Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Călugărenii

I

În umbrosul spaţiu se revarsă zori.
Turcii dorm p-o coastă însmălţată-n flori.
Dar oştenii noştri şi cu domnul june
Către cer înălţă sfântă rugăciune.
Domnul cheamă capii şi-astfel le-a vorbit
— „Voi, cu care-n viaţă crud am suferit,
V-aduceţi aminte vechea vitejie!
Umbrele străbune, astăzi cu mândrie
Vă privesc sub arme p-ăst fălos pământ.
Azi mărirea veche iese din mormânt.
Nu vă fie teamă despre-a lor mulţime,
Ce de vitejie fuge cu ruşine!
Astfel cum un arbor creşte mai frumos
Când abaţi din ramuri cele de prisos,
Astfel şi poporul pentru-a fi ferice
Trebuie să facă dalbe sacrifice.
Astăzi toată lumea către cer se-nchină
Să triumfe mândru cauza creştină.
Dacă vom învinge pe apăsători,
Dorurile ţării s-or preface-n flori,
Soarele măriei va luci d-aice
Peste venitorul patriei ferice.
Dacă ne vor bate, d-astăzi pe pământ
N-om avea scăpare nici chiar în mormânt.
Limbile străine, cu dispreţuire
Pe români numi-vor în nefericire.
Următorii noştri, abătuţi de dor,
Vor roşi de viaţa părinţilor lor.
Însă vom învinge... Cu săbiile-n mână
N-a supus străinul patria română.
Ceea ce nu speră, nu-i demn să merite
Fructele speranţei cele dobândite."
Zice. Toţi de fală seamănă-mbătaţi.
Domnul trece podul cu puţini armaţi.
Patru paşi de frunte cearcă să-i poprească,
Dar românii treier armia turcească.
Astfel mândrii vulturi către vânturi zboară,
Despicând curentul care-i împresoară.
Precum două râuri peste câmpul lat
Se-ntâlnesc adesea pe comunul pat,
Astfel se-mpreună, râură, se frânge
Al ambelor armii spumegosul sânge.
Ei pătrund la corturi... Într-a lor iuţime
Se înturnă. Tunul bate cu asprime.
Pe tot frontul oştii lupta s-a întins;
Peste tot turbarea sufletele-a-ncins.
Inima română însă nu răceşte
Dorul biruinţei o însufleţeste.
Turci mai mulţi s-adună... prin români fac cale.
Oastea noastră pierde tunurile sale.
Ca torent ce cură după vijelii.
Află bariere peste lungi câmpii,
Îşi opreşte cursul, geme, se lăţeşte,
Apoi cum abate lanţul ce-l opreşte.
Fuge peste luncă, gros spumând, turbat,
Urlă, greu îneacă câmpul depărtat.
Astfel otomanii se revărs nainte,
Oripeunde calcă, seamănă morminte,
De creştine corpuri luncile-s velite;
Brăţele sunt rupte ş-armele zdrobite.
Însă pretutindeni bravii ce s-abat,
Sprijină cu pieptul vântul cel turbat.
Dar Mihai aşteaptă corpu-ajutător...
Va veni-nainte de pierirea lor?
Soarele-i aproape sceptrul a-şi depune.
Domnul îngenunche, face rugăciune
— „Doamne, ce-eşti în ceruri, blând, ascultător,
Fii cu bunătate pentru-al tău popor.
Iar de cere soarta prada sa cu-asprime,
Cruţă astă ţară şi loveşte-n mine!"

II

Ajutorul vine!... Domnu-a-ncălecat...
Smulge o secure de la un soldat.
Cum un vultur cade peste păsărele,
Le fărâmă-n gheare şi-aripile-i grele,
Astfel cade domnul peste-un corp osman.
Vede de departe paşa Caraiman,
Ce cu cel mai tare cere a combate.
Sabia-i luceşte... mulţi creştini abate.
Între alte prade vede trei copii,
Fraţi d-acelaşi sânge, juni frumoşi şi vii.
Fiecare-n luptă pe păgân îl cheamă
Şi combat cu dânsul fără nici o teamă.
Însă tineri încă, junii frăţiori
Sub a lui secure cad ca trei dulci flori.
Caraiman cu calul peste dânşii pasă,
Dar Mihai soseşte, vede crudul paşă
— „Nu-i curaj cu pruncii a te măsura.
D-eşti voinic, cu mine vin-a te lupta!"
Astfel zice domnul şi spre paşa zboară.
Paşa ţine-n dreapta sabia-i uşoară,
Iar în mâna stângă ţine steagul sfânt
Ce se desfăşoară legănat de vânt.
Caii lor în salturi zboară şi s-opresc.
Armele, lovite, scântei şi lucesc.
Lupta este scurtă. Sub o lovitură
Paşa cade, varsă sângele pe gură.
Dar Mihai răpeşte steagul cel vestit
Şi l-ai săi se-nturnă fără-a fi rănit.
Când se-nalţă-un suflet mai presus de lut,
Temerile morţii ruşinos amut.
Sabia română scânteie p-aramă.
Kirali din tunuri pe nemici sfăramă.
Avangarda turcă fuge ruşinos,
Calcă p-ienicerii ce combat fălos.
Cei mai mulţi dintr-înşii către pod s-adună,
Se strivesc, pierd şartul; arma noastră-i tună.
Iar în ameţeală singuri se-ntr-omor,
Se strivesc sub arme şi sub caii lor.
Mulţi, de crudă spaimă, se aruncă-n apă,
Însă nici acolo zilele nu-şi scapă;
Apa mocirloasă îi reţine-n fund;
Câţi silesc să scape, încă se cufund.
Agonia-i crudă; moartea-i ruşinoasă.
Plini de tină-noată-n unda mocirloasă...
Trei mari paşi s-aruncă şi prin apă mor.
Chiar Sinan vizirul cearcă soarta lor.
Un spahiu îl scapă, dar pe coasta lată
Armia turcească fuge sfărâmată.
Astfel se zăreşte peste-un moşoroi,
Alergând furnice după repezi ploi.
O, Sinan! trufia-ţi ce se face oare?
S-a topit cu roua sub al zilei soare!
Oştile-ţi făloase repede-au pierit
Ca florile d-aur dintr-un vis dorit!

Cum în capul turmei taurul purcede,
Domnul înaintea cetelor se vede.
Calul din ardoare-i pare-nflăcărat,
Sângele din spada-i cură ne-ncetat.
Hasan-paşa ţine încă-n apărare.
Astfel prin furtună vechiul trunchi apare
Înfruntând cu pieptul vântul furios,
Dintre pomişorii care cad pe jos.
Domnu-nvită paşa piept la piept să vie,
Dar Hasan dă dosul prins d-a lui urgie.
Sângele desfundă lutul cel uscat.
De turbane, d-arme câmpul e-ncărcat.
Leşurile rânduri zac în lac de sânge...
Corbu-n nerăbdare de plăcere plânge.
Noaptea scapă restul turcilor învinşi.
Ei s-ascund prin tufe de spaimă cuprinşi.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA