Dimitrie Bolintineanu

Capul avarilor

Prin văile Carpaţilor
Misterici, neguroase,
Trecea capul cazacilor
Cu garde numeroase.

Zăreşte lîngă-o peşteră
Dărămături romane,
Un templu de-albă marmură
Al junei daciane.

Iar luna, suflet umbrelor,
Pe-o neagră stîncă-apare
Şi varsă foc pe feţele
Columnilor bizare.

În vestibulul templului
Se văd mai multe stane,
Cu chipul guvernorilor
Ai Daciei Traiane.

Dar turma călătorilor
Văzîndu-le, huleşte,
Şi capul lor, cu furie,
Descăleca, vorbeşte:

— "Cît mi-or lovi vederile
Aceste chipuri mute,
Nu pot să-mpac eu inima-mi
Cu visele-mi plăcute!"

El zice, trage paloşul
Spre chipuri, apoi trece,
Loveşte-o stană repede
Pe sînul ei cel rece.

Atunci în aer stelele
Cu nori apoşi se-ngînă,
Iar stana-nalţă repede
Pe dînsul recea-i mînă.

Se mişcă toate stanele,
Păşesc spăimîntătoare,
Şi-n noapte, calcă, sfarămă,
Barbarii sub picioare.