Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Cetatea Albă (Akerman)

Ştiţi voi câte valuri se ridic pe mare
Când o vijelie suflă cu turbare?
Astfel sunt la număr mândrii musulmani
Ce-apără cetatea sclavă de mulţi ani!
Într-un fluviu d-aur, soarele luceşte
Şi pe coifuri, arme, focu-i străluceşte.
Ştefan stă sub cortu-i împletit cu fir;
Cetele Moldovei lângă el deşir.
Pasă dorobanii cei cu coapse late,
Cu sclipoase coifuri în argint lucrate.
Îi urmez panţirii ce pe cai în spume,
Ca uşoare vânturi, lunecă prin lume.
Călăraşii ţării pe vânoşi fugari,
Îmbrăcaţi în zale ca bătrâni stejari.
Între toţi curtenii pasă cu mândreţe,
În veşminte d-aur, cu frumoase feţe.
Apoi toporanii de securi armaţi
Şi codrenii ageri şi de toţi stimaţi,
Zişi şi pieptul ţării, căci aveau chemare
S-apere Moldova de oştiri tătare.
După dânşii pasă sprinteni vânători
Renumiţi în lupte ca săgetători.
Şi tunarii ţării toţi în negre poarte,
Pestriţate-n roşu, crud simbol de moarte.
Mai veneau în urmă oşti de mercenari,
Cei cu fruntea mică, ce se zic tătari.
Unguri laţi în spete, cu mustăţi stufoase,
Leşi cu părul galben, cu cerbice groase,
Apoi tighinenii şi-alţi republicani
Pasă mai de laturi cu-ai lor căpitani.
Ei erau vasalii lui Ştefan cel Mare
Si veneau la luptă dup-a lui chemare.
Cetele române râur în câmpii
Ca râuri de ploaie după vijelii.

Cu Ştefan sub cortu-i capii toţi s-adună
Ca să rânduiască lupta împreună.
Unul d-între dânşii vorba a luat
— „Armia turcească creşte ne-ncetat.
Dunărea tresare, geme sub povară
Şi cu ne-ncetare varsă oşti în ţară.
Nu ar fi mai bine, mare domnitor,
Să-aşteptăm să vie noul ajutor?"
Ştefan îi răspunde cu vorbire lină
— „Oastea noastră-i bravă, chiar de-ar fi puţină.
Lupul singur numai, ştiţi aceasta voi,
E d-ajuns să spargă turme mari de oi.
Focul după fumu-i nu poţi socoti;
Sufletul cu trupul nu poţi potrivi;
Bărbăţia sfântă care ne măreşte
Numărului mare locul împlineşte.
Mulţimile-neacă numărul cel mic;
Sufletele însă mai mult le ridic.
Astfel vijelia fumul sparge-ndată,
Dar mai mult aprinde flacăra-i turbată!"
Dorobanii pleacă. Soarele din nor
Se răsfrânge splendid pe pieptarul lor.
Viile răsfrângeri ce-n metal se-ngână,
Turbură, orbeşte armia păgână.
Lăncile pe piepturi lunecă uşor
Sau răstoarnă bravii după caii lor.
Sabia în coifuri intră sau se frânge;
Armele lucioase se roşesc de sânge.

Sângele se varsă... Paloşul de fier
Se înfige-n carne până la mâner.
Caii calcă leşuri, se incruntă foarte,
Oamenii se-mbată de turbata moarte.
Turcii iau de fugă... pasă spre cetate.
Poarta se deschide oştii fărâmate.
Însă fugătorii, cu cei ce-i alung,
Cu spedele-n spate, totd-odată-ajung.

Cum pe faţa mării, după o furtună,
Valuri lângă valuri luptă împreună,
Astfel în cetate prin adânci strâmtori,
Mestecaţi se luptă vinşi şi vingători.
Strigăte de-nvingeri, de plângeri durere
Se înalţă în aer... Soarele repiere.

Pe o lată piaţă, printre fum şi sânge,
Armia lui Ştefan mai ales se strânge.
Acolo-i seraiul. Paşa, cu puţini,
Apără haremul necat de creştini.
Ştefan îşi repede calul alb de spume,
Dintr-o gură-n alta trece mândru-i nume.
S-a luat seraiul. Sabie şi foc,
Pradă şi urgie fulger acest loc.

Cum prin vijelie sună felurite
Vânturile nopţii, printre stânci trăsnite,
Ploile muginde, tunetele-adânci,
Râurile turburi ce cobor din stânci,
Astfel se înalţă sunetele d-arme,
Strigătele d-oameni, crâncenele-alarme.
Locul de cadavre este semănat,
Sângele torente gâlgâie turbat.
Calul, la vederea leşurilor moarte,
Sforăie, răsaltă, se-nspăimântă foarte;
A derăpănării umbră l-a lovit...
Omul singur vede, pare fericit!
În derăpănare sufletu-i se-mbată.
În oroarea morţii gloria sa cată.

O femeie turcă printre cete pasă...
Merge către Ştefan; în genunchi se lasă,
Îşi ridica vălul: ochii lăcrimaţi
D-o durere mare par împovăraţi.
Pe bălaia-i coamă flori apar voios
Cum luceşte p-aur smalţul graţios
Şi cum crinii tineri printre raze-albesc,
Prin buzele-i rumeni dinţii strălucesc.
Astfel cum lumina soarelui văratic
Aureşte faţa lacului molatic,
Căutarea vie noată voluptos
În azuru-i dulce, candid, languros,
Sub albeaţa dulce după juna-i faţă
Râur delicate valuri de roşaţă,
Ca dorinţi frumoase prin vis virginal,
Ca buchet de roze prin vas de cristal.

Ştefan, cu mirare, calul său opreşte,
Crede-un vis ferice, care-l amăgeşte.
— „Cum în dalbe lupte tu eşti curajos,
Doamne! după luptă, fii mărinimos!"
Ştefan se gândeşte. C-o mişcare face
Omul de s-alină, armele de tace.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA