... însă, ruşinat,
Se înturnă; cade pe creştini, turbat.
Intră-n nişte cete... De departe vede
Regele cel tânăr... Calul său repede...
Îl răneşte-n frunte... Regele-a căzut...
Un spahiu retează capul său plăcut.
Armia creştină fuge spăimântată.
Huniad el însuşi, viaţa-n fugă cată.
Preoţii ce-l urmă, rechem dureros
Vorbele-nţelepte domnului mintos
— „Inima ce simte fără-nţelepciune,
Simte dimpotriva lucrurilor bune!"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA