Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Mihai în Transilvania

Batori Andrea, domnul de Ardeal,
Lui Mihai îi scrie: „Credincios vasal,
Să te scoli cu fiii-ţi şi să vii la mine
Ca să capeţi pace, graţie şi bine!"

Iar Mihai răspunde: "Fac precum tu vrei.
Voi veni la tine cu toţi fiii mei!"
Zice şi purcede cu oştiri de ţară,
Hotărât să-nvingă sau măreţ să piară.

Ca născânzii fluturi ce rup vălul lor
Şi p-aripiori d-aur ies, se cerc în zbor,
Zorile făramă valurile-umbroase
Şi se vărs în aer dulci şi auroase.

Dar Mihai vorbeşte: — „Jugul cel de dor
Spartu-s-a sub braţul cel triumfător;
Dar creştinii popoli din această ţară
Mai amare lanţuri astăzi ne prepară.
Astăzi vingătorii din Călugăreni
Au ajuns să fie sclavi la ungureni.
Eu urăsc în viaţă orice tiranie,
Ori de ce natură, ori de unde vie!

Vie de la cela ce se zice rău,
Ce ne pleacă fruntea sub paloşul său;
Vie de la cela ce din amăgire
Ne vorbeşte nouă despre fericire!
Ea degrabă astfel sufletu-omenesc,
Cât să fie liberi oamenii roşesc.
Azi o zi frumoasă pentru noi luceşte.
Sub aceste arme lumea vă priveşte!
Umbrele străbune din mormântul lor
Vă surâde dulce într-un sfânt amor.
Zilele ascunse în viitorime
Vă-mpletesc cunune, fragede, sublime;
Ţara vă admiră... Juni, bătrâni, femei,
Pentru voi se roagă, o, vitejii mei.
Junele fecioare, inimi delicate,
Pentru voi răvarsă lacrime curate.
Printr-o dalbă luptă, azi vă străluciţi!
Meritaţi amorul ţării ce doriţi.
Nu luaţi aminte vorbele de fală
Şi cu care înşişi ungurii se-nşală!
Sub aceste vorbe de deşertăciune
Ăst popor ascunde trista-i slăbiciune.
Astfel cum pe faţa celor care mor
Mincinoase roze râură uşor."
Zice, dă semnalul. Trumbetele sun';
Tabăra se mişcă... Cetele s-adun.
Avangarda noastră spre vrăjmaşi porneşte.
Cum pe căi pierdute cel ce rătăceşte
Află-un râu, s-opreşte şi cu gândul său
Măsură puterea-i cu fatalul rău,
Apoi cu tărie se aruncă-n valuri,
Îndreptându-şi mersul dincolo, la maluri,
Astfel şi românii pe unguri văzând,
Stau, a lor putere măsură în gând,
Apoi cu virtute către ei coboară,
Hotărâţi să-nvingă sau, de nu, să moară.

Rândul se răreşte. Fâlfâiesc stindarde,
Strălucesc la soare săbii, alebarde;
Dar stindarde, arme s-amestec, s-unesc;
Armele se nalţă, fulgeră, lovesc.
Aerul răsună de strigări turbate,
Deturnări de arme, vaiete cruntate.
Duruiri de care, tropote de cai
Ce cu vierşunare se cobor pe plai.
Pedestrimea noastră un minut se frânge.
Dar Mihai soseşte... Pe fugari restrânge.

— „O, viteji! Ce faceţi? Unde mergeţi voi?
Nu-i p-acolo drumul dalbilor eroi!
Calea ce luat-aţi la fricoşi convine,
Merge la robie, merge la ruşine!
Iată calea voastră, printre neamici.
Câţi sunt bravi, să vie, să-i vedem aici!
Cei fricoşi să fugă, precum se dezbină
Ruşinea d-onoare, umbra de lumină!"

Vorbele lui cheamă pe ostaşi la loc
Şi le-aprinde sânul de eroic foc.
Domnul ţării însuşi merge-n fruntea lor,
Cu sabia-n mână, mai zicând cu dor:
— „Mergeţi, daţi de ştire la părinţii voştri,
Că pe când din luptă au fugit ai noştri,
Mihai prin mulţime moartea căuta!"

Aste mândre vorbe mai mult îi mişca,
Cum un fulger splendid ne-ncetat loveşte
Pe bizara-i cale lucruri ce-ntâlneşte,
Fără să s-oprească după ce-a lovit,
Astfel domnul nostru trece neprivit,
Sparge tot ce poate pe fatala-i cale,
Fără să-şi oprească pasurile sale.

Ungurii pierdură semeţia lor;
Cel fugar atacă pe cel vingător.

Pe sinistra cale ce Mihai îşi face,
Şire de cadaveri-n lac de sânge zace.
Au turbat românii! Ungurii slăbesc...
Ale nopţii umbre lupta învelesc.
Valea-i coperită d-arme fărâmate,
De cadavre d-oameni rupte, dezmembrate.
Colo mortul zace peste cel rănit
Şi învingătorul peste biruit.
Caii ce-nainte, ca vânturi turbate
Străbăteau vârtejul furiei turbate,
Abătuţi de moarte zac înţărânaţi,
Lângă cavalerii morţi sau fărâmaţi.

Şoapta se măreşte, apoi scade, piere.
Fremet de turbare, plângeri de durere,
Gemete profunde, crude văitări
Ce se schimbă, leşin, prin lungi suspinări.
Peste tot se-nalţă, cresc şi scad de tot
Şi tăcerea tristă cade peste tot.
Armele de luptă ce la mândru soare
Fermecau vederea prin a lor splendoare,
Pline sunt de sânge cu colb închegat;
Ochiul nu le vede decât întristat.

Cardinalul fuge cu puţini flăcăi;
Iar în fugă piere, junghiat de-ai săi.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA