Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Deşertul

Primeşte-mă în sânu-ţi, natură, bună mumă,
Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu!
Eu ţie îţi voi zice ce dor adânc consumă
    Acum sufletul meu.

Ăst suflet înflorise în vise de juneţe.
Aşa în primăvară un câmp a înflorat.
Dar visele căzură sub vântul de tristeţe,
    Sub plânsu-mi înfocat.

Aşa un arbor pare în toamna ce soseşte
El poate să-nfrunzească în timpul de plăceri;
Dar inima-mi zdrobită ce viaţa părăseşte
    Nu are primăveri.

Ea nu mai are viaţă, nu are nici iubire.
S-a stins a sa lumină d-al chinurilor vânt.
Din valul întristării se-mbată cu răpire
    Ca şi un trist mormânt.

Nu! Focul nu aprinde cenuşa ce se stinge
Pe care el a ars-o c-un suflu furios.
Tot astfel p-acest suflet d-acum nu-l mai atinge
    Elanul generos.

A inimii juneţe s-adapă de credinţă
Dar inima-mi nu crede d-acum în viitor.
Din dimineaţa lumii trăim noi cu dorinţă
    Şi tot gemem în dor!

Frumoase zile, nouă, de soartă n-au fost date!
O singură dorinţă măcar nu s-a-mplinit!
Nici să vedem în lume o oară de dreptate?
Vai! Răul crud domneşte oriunde ai privit.

Neamicul cel mai mare al omului e omul.
Voi, stânci pe care iarna îşi face-al ei locaş,
Colnice, unghiuri sterpe din care creşte pomul,
    Tu, vulture trufaş,

În sânul vostru aspru primiţi a mea fiinţă
Ce-a fărâmat-o lumea în tot ce are sfânt,
Voi nu-mi puteţi întoarce juneţe şi credinţă;
    Dar daţi-mi un mormânt!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA