| Editura Global Info / Literatură |
Dimitrie Bolintineanu
Codru Cosminului
I
Vânturile negre, într-a lor turbare,
Nu bat faţa mării fără încetare;
Iar tu, dragă ţară, pace nu mai ai!
Nu se şterse bine sângele pe plai
Şi alt râu de sânge mâine o să-l ude!
Mâine, alte lupte! Alte doruri crude!
Fiii tăi trec viaţa sub armele lor;
Pruncii lor îi uită, părăsiţi în dor!
Iată, vântul luptei geme cu turbare!
Un minut, o, ţară, câtă dezmierdare!
Crude au sa fie luptele ce vin!
Dar nepieritoare fi-vor cel puţin;
Ale tale lupte, splendide, sublime,
Te-or scăpa de moarte pe viitorime!
II
— „Nu a geme numai şi-a vărsa suspine
E lăsat la inimi nobile, sublime!
Plângerea purcede din suflet robit
Unei vieţi trândave ce l-a umilit!
Cel brav nu s-abate când cel rău îl frânge,
Ci cu arma-n mână se îmbată-n sânge."
Astfel strigă Ştefan şi cu bravii săi
Pleacă cu urgie la Cosmin în văi.
Au intrat polonii pe văi la Cosmin;
Între două măguri ei coboară lin.
Soarele răsare; focul splendid luce,
P-armele lor mândre cade şi străluce.
Liberă de grijă, moarte sau robie,
Inima lor zboară către bucurie.
Gândul lor întrece pasurile lor,
Către dulcea ţară alergând cu dor.
Dar mai sus de măguri cei din ţară vin,
Herăstrez stejarii câţi pe râpi se-nclin;
P-ale lor tulpine aninaţi îi lasă;
Iar mai jos de dânşii armiile pasă.
Un semnal, şi-aceste cete vor pieri.
Soarele dispare... ceru-ngălbeni! ...
Munţii-nalţi, vechi, scutur coama lor virgină,
Arborii se mişcă, se-nvârtesc, se-nclină.
Umbra se măreşte... Aerul tăiat,
Strâns, s-aruncă-n valuri, vâjâie turbat.
Muntele tresare! trăsnete, mugiri,
Şuierări bizare, vaiete, răcniri
Să ridic în aer, cresc, se variază,
Şi, din munte-n munte, trec, se repetează,
Brazii vechi ca lumea peste tot s-abat,
Cad din râpă-n râpă; orişiunde bat,
Stâncile, pe cale, gem, trăsnesc şi saltă,
Se sfărâmă, pleacă, bubuiesc, tresaltă...
Cerul şi pământul parcă se lovesc,
Parcă se confundă şi se nimicesc.
Şi-unde se revarsă pe văile-adânci,
Alţi munţi se formează din copaci şi stânci.
Muntele rămâne negru dezvelit;
Râul schimbă cursu-i, geme năbuşit;
Caii, cavalerii, cetele făloase,
Armele iau forme crude şi hidoase,
Râuri largi de sânge din pământ ţâşnesc,
Codri-n fum şi-n umbră saltă, clocotesc!...
Ştefan însă vine cu a lui armie.
Ce mai e cu viaţă, sfărâmă c-urgie.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
