Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Cahul

Stelele de aur prin eter luceau.
Turcii şi moldavii printre flori dormeau.
Ionaşcu trece noaptea în veghere;
Îşi adapă dulce sufletu-n durere,
Apoi zice-n sine: „Slabe muritor!
Nu-i destul că soarta te-a supus la dor,
Pentru ce chiar însuţi îţi urzeşti în lume
Altă suferinţă care te supune?
Viaţa şi mărirea, fericiri lumeşti,
Vine-o zi în care tu le părăseşti,
Iar a ta ţărână viermilor e dată
Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!"

Cheamă capii oştii şi-astfel le-a vorbit
— „Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-aţi servit!
Voi, feciori din ţară ce, venind în lume,
V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume,
A sosit momentul jugul să zdrobim...
Sau prin mândra moarte să ne nemurim!
Puţin timp în lume un erou trăieşte,
Dar în scurta viaţă secoli vieţuieşte!
Căci de dulce fală trece cununat
Şi, murind, în urmă-i nu va fi uitat.
Cel dintâi muri-voi pentru-al ţării bine!
Cel dintâi lovi-voi cu-a mea călărime!"
Zice. Dar sub cortu-i iată a părut
Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut.
Coama-i poleită de raze de soare,
P-albu-i sân revarsă valuri râzătoare.
Chipul ei cel palid prevesteşte-un rău.
Ce,-necat, se luptă cu sufletul său.
Însă cu mărire ea atunci vorbeşte,
Vorba-n dulci suspine i se răspândeşte
— „Doamne, cu călării tu să nu te duci!
Capul lor pe aur te-a vândut la turci.
I-a lăsat să intre fără-mpotrivire
Şi ţi-a scris că-i numai o prea mică-oştire,
Când p-această ţară se vărsau mereu.
Eşti trădat de moarte, o, stăpânul meu!"
Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci roşeţe
Înecau atuncea palidele-i feţe...
Domnul către hatman caută mirat.
Iar acest din urmă pare turburat,
Tremură, păleşte, temerea-şi ascunde,
Apoi nalţă glasul şi-astfel îi răspunde
— „Ale mele fapte par bănuitoare;
Dar, o, mândre doamne, nu sunt trădătoare.
Timpul vă va spune într-al meu favor.
Cel dintâi în luptă merge-voi să mor!"
Zice şi se-nchnă. Domnul aprobează.
Acuzatul iese. Ochii îl urmează.
Cu-a lui călărime pleacă într-un zbor
Către turcii falnici... şi se-nchină lor.

Domnul dă semnalul, buciumele sun.
În treizeci pătrate, bravii lui se pun.
Turcii pun în frunte cetele-nchinate,
Dar cu focuri crude le trăsnesc în spate.
Domnul dă un ordin către vânători
Ca să-ndrepte focul peste trădători.
Între două focuri, cu-a lui călărime,
Trădătorul hatman piere cu ruşine.
Cu virtute rară moldovenii mor!
Turcii se-nspăimântă de nepăsul lor.
Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate
Ce ca stânci de piatră stau nestrămutate.
Desperaţi descalic, se târăsc pe mâini,
Muşcă de picioare pedeştrii români.

De trei ori moldavii turcii îmbrânciră,
Dar tătarii ageri ajutor sosiră.
Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc,
Află vânt contrariu, stau, se zguduiesc,
Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate,
Astfel se-nturnară cetele turbate.
Toţi restrânşi, p-ai noştri, repede cobor,
Îi strivesc prin număr şi prin focul lor.
Calul şi piciorul nu mai pot să calce
Decât pe cadaveri... Câmpu-n sânge zace.
Braţele-amorţite spedele scăpau.
Cei armaţi nu cată, nu ştiu unde dau.
O furtună crudă repede-a-nceput!...
Pulberea-i udată, tunurile-amut.
Domnul, cu durere, către-ai săi vorbeşte
— „Omul şi natura, tot ne părăseşte.
Nu mai e scăpare, noi am fost tradaţi!...
Cel puţin muri-vom ca nişte bărbaţi!
Şi prin moartea noastră dalbă, vitejească,
S-arătăm ca neamul demn e să trăiască!
Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim
Este-o biruinţă! Fraţii mei, murim!"
Zice şi s-aruncă cu stindardu-n mână
Într-o mare ceată d-armie păgână.
Cei mai bravi îi urmă, iar pe calea lor
Turcii rânduri, rânduri cad zdrobiţi şi mor.

Noaptea pune termen într-a lor zdrobire.
Domnul se retrage cu puţină-oştire.
După nişte şanţuri toţi se grămădesc
Şi se bat trei zile până flămânzesc.
Paşa lor propune lupta să încete,
Cu cuvânt ca viaţa, ţara să respecte.
Pe coranul sacru jură şapte ori.
Ionaşcu merge la apăsători.
Dar abia creştinii locul lor prădară
Şi-ntre cai pe domnul, turcii îl legară.
Caii fără frâne zboară pe câmpii,
Fug ca două păsări printre vijelii.
O turbare crudă pe creştini conjoară.
După cum jurară, caută să moară
Intru prin turcime, moartea căutând.
Pân'la cel din urmă s-abat omorând.

Stinsu-s-a lumina gloriei moldave!
Plângi, o, tristă ţară, sufletele brave
Ce-au picat în luptă pentru-al tău amor!
Plângi cu plâns de moarte pe mormântul lor!
Râul peste vale cură sângerat;
Câmpul de torente de sânge-i scăldat,
Nu mai poate-nghite valul cel de sânge
Ce pe valuri negre necurmat se frânge.
Valea-i despoiată d-ale sale flori;
Păsările-oprit-au imnii răpitori,
Numai corbu-ntună cânturi întristate.
Vânturile nopţii, printre tufe-uscate,
Prin mugiri duioase răsunau cu dor
Ca suspinul dulce sufletelor lor.
Sabia străină trece peste ţară;
Pentru fiii ţării viaţa-i o povară!
Cei bătrâni cu lacrimi roagă pe cei juni
Să le curme viaţa; şi demnele mumi
Pe feciori îndeamnă la rezbel să sară,
Îşi fărâmă pieptul, arătând să moară.

O, străini ce-n ţară dulce v-aţi umbrit,
Nu-i destul că soarbeţi sângele-i dorit,
Dar purtaţi în ţară alţi străini c-urgie.
Oh! blestemul nostru peste voi sa fie!
Să n-aveţi în viaţă ţară să doriţi!
Peste faţa lumii să vă răspândiţi!
Să cădeţi sub lanţuri barbare, străine,
Şi de soarta voastră să n-aveţi ruşine!
Iar voi, fii de ţară, voi, ce vă lasaţi
Ca să v-amăgească străinii-nsetaţi,
Ce vă soarbe hrana, traiul şi junie,
De trei ori blestemul peste voi să fie!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA