Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Conrad

Poemă în patru cînturi şi note explicative

(Fragmente)

Cântul I.

Ionienele

Era cînd farul lumii, în mare apuind,
Poleie rochia nopţii cu stele de argint,
Şi-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,
Aşterne valuri albe, suflate de dulci boare,
Munţi, plaiuri, văi rîzînde şi fragede grădini,
Ce-noată în oceane de umbre şi lumini.
Cotind pe Cornul d-aur, ieşea în Propontide
Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?
E trist sau este mîndru? mai mulţi au întrebat.
Un servitor răspunde cu oarece sfială
Că Ţara Românească e ţara sa natală;
Conrad e al său nume; că este exilat,
El pentru libertate poporu-a rădicat.
Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce
Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce;
Dar cugetele sale se-nturnă nencetat
Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...
Credea în viitorul promis umanităţii,
Precum şi în triumful justiţiii, verităţii,
Deşi avea momente cînd sufletu-i coprins
De cugetile sceptici parcă zdrobit şi stins.
Iubea să facă versuri, deşi prea rar le scrie:
A strînge arta-n reguli credea că-i o sclavie.
Era poet el însă în suflet şi scria
În proza pitorească tot ceea ce simţea.
El trece toată noaptea sub domele tăcînde,
S-asculte armonia naturii îmbătînde.
În toate-aceste locuri, oriunde el priveşte,
Apare-o lume moartă, ce-n suvenir trăieşte.
În Helesponte, vasul pătrunde linistit.
Conrad rădică fruntea şi pare-ntinerit.
Colo fusese Sestos, locaş de desfătare,
Ce-amintă dulce nume şi-l trage din uitare:
Pe graţioasa Hero, cu genele de fir.
Aşa Conrad deşteaptă acest trist suvenir:
— „Tu, zee cu păr d-ambru şi tînăr-adorată
În templul de la Sestos, locaş dezmierdător,
Ascultă preoteasa pe Hero-namorată
   Şi vin' în ajutor!
Această lungă noapte Leandru meu nu vine!
În dar veghez în turnu-mi şi farul am aprins!
Sufla pe mare vîntul, şi prin întunecime
   Ast far de vînt s-a stins!
De ce nu vine încă, poţi tu a-mi spune, zee,
Rămas-a în Abidos de vînt împotrivit?
Sau marea amorată de dînsul, Cytheree,
   În unde-i l-a sorbit?
De juna preoteasa ce-ţi servă, zi şi noapte,
O, zee, te îndură şi spune un cuvînt.
Phebus acum apare şi nişte surde şoapte
   Aud trecînd pe vînt.”
Aşa se roagă Hero la zee cu-nfocare.
Cyprisa nu răspunde. Phebus a răsărit;
Şi corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,
   Pe mal s-a tipărit.
Amanta desperată revarsă în suspine
Durerea ce se naşte în sufletu-i duios,
Şi plîngerile sale d-amărăciune pline
   Răsună dureros:
— “Sub mirtii ce se-nclină pe tempiul Cythereei,
Eu, Hero, preoteasa şi favorita zeii,
Cînd soarele dispare în aburi de rubin.
Pe harpa-mi de ivoriu cîntam un imn divin;
Văzui trecînd la templu Leandru-ntîia oare,
El îmi păru mai dulce decît frumosul soare,
D-o patimă arzîndă tot sînu-mi fu coprins;
Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!
Rugai pe Cythereea să vie-n apărare,
Dar ea vărsă în sînu-mi o flacără mai mare!
Leandru înţelese cît el era iubit,
Cîntările-mi arzînde ferice i-au vestit.
Cu degete de roze amorul îi deschise
Ast sîn plin de iubire, de fermece, de vise;
Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc
Făcînd ca să plutească cosiţa sa de foc,
Prefumul voluptăţii în aer revărsase:
Tot sufletul de dînsul în Sestos se-mbătase.
O, timp de fericire ce nu poci să exprim,
Amor, o, foc din ceruri, o, simţimînt sublim!
Cum vă schimbăraţi cursui şi cum divina miere
În cupa vieţii mele s-a prefăcut în fiere!
Leandre, dulce soare al sufletului meu,
Tu ai pierdut lumina ce-atît iubisem eu!
Stins, tu te-nchini pe ţărmul ce cu a ta junie
Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.
D-acuma întristarea domni-va cu dulci şopţi
Şi paserea Minervii va-nlocui prin nopţi
Suavele acorduri, ce două lire june
Pe boarea dulce-a serii făceau ca să răsune.
Iar tu, o, muma Herii, plîngi pe copila ta!
Cosiţele-i bălaie nu vei mai răsfăţa!
Zei cruzi, oh! de la Hero, ce în durere geme,
Primiţi drept sacrifice profundele blasfeme!
Voi aţi vărsat în sînu-mi amorul fericit
Şi voi loviţi pe Hero, zei cruzi, căci a iubit!”
Aşa se plînge Hero pe turnul dupe mare,
Şi, mai plecînd în lacrimi vederea spre pămînt,
Ea se aruncă-n valuri, şi soarele răsăre
   P-albastrul ei mormînt.
Aşa lăsa să cînte în vaga suvenire
Conrad, în Helesponte, poetica-i gîndire.
Acolo fuse Troada, pe unde-au strălucit
Eroii ce poetul Omer a nemurit.
Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,
D-ursita omenească vorbesc cu mult mai bine
Decît o poate spune orice religiuni,
Orice fìlosofie, nebune ficţiuni!
Ce lucru-i cîmpu-acesta? O urmă de turbare,
De patimi frămîntate în oarba exaltare;
Un lac fatal de sînge, ce muritorul chiar
Vărsa să mulţumească instinctul său barbar;
O luptă între semeni: popoarele nebune,
Luptînd ca să împace fatal-ambiţiune
A celor ce-i guvernă, crezînd că se muncesc
Să aibă-o libertate, pe cînd ei se robesc,
Crezînd să dobîndească un nume, ficţiune!
Şi cării zic putere, mărire, naţiune!
Ei uită că s-arată un timp cînd toate mor,
Cînd un mormînt pe toate apare-ntristător.

................................

Cântul al III-lea.

Egiptul

Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalţă palmierul
Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Aşa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un graţios surâs
În tristele deşerte crea un oasis;
Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă ţară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Şi palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Şi alta vine-ndată de ţine al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodeşte şi apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.

Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă uşor.
Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu faţa de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor
Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Şi vasul se rădică, se lasă în abim,
Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul,
Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcţiune, ce apără, prevede.
Speranţa e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, ştie de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcneşte cu tărie,
Şi vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală.
Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară şi vasul a scăpat.

Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi,
Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline.
Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai ştiu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoţi locuite,
Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare
Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare.
Lumina dimineţii se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte
Şi fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat.
La Nil el se opreşte şi râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde:
În fiecare vară verşi palidele-ţi unde,
Pe-această vale lată dând apă şi pământ,
Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor!

Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani
Le dete moştenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit,
Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă
Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă
Precum ursita-i naşte, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii pluteşte pe ruini.
Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deştept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici.
Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Măreţile tablouri parcă se animez,
Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez.

Maiestuoase umbre! Voi vieţuiţi în lume,
Vă răsfrângeţi pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nveleşte atâtea suveniri.
Mişcarea se produce de umbrele respinse
De raze; şoapta naşte din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.

Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuşi a pierit.
Dispare-o naţiune ca orice vieţuieşte.
Tot are-un timp, tot naşte, produce,-mbătrâneşte,
Şi apoi vine moarte, şi totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naşte: am fost, putem fi încă.

Om laş, îmi spune mie, p-a vieţii crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găseşti,
Încât să n-ai putere, curagi să părăseşti
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ţi le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deşert de moarte miragele plutesc
Şi fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreţi aici în viaţă plăpândele cununi
De glorii, câştigate prin prostituţiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreţi tu calomnia
Ce lângă poarta vieţii, a-ţi vesteji junia,
Credinţa şi onoarea, te-aşteaptă să soseşti?
Regreţi să laşi o lume în care pătimeşti?
Ce te despreţuieşte, ce-ţi farămă junia,
Şi inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ţi schimbă ziua-n noapte şi dulcele-n venin?
Ce-ţi fură partea vieţii la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numeşte viaţă? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficţiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite naţiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viaţă, şi-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei făţarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Şi meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoştenit,
Ursita-ţi e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îţi rămâne încă să faci aici în lume?
Să laşi măreţe urme? Să laşi un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Şi apoi, în grămada de naţii ce compune
Al lor mormânt de doliu şi de destrucţiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu eşti sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă şi-opreşte al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofileşte,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robeşte?

Văzut-aţi voi deşertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare şi toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu creşti bizare
Şi munţi cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale şi pe măguri pluteşte-un văl de dor.
Nu mişcă, nu şopteşte nimica trăitor.
Când blonda dimineaţă revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Şi la Karnak se duce, făcând frumoase vise.

Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Şi varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puţin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuşi un paradis,
Aici ţi-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpeşte şi supune?
Ce a putut să fie acest locaş divin,
În timpul tinereţii când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă şi frumuseţe are?
El ne vorbeşte încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alţi popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriaşi! Şiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua şi nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparaţiune, pe ei îi micşorează.

Vedeţi această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locaşu-ambiţiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii şi-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunţi regeşti,
Aici se umiliră puterile lumeşti,
În cruda aşteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!

De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umileşte în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta fiinţă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilinţă!

Mai însemnaţi buchetul măreţ, desfătător
De templuri şi palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăieşti tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlneşti
Pe două mari masife, prin care-apoi zăreşti
O poartă c-o cornişă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulţime de tablouri faţada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulţime de legende cu simţuri graţioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia şi Claricia în admiraţiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumuseţea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit şi c-un nume,
Îşi are-n cer o formă şi ceilaltă-n lume.
Pe domele măreţe aţintă ochii lor
În admiraţiune, extaz desfătător,
Şi razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.

................................

Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâşiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor şi de speranţă, de graţie curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinţii coardă, vibrare crudă, -amară,
Şi toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.

A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolaţiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut juneţe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie şi răcoare,
Şi le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghiceşte în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din graţiile sale, cereşti şi dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.

................................

Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împleteşte perla înbălsămării nopţi
Cu florile dorminde sub turburile şopţi.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunţă misterul neştiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite şi par prin umbre brune:
Ca nişte raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca nişte dulci minciuni.

Dar zorile desfăşur ghirlanda de purpură,
A undii suprafaţă ferice ele-aură;
Şi raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o faţă mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseţii, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Şi purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineţii apare mai curată,
Şi cerul se-nlumină şi stelele albesc;
Julia şi Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze şi la zefiri lăsând să le răsfeţe
Plutindele cosiţe ce-neacă ale lor feţe.
Conrad le urmăreşte în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori şi încunună
Ca nimfele antice cosiţa lor cea jună
Cum perla îşi răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albeţe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumuseţe rară, spre coama sa de fir.
Această frumuseţe, icoană credincioasă
A inimii, denunţă o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simţi o răsfăţare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe faţa întristată a vieţii-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cereşti, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Şi sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viaţă ce tot a înverzit,
Se-mbată şi deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.

Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-şi a sa faţă: seninul liniştit,
Şi soarele, şi luna, şi vântu-mbălsămit,
Şi cerul, norul, fundul şi aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Aşa o bucurie
Precum şi o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.

Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viaţă, murind, îşi mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs ştiinţa şi artele antici;
Dar cel puţin trăiră acele mândre nume
De fondatori şi astăzi răsună încă-n lume.
Şi vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai conştiinţă de civilizaţiune.
Tu, care n-ai în viaţă nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!

Să zicem un adio oraşului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, şi peste al tău nume
Aruncă umilinţa sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice ţărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Şi statul şi mormântul ce înălţai trăind?
Uiţi că erai femeie şi te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de şoapte,
De valuri, şi medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un preţios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseţi, ce graţii, ce voluptăţi streine
Tu prezintaşi lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!

................................

TE-AR MAI PUTEA INTERESA